Sinucidul lui Bolliac

   Stăpîn preaputernic, creator nemărginit, tu, împărat al totului întreg!... Pentru ce ai înrădăcinat în inima mea astă veninoasă nemulțămire? Pentru ce pe mine numai nădejdea nu mă poate înșela? Ce tulburări grozave!... Ce sentimente necunoscute mă sfâșie de cum m-am pomenit în lume! Cumplit stăpân!... Ce neiertat păcat a putut face pruncia mea de te-ai năpustit deodată cu junia a mă sfîșia! Părinte preaslăvit! Aste grozave tulburări fură orânduite a mă primi în lume? Ori a trebuit a se naște deodată cu mine? Dumnezeu adevărat! Dacă fără ele nu mă puteam naște, dacă p-ăst amărât pămînt eu nu-mi puteam găsi fericirea, de ce m-ai înființat? Care așa mare trebuință fu a mă naște? Ce te sili a-mi tulbura odihna ce gustam în sânul nesimțirii, până a nu te cunoaște, și a-mi da un trup, un suflet, ca să fie pradă pământeștilor chinuri? Era trebuincios atomul meu la podoaba ăstui glob? Lipsa lutoasei mele îmbrăcăminți putea opri armonia universului?...

   Ei fie! Țărînosul meu trup fu trebuincios a-ți mobila nemărginitul palat; lipsa slabei mele înțelegeri putea să micșoreze înalta slavă ce ceri de la zidirea ta; cu un cuvânt, trebuia eu să fiu. Apoi neatârnata-ți voință mă făcu fără a mai îngriji de soarta mea? Neînțeleasa-ți putere, numită providență, se lenevi a mai îngriji de fericirea mea? Întâmplarea mă aruncă în voia ursitei, fără niciun fel de condiție? Îți lipsește dar ție cugetul ce jucăriile tale poruncești să-l aibă, încât vrei a înființa un nenorocit? Nimica, spre a-l lăsa în voia valurilor ticăloșiei? Este de crezut ca părinteasca-ți îngrijire să facă rău unde nu poate face bine? Dacă nu vreai, sau nu puteai a mă mulțămi, de ce, luîndu-mi moartea, mi-ai ridicat și aceea ce în viață nu mi-o poți da? Eu nu te-am rugat a-mi da ființă; pe mine nu m-ai întrebat la hotărârea ce ai făcut pentru zămislirea mea; părerea mea, de ar fi fost întrebată, negreșit că n-ar fi primit viață de o zi măcar; de mi-ar fi fost încărcată de toate coroanele lumii, negreșit că n-aș fi schimbat acea liniștită nesimțire, nici chiar cu scaunul tău, dacă și pe el ar fi trebuit să fiu viu!...

    O, fatală ființă! Care sunt bunurile ce vrei să mă faci a crede că mi-ai dat? Tot ce mi-ai dat pentru slava ta mi-ai dat; simțiri mi-ai dat ca să mă mir de mărimea ta și să cunosc ticăloșia mea; hrană, ca să pot târî o viață trândavă și monotonă. Ce mi-ai dat pentru fericirea mea? Soare? Nu mă încălzește. Schimbarea timpurilor? Nu mă mulțumesc. Împlinind toată voia ta, necunoscută nouă, ce o să-mi dai mai mult decât astea? Fiindu-ți împotrivitor, ce-o să-mi iei mai mult decât ce mi-ai dat? Vedere? Auz? Simțitate? Tot ce mi-ai lua, îmi dai; că recâștig o parte din odihna ce aveam mai înainte de-a fi, n-o să mai poci simți căldura soarelui? N-o să mai văz schimbarea timpurilor? N-o să mai auz armonia zburătoarelor? De astea toate nici acum nu mă bucur: pentru mine, ori negură, sau senin, ori vară, sau iarnă, ori zgomote, sau armonie, sunt totuna.

    Apoi să crez iarăși că tu poți a mă mulțumi și nu vrei!... Nu știu; poate că și tu spânzuri de acea soartă de care spânzură totul! Poate că și tu încerci ca și noi nemulțumiri! Poate că și tu ești supus vreunei puteri mai înalte decât tine, necunoscute mărginitei noastre pătrunderi! Ce să zic! Sau că glasurile noastre, umilite și revoltate, nu pot ajunge până la înalta-ți locuință!...

   Apoi iarăși, dacă ființa-ți umple totul, daca nemărginita-ți întindere cuprinde toate, dacă tu ești stăpân al soartei, preaputernic, milostiv și bun, ce te oprește de-a asculta duioasele gemete ce natura întreagă scoate sub apăsarea nesuferitei nenorociri?... Ce te oprește a curma dureroasele țipete ce se răzgomoală, răzbubuie în acest deșert, din rărunchii suferitoarei omeniri?...

    Vezi șiroaiele lacrimilor cum curg în templurile tale; vezi la picioarele miniștrilor altarelor tale îngenucheată omenirea, ca să-i roage a trimite la scaunul tău, prin cădelnița lor, tămâia și fierbințile lor rugăciuni; vezi pe acești cuvioși, propovăduiți ai tăi, aleși prin monumenturile ce ne-ai lăsat, umiliți la apăsata omenire, lăcrămând înaintea tabernacolului tău, cerând cu mâna pe semnele credinței lor a trimite și pe pământ parte din fericirea, ce toată nesațiul tău o păstrează numai pentru tine...

    O, Dumnezeu slăvit, părinte și stăpân, ziditor preaputernic al totului întreg! Deschide poarta veșnicelor tării; ascultă glasul ce se rătăcește, neputând a străbate pînă la tine, trimite mâna-ți prea darnică a mă scoate din labirintul chinurilor... Părinte preadrepte! Ridică-mă în azilul tău, trage-ți înapoi raza ce ai depus în mine; smulge-mă din groaznica tortură a agoniei! Vino, cu o moarte prea grabnică odihnește-mi tulburatul suflet; sparge-i printr-însa întunericul ce-l îneacă, vezi-l cum te caută deznădăjduit! Trage-l în scânteietoarele lumini ce îți strălucesc lăcașul! Întoarce-ți ochiul mărinimos asupra ființei mele! Umilește-te! Îmbrățișează o slabă neputincioasă creatură!

    Vezi-o spăimântată, îngrozită în gheara ursitei! Vezi-mă în genunchi, smuls, sfâșiat dedesubtul bolților tale!...

    Tremur!... Părinte!... Of!... Puteri nu mai am!... Ziua se ivește iară, nevoile se deșteaptă și cerul încă nu s-a deschis. O, cruzime! Tiran neînduplecat!... Urechea-ți nesimțitoare nu se apleacă decât numai la concertele cântăreților și organelor; tu nu-ți tulburi a ta trândăvie ca să asculți țipete jalnice; nu, văitări, lacrimi, gemete, pe tine nu te umilesc, crudule! Inima-ți tare nu se mișcă, nu se atinge de milă; tu nu reprimești întristarea odată ce ai depărtat-o de la tine.

    „Răscoală-se zbieretele ăstor nimicite făpturi, rezvoltă-se țipetele viermilor mărginiți; stavila ce am pus puterilor e destul de departe de tăriile mele. În zgomote atmosfera lor, până pe rîndu-i fiecare va întoarce împrumutata țărînă de unde a luat-o; în tarele mele bolți, nici mîna lor, nici glasul nu va putea răzbi în veci.” Ah! De ce nu pot să răzbesc la tine! Cum aș ști să mă răzbun! Aș scăpa cel puțin lumea nenăscută încă; aș usca izvorul efemerelor tale lucrări, ca un potop m-ai vedea stingând focul ce, plin de venin, ațâți pentru învierea nevinovatei nesimțiri! Ah! Dar asta... Este o zadarnică cugetare; asprul despot a știut a se asigura. Suflete nenorocit, păstrează și afară din mine dreapta ură ce ca o moștenire îți las cu jurământ. Depărtează-te de dânsul cât vei putea, fugi de îngrijirea lui; vezi-l pregătindu-ți îndoite fiare decît acestea care ți le sparg eu acum! Vezi-l pizmaș pe nemurirea ta, cum te așteaptă a-ți da o rolă mai grea, mai ostenitoare decît asta care ți-o curm eu; vezi o altă formă ce-ți este gătită; vezi-l cu o mână slobodă la împărțeala chinurilor, cum grămădește în ea necazurile și te așteaptă a te împovăra cu dânsa... Dar, necăjit suflet! Fugi de dânsul... Fugi cît vei putea... Și unde poți fugi? În care azil poți scăpa de dânsul? În care ocean? În care gaură te poți apăra de sugrumătoarea-i gheară?

    Of! Sufletul meu nu-l voi putea scăpa!... Ah! Stăpân nestrămutat! Dă-i, de este în mâna ta, dă-i și lui moartea. Destul! Mulțumește-te cu chinurile ce sufăr în mine. Destul! Oprește-te de a-i mai da un trup!... Dar către cine vorbesc! Cine m-aude? O, rătăcire! Rugăciunile mele totdeauna absurde nu se vor asculta în veci! Cine alt îmi poate da și mie și sufletului meu odihna, decât eu? Eu însumi numai îmi pot da fericirea ce cer de la el; sufletul meu, de va putea, urmeze-mi; acum când mâna-mi sinucidă, grăbind fulgerul morții, îi va întoarce înapoi darul ce, fără să-i cer, mi-a dat... Țeava vulcanică ce nenorociții cei mai-nainte de mine au născocit nu este în mîna mea? Plumbul, stăpânul morții, n-așteaptă mișcarea degetului meu? Ce mai aștept?

    Adio, prieteni, muritori nenorociți! Urmați-mi! Umpleți-vă-ți țevile! Înflăcăreze-se grindina de plumb! Aprinză-se silitra! Turbeze Etna! Verse-se Vezuvul! Ardeți!... Dărâmați!... Pustiiți pămîntul!... Vă jur... Vă jur pe odihna morții: urmați-mi... Urmați...

Cezar Bolliac - Meditații