Corectitudinea politică văzută de Căpcăunul Cumsecade

Aflu că de curând a apărut în Statele Unite o versiune a Bibliei politically correct: textul e rescris cu grija de a menaja toate susceptibilităţile imaginabile ale cititorului modern: nu se mai spune Our Father, ci Our Father/Mother, ca să se elimine excesul „macho” al unui Dumnezeu (strict) masculin; nu se mai spune „dreapta Tatălui” ca să nu se complexeze stângacii; nu se mai pomenesc numele feluritelor seminţii acolo unde contextul e pejorativ, ca să nu se încurajeze discriminările naţionaliste. 

N-am avut cartea în mână, dar bănuiesc că sunetul ei e de o „noutate” radicală: îmi închipui că tot ce se referă la tema păcatului a trebuit, de pildă, să fie reformulat sau suspendat, aşa încât nimeni să nu se simtă vizat, incriminat, diminuat în demnitatea sa. Probabil că la sfârşitul lecturii nu se mai înţelege foarte bine ce rost are Legea, de ce e aşteptat Mesia, care e misiunea lui Iisus. O lume politically correct e o lume mântuită: totul e în regulă, nu mai e nevoie de nicio intervenţie salvatoare. Dincolo de hazul involuntar al acestui efort de a ambala Biblia în aşa fel încât ea să nu mai pară necesară, dincolo de logica şuie a precauţiilor pe care le cultivă campionii neocorectitudinii, există însă un fond dramatic: o imagine apocaliptică a Celuilalt, un chip împuţinat, debil, al semenilor, de natură să-i oblige pe cei (încă) lucizi şi omenoşi la un comportament clinic. Într-adevăr, dacă orice vorbire e „vorbire despre funie în casa spânzuratului”, dacă stângacii sunt neurastenici din cauza faptului că sunt stângaci, dacă trebuie să te prefaci tot timpul că nu există nici o deosebire între graşi şi slabi, albi şi negri, înalţi şi scurţi, de teamă să nu provoci ireversibile catastrofe sufleteşti, înseamnă că umanitatea e bolândă, anemică, în prag de colaps. Trebuie să adoptăm, prin urmare, manierele unei ipocrizii veşnic surâzătoare, ca într-un pavilion al canceroşilor în care nimeni nu trebuie să ştie că are cancer. Omul e un animal hipersensibil, îl vom înconjura deci cu un mediu aseptic: îl vom cocoloşi, îl vom feri de orice l-ar putea contraria, îl vom îngropa de viu în antibioticul grijii noastre.

În ce mă priveşte, cred că regulile (asumate) ale bunei-cuviinţe sunt suficiente pentru a ne asigura o viaţă comunitară decentă: orice hiperregulă sfârşeşte în istericală şi dambla. Pe de altă parte, contemplând „corectitudinea politică” americănească, de-aici, din micul nostru Paris, cad vrând-nevrând, la grele dileme. Nici ca ei – îmi spun – dar nici ca noi! Nici în puful unei totale amortizări, dar nici pe coji de nuci, sub tirul tuturora.

Fapt e că, de îndată ce ne cufundăm în moravurile autohtone, imaginea lumii se reechilibrează. La câtă correctness în Statele Unite, atâta harassment (hărţuială) pe Dâmboviţa. Toate disputele publice de la noi îşi propun să nu cumva să umble cu menajamente. Ele valorifică grandios toate metehnele reale sau închipuite ale combatanţilor, toate semnele lor particulare, toate zvonurile aflate în circulaţie pe socoteala lor. Bătrânilor li se scoate pe nas bătrâneţea, năsoşilor li se vorbeşte de nas, burtoşilor, de burtă. Râdem de ticurile unora şi de tunsoarea altora. Cutare se bâţâie, cutare are barbă de ţap, cutare arată a beţiv sau a homosexual. Suntem scuturaţi cu toţii de febra caricaturii, de voluptatea grotescului. Avem ochi rău: cultivăm grimasa, reinventăm expresionismul. După decenii de rozuri mincinoase, „s-a dat drumul” la scabrosul autentic. Adevărul e musai să miroasă urât, reforma trebuie să vină asupra noastră pe un val de greaţă. Oricum, „aproapele” trebuie tratat ca o căzătură: pentru „corectitudinea politică” americană, el e un perpetuu prilej de inhibiţie, în jurul lui se merge pe vârfuri; pentru noi, dimpotrivă, „aproapele” e instrumentul unei neîntrerupte expectoraţii, materia primă a unui război nemilos, purtat cu toate mijloacele. „Iugoslavizarea” noastră constă în generalizarea injuriei, a calomniei, a indiscreţiei. Ne place să zgândărim răni deschise, să ţinem cicatricele proaspete. Aşa arată, în tranziţie, înclinaţiile noastre, comportamentele, pornirile noastre de popor blând şi oropsit.

Pe cine să preferi? Pe universitarul californian, cu umanismul lui iacobin, cu retorica lui stângistă, cu teama lui de a nu-ţi jigni „canoanele”, de a nu părea nici condescendent, nici fals cordial, cu ezitarea lui de a flata o femeie şi de a trece, astfel, drept „sexist”, cu vorbirea lui artificială, care îi interzice să spună „bun”, ca să nu crezi că sugerează culpabilizarea răului, sau îi interzice să spună „dulce”, ca să nu crezi că propune marginalizarea „acrului”, pe scurt, cu nevroza lui justiţiară, cu toleranţa lui de beton, nefirească, plicticoasă, vag paranoiacă? Sau pe vigurosul cetăţean neaoş, care te năclăieşte în ocări, îţi umblă prin buzunare, te ia de guler, îţi râde în nas, îţi dă peste nas, îţi suflă în gură, te batjocoreşte, te desfiinţează, dă cu tine de pământ şi, la o adică, te pupă? Pendulez între aceste două modele, între Berkeley şi Dudeşti, ca un navigator debusolat între fioroasele şi inevitabilele Scylla şi Caribda…

Andrei PLEŞU, Dilema, nr. 140, 15-21 septembrie 1995