Lucrețiu și moartea

Lucrețiu (Titus Lucretius Carus) (ca. 99 î.Hr.- ca. 55 î.Hr.) a fost un poet și filozof latin. Singura sa lucrare cunoscută este poemul filozofic De Rerum Natura (Despre natura lucrurilor). Lucrețiu a continuat și dezvoltat concepția atomistă a lui Epicur, fiind adeptul și discipolul acestuia. În De Rerum Natura, Lucrețiu tratează lumea microscopică a atomilor, ființa umană și universul. Lucrețiu expune ideea mortalității sufletului și a universului, ceea se explică prin asocierea și separarea atomilor. Opera lui Lucrețiu se caracterizează prin realismul imaginației, forța vizionară, bogăția și varietatea descrierilor, intuirea sensibilă și filozofică a naturii, pasiune și ironie, clasicismul expresiei.

Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Titus_Lucretius_Carus

Reproduc, mai jos, ultima parte a capitolului III din acest uimitor poem.

930 ...................................................................................

Dacă natura,-n sfârşit, ar lua deodată cuvântul

Și ar începe ea însăşi astfel către tine mustrarea:

O! muritorule, ce ai de laşi într-atât să te prindă

Jalea? De ce însoţeşti gândul morţii cu gemet şi plânset?

935 Dacă viaţa trăită tot darnică fost-a cu tine

Iar bucuriile ei n-au curs, nu s-au stins fără urmă,

Ca şi cum într-un butoi ciuruit ar fi fost grămădite,

Pleacă atunci ca un oaspe sătul de viaţă, smintite,

la-ţi împăcat un repaus ce pururi nimic n-o să-l strice.

940 Dar dacă toată plăcerea pierdutu-s-a-n van irosită,

Viaţa de-ţi este o silă, de ce să-i adaugi o vreme

Care-n tristeţe va trece şi tot în zadar se va scurge?

Nu e mai bine să mântui odată cu viaţa şi chinul,

Căci, de acum înainte, să aflu ceva ce să-ţi placă,

945 Nu-i cu putinţă: aceleaşi vor fi tot aceleaşi de-a pururi.

Dacă făptura ta nu-i veștejită de-a vârstei povară,

Iar mădularele nu-ţi cad slăbite, tot asta te-aşteaptă,

Chiar de ar fi să trăieşti înfruntând generaţii de-a rândul

Mai mult, de-ar fi să nu treci niciodată-ale morţii tărâmuri.“

950 Ce-ai mai răspunde decât că pe drept mi te judecă firea

Şi că în vorbele ei adevărul curat ţi se spune?

Dacă, la fel, un moşneag apăsat de-ai săi ani, se tot plânge,

Trecerea-n moarte jelind mai amarnic decât se cuvine,

Nu pe drept oare răstindu-se, l-ar dojeni cu asprime:

955 „Om de nimic, încetează cu plânsul şi lasă bocirea,

Te-ai veștejit doar storcând a vieţii plăcere întreagă:

Însă dorind ce lipsea şi dând în ce-aveai cu piciorul,

Viaţa încet ţi-a scăpat ne-mplinită, lipsită de farmec

Şi deodată-ai văzut în picioare la capul tău moartea,

960 Fără-a putea să-i urmezi mulţumit şi sătul întru totul

Hai, dă-le toate de-o parte ce nu mai pot fi pentru vârsta-ți

Altora lasă-al tău loc bucuros: e o lege ne-nfrântă."

Cred că pe drept face astfel, pe drept ocărăşte şi mustră,

Căci bătrâneţea-i gonită întruna de frageda vârstă

965 Şi după legea fatală, tot lucru-nnoit e prin altul;

Iadul nimic nu înghite-n gâtleju-i, căci este nevoie

De-mbelşugate materii, ca noi generaţii să crească.

Însă şi-acestea, la rând, te-or urma împlinind a lor viaţă,

Tot ce veni-va pierind, cum pierit-a ce-a fost înainte-ți.

970 Astfel de-a pururi un lucru primi-va din altul fiinţă:

Viaţa? tu nu-i eşti stăpân, atât ţi s-a dat: folosinţă!

Uite-ndărătu-ţi şi vezi ce neant pentru noi este vremea

Fără sfârşit ce s-a scurs înainte ca noi să ne naştem;

Iată oglinda în care natura la toţi ne arată

975 Ceea ce vremi viitoare vor fi pentru noi, când ne-om duce.

Oare-ți apare în ea ceva ce e trist, ce-nspăimântă,

Sau dimpotrivă, odihnă mai lină ca somnul cel dulce?

Caznele grele, să ştii, ce-n adâncul infern, după unii,

Statornicite-s, aci în viaţă-ntâlnimu-le toate,

980 Nu-i, ca-n poveşti, un Tantal ce se teme de-o piatră ce-atârnă

Şi-l ţintuieşte pe bietul în loc prin prostească-ngrozire.

Ci chiar în viaţă o frică deşartă de zei chinuieşte

Omul, ori spaima de răul ce soarta-ar putea să-i aducă -

Nu-l căuta în infern nici pe Titios pradă la vulturi;

985 Nici n-ar putea de altfel să găsească aceştia întruna;

Veac după veac, ceva nou spre a smulge din pieptu-i gigantic.

Fie oricât de măreţ al lui trup şi chiar dac-ar cuprinde

Nu numai nouă pogoane cu braţele sale deschise,

Ci-n întregimea ei toată întinsa pământului față,

990 Tot n-ar putea pe vecie să-ndure urgia durerii

Şi din făptura-i trupească să deie de-a pururea hrană.

Titios, iată-l aci cum se zbuciumă-n laţul iubirii.

Vulturii poftei îI sfâşie, chinul, neliniştea-l roade,

Griji de un fel ori de altul îl ţin şi îi scurmă în suflet—

995 Şi pe Sisif îl găsim printre noi orişicând în viaţă;

Este acel ce umblând să capete de la mulţime

Fasce şi crude securi, amărât şi înfrânt se retrage.

Căci a râvni o putere-nălucă, la nimenea dată,

Şi a-ndura pentru ea întruna cumplite necazuri,

1000 Nu-i ca şi cum te-ai sili să împingi pe un munte o stâncă,

Dar când abia eşti în vârf, înapoi să se rostogolească

Şi să alunece-n grabă la vale spre-ntinsele câmpuri?

Când îţi hrăneşti fără tihnă, apoi, nesătula-ţi fiinţa

Şi copleşind-o cu bunuri, n-o poţi mulţumi vreodată —

2005 Tocmai cum fac anotimpuri ce-n pururi rotita lor cale,

Roade ne-aduc şi-ncântări felurite şi totuşi nu suntem

Nici o clipită sătui de a vieţii plăcere şi farmec —

Iată ce, cred eu, vedem în fecioarele tinere-n floare,

Care tot toarnă la apă-ntr-un vas cărui fundul lipsindu-i

1010 Cu nici un chip n-or putea izbuti vreodată să-l umple

Cerber şi Furii ori Tartar lipsit de a zilei lumină

Şi revărsând din gâtleju-i puhoaie de groaznice flăcări

Nu-i nicăiri şi nici nu pot cumva să se afle-n fiinţă.

Însăşi în viaţă găseşti pentru faptele rele-o grozavă

1015 Teamă de-osândă şi chin, de spășenia mârşavei crime:

Ocna, înspăimântătoarea zvârlire de sus de pe stâncă,

Vergile, gâzii şi ştreangul ori smoală-n fierare şi torţe,

Ba chiar atunci când lipsesc, cum sufletu-şi ştie greşeala,

Simte adânci remuşcări şi se arde el singur cu biciul,

1020 Fără ca seamă să-şi dea care este al relelor capăt,

Care-ar putea fi sfârşitul deplin al atâtora chinuri,

Ba, dimpotrivă, se teme că-n moarte mai creşte-vor încă.

Într-adevăr, pentru proşti, pe pământ, o gheenă e viaţa.

Chiar și acestea, apoi, ai putea să-ți spui ție însuți:

1025 Şi bunul Ancus simţit-a din ochi cum îi fuge lumina,

El care-a fost, o! nemernice, mult mai de preţ decât tine.

Câţi n-au murit de asemeni, şi regi şi puternici ai lumii

Care, în chip glorios, cârmuit-au popoare întinse

Însuşi acel ce-a tăiat al său drum peste marea adâncă

1030 Şi deschizând legiunilor căi peste culmi de talazuri,

Le-a învăţat cum în mers să treacă sărata genune,

El care-n tropot de cal a sfidat al abisului vuiet,

Şi el lipsit de lumină plecatu-şi-a morţii genunchii.

Scipio trăsnet în luptă, cetăţii Cartagina groază,

1035 Ca şi un rob îşi lăsă ţărânei sleitele-i oase.

Să mai adaugi pe toţi creatorii în artă, ştiinţă,

Şi pe ai Muzelor soţi, dintre care Homer fără seamăn,

După ce sceptrul ţinu, adormi somn de veci ca şi alţii

Şi, în sfârşit, Democrit care-ajuns la adânci bătrâneţe,

1040 Când a simţit că-i se pierde din suflet aducerea-aminte,

Singur, de voie-n spre moarte mergând, al lui cap îl întinse.

Şi Epicur a murit împlinind luminoasa lui viaţă,

El ce-ntrecut-a prin geniu pe toţi şi-i făcu să pălească,

Astfel cum stele pălesc când se-nalţă etericul soare. 

1045 Tu însă stai la-ndoială, te mânii portivnic pieirii?

Tu care vezi şi eşti viu, însă viaţa-ţi e moarte aproape,

Care în somn iroseşti din viaţă o prea bună parte,

Care şi treaz sforăieşti şi mereu tot năluci vezi nainte-ţi,

Tu ce ai sufletu-ntreg frământat de-o zadarnică groază,

1050 Tu ce nu poţi să pătrunzi care-i pricina multelor rele,

Când în beţia-ţi, sărmane, bătut de-ale grijilor roiuri,

Mergi unde te duc ca pe-un val după plac rătăcirile minţii?

Dac-ar putea însă omul să ştie-ale răului pricini

Şi pentru ce greutatea-i în piept i se sălăşluieşte,

1055 După cum pare că simte în sufletu-i sarcina-ntreagă

Care-l apasă, striveşte, n-ar duce-o asemenea viaţă,

Cum cei mai mulţi noi vedem că o duc, făr să ştie vreunul

Ceea ce vrea şi ce nu, şi cătând, făr-o clipă de tihnă,

Locul să-şi schimbe, gândind că astfel pot zvârli şi povara.

1060 Uite cum iese adesea cutare din casa-i bogată,

Plin de amarnic dezgust, cum din nou deodată se-ntoarce,

Căci nici afară deloc nu se simte mai bine în suflet.

Iată-l gonind telegarii, cum zboară apoi la moşie,

Parc-ar fugi-n ajutorul conacului flăcării pradă.

1065 Însă doar pragul l-atinge şi-ncepe a-l prinde căscatul,

Caută-n somnul adânc mântuirea — uitarea de toate,

Sau chiar, la fel de grăbit, la oraş cată iar să  se-ntoarcă.

Astfel de sine tot omul încearcă-a fugi, dar fireşte

Neizbutind, va rămâne legat de un eu ce-l scârbeşte,

1070 Căci suferindul nu poate pricepe-ale răului pricini

Dac-ar putea să le vadă, lăsând orişice la o parte,

S-ar sârgui să cunoască natura-nainte de toate

Nu este vorba aci de o clipă, ci de veşnicie,

Vorba-i de starea în care petrece-vor toţi muritorii

1075 Vremea întreagă ce-o fi să se scurgă mereu după moarte.

Spune-mi, de ce, în sfârşit, te cutremuri în faţa restriştii,

Iar blestemata dorinţă de viaţă de ce mi te-apasă?

Iată-l aci hotărât înainte-ţi stă capătul vieţii

Şi nu e nimeni scutit să înfrunte a morţii privire.

1080 Noi nencetat ne-nvârtim şi în loc nencetat ne întoarcem,

Astfel că mult chiar trăind, n-om avea nici o nouă plăcere ;

Numai, râvnind ce n-avem, ni se pare că toate le-ntrece

Tot ce-i departe şi când îl atingem, spre altul ni-i dorul,

Setea de viaţă pe toţi gâfâind înainte ne-mpinge.

1085 Nimeni nu ştie, apoi, ce ursită aduce-va timpul,

Ce întâmplări vor veni şi pe toţi ce sfârşit ne aşteaptă

Totuşi, oricât am trăi, n-om putea cu nimica restrânge

Timpul dat morţii, nimic n-om putea să tăiem din acesta,

Pentru ca nimicnicia să aibă-o durată mai scurtă.

1090 Poţi, aşadar, să îngropi generaţii oricâte de-a rândul,

Moartea, da, tot ea te-aşteaptă, ea singură veşnică-n lume

Fie că unul chiar azi părăsit-a a vieţii lumină,

Fie că altul murit-a cu luni şi cu ani înainte,

Nimicnicia va fi pentru ei deopotrivă de lungă.