Femeia care l-a înfrânt pe Cioran

Dacă întrebi în ziua de azi pe cineva ce îi spune numele Turcan, aproape sigur îți va spune că e vorba de fostul om de încredere al lui Traian Băsescu sau de deputatul Raluca Turcan. Ei bine, nu despre aceștia e vorba aici ci despre scriitorul, teologul și filosoful Nicolae Turcan. Cărțile lui se pot cumpăra inclusiv online, unele se pot descărca gratuit. Credeți-mă că merită efortul. 

Pun aici un fragment din „Credința ca filosofie”, unde pot spune că m-am regăsit într-o manieră surprinzătoare. Lectură plăcută!

Fusesem internat la reumatologie, în spitalul militar din Focșani. Ca să-mi trec plictisul zilelor,  am pus ochii pe o asistentă destul de atrăgătoare, fără să fie însă o frumusețe, o femeie destul de coaptă după opinia mea (ea se apropia de treizeci, în vreme ce eu aveam pe atunci douăzeci de ani împliniți). Faptul că era mai matură decât mine îmi crea siguranța că nu mă voi îndrăgosti cu adevărat de ea, că jocul cioranian avea toate șansele să nu se piardă în banalitate.

Mi-am cumpărat un caiet mare, cu coperți cartonate de culoare neagră, în care am început să scriu un jurnal de spital. Fragmentele, cioraniene de sus și până jos, au început să se adune, iar numele asistentei, de care susțineam ipocrit că mă îndrăgostisem la prima vedere, să apară printre ele ca o tânguire în plus. Era ca și cum pe lângă artrită aș fi suferit și de o depresie severă, condimentată cu ingredientele unei iubiri imposibile. Articulam întrebări despre nonsensul existenței și al dragostei, mă adresam ei, femeii în alb, cu o disperare abia reținută, numind-o „iubita mea”, copiam chiar fragmente din Pe culmile disperării (pe care o țineam în noptieră), făceam divagații despre cât de minunat mă simțisem atunci când îmi luase sânge, cu o seringă micuță, în sala de consultații și despre cum mi-aș fi dorit să las, pentru ea, desigur, să mi se scurgă într-o zi tot sângele din vene. Caietul ocupa ostentativ aproape tot spațiul de pe noptieră și, într-o zi, după vizita de dimineață, i l-am arătat, rugând-o să-l ia și să-l citească. Jubilam imaginându-mi surpriza ei, când își va vedea numele amestecat în asemenea deznădăjduiri marcate de inteligența lui Cioran. Mi l-a adus a doua zi și, fără niciun cuvânt, l-a așezat cu grijă pe noptieră, împingând medicamentele ca să-i facă loc. N-am citit pe chipul ei niciun fel de complicitate, niciun semn că ar fi apreciat ce se afla între coperțile acelea negre. Am crezut că jocul a luat sfârșit și că, surprinzător, Cioran pierduse. După ce s-a terminat vizita medicală și ea a ieșit pe ușă, l-am deschis și am rămas uluit: cu un scris mărunt și incisiv, de bărbat, îmi răspunsese într-un fragment de jumătate de pagină, care începea cu data zilei și sfârșea cu semnătura ei. Citindu-l, a trebuit să recunosc că aveam de-a face cu o femeie inteligentă și că jocul se anunța fertil.

Așa am început să storc din Cioran tot ce se putea stoarce, pentru a încropi în acel jurnal de spital o inexistentă poveste de dragoste. Asistenta (al cărei nume l-am uitat între timp!) îmi răspundea regulat, încercând să contracareze ideile întunecate, fără să știe, de fapt, împotriva cui argumenta! Eu îl citeam pe maestru cu o atenție sporită – lectură pe care am mai practicat-o doar când am lucrat la teza de doctorat, scriind apoi chiar de mai multe ori pe zi. Ea intrase în joc: ca dresată, în fiecare zi înainte de a pleca, intra în salon și lua caietul pe care mi-l aducea a doua zi, cu răspunsul și semnătura ei. Povestea a continuat în acest ritm vreo trei săptămâni, caietul devenind tot mai consistent. Când, în final, m-am externat, l-am luat cu mine, deși mă gândisem să i-l fac cadou. Nu avea nicio valoare literară, dar pe atunci nu știam. Ne-am despărțit pe fugă, în lift, după ce mi-a întins obrazul pentru un sărut pe care eu l-aș fi vrut mult mai pasional. I-am simțit parfumul, apoi m-am dus, cu o strângere de inimă. Ea a rămas cu povestea, eu cu aplicația cioraniană și cu gustul amar că pierdusem ceva. Nu ne-am scris, nu ne-am revăzut. Cu toate că n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului, Cioran ieșise, de această dată, înfrânt.