Marchizul de Lumbría ( o nuvelă exemplară a lui Unamuno)

Vasta casă strămoşească a marchizilor de Lumbría, palatul, după cum i se spunea în austerul oraş Lorenza, părea o corabie cu amintiri tăcute, învăluite în mister. Cu toate că era locuită, ferestrele şi uşile balcoanelor care dădeau spre lume rămâneau întotdeauna închise. Faţada, în mijlocul căreia te izbea, impunător, blazonul cu armele familiei de Lumbría, dădea spre miazăzi, spre piaţa cea mare a Catedralei, chiar în faţa fabricii, o construcţie greoaie şi barocă; şi cum soarele o scălda aproape ziua întreagă – iar în Lorenza rar se nimereşte câte o zi înnourată – toate orbitele ei rămâneau ferecate. Aceasta deoarece pe excelenţa-sa, domnul marchiz de Lumbría, don Rodrigo Suárez de Tejada, îl înspăimântau lumina soarelui şi aerul proaspăt. „Praful de pe stradă şi soarele, obişnuia el să spună, nu fac decât să ia lustrul mobilelor şi să vatăme odăile; şi apoi, mai sunt şi muştele…” Marchizului îi era o adevărată groază de muşte, care puteau să vină de la vreun zdrenţăros de cerşetor sau poate chiar de la un individ plin de păduchi. Marchizul tremura la gândul că ar putea să ia vreo boală de rând. Cei din Lorenza şi din împrejurimi erau atât de murdari…

   Partea din spate a casei strămoşeşti dădea spre peretele uriaş şi abrupt care se înălţa deasupra râului. O pătură de iederă acoperea părţi întinse din aceste ziduri. Cu toate că în iederă îşi găseau adăpost şoareci şi alte lighioane, marchizul o respecta. Făcea parte din tradiţia familiei. Şi acolo, într-un balcon, la umbră, ferit de soare şi de muşte, obişnuia marchizul să se aşeze la lectură, legănat de murmurul râului, care bolborosea spumegând în albia lui îngustă, opintindu-se din greu să-şi deschidă drum în peretele de stâncă.

Excelenţa-sa, domnul marchiz de Lumbría locuia aici cu cele două fiice ale sale, Carolina, cea mare, şi Luisa, şi cu soţia lui de-a doua, doña Vicenta, o doamnă cu mintea înceţoşată, care, atunci când nu dormea, se văicărea de orice, dar mai ales de gălăgie. Pentru că aşa cum marchizul se temea de soare, marchiza se temea de zgomot; în după-amiezele din miezul verii, în timp ce el se ducea să citească în balconul umbros, în mijlocul iederei, în zvonul cântecului de veacuri al râului, doamna rămânea în salonul din faţă, adăpostită într-un jilţ vechi, îmbrăcat în satin, neatins niciodată de soare, legănată de tăcerea din piaţa Catedralei.

Marchizul de Lumbría nu avea descendenţă masculină: era spinul adânc dureros al vieţii sale. De altfel, pentru acest motiv se şi însurase, puţin timp după ce rămăsese văduv, cu doña Vicenta, soţia lui de acuma, dar ea se dovedise a fi stearpă.

Viaţa marchizului se scurgea în monotonie, zilnic aceeaşi, intrată în obiceiuri şi ritualuri, ca bolboroseala râului din adâncul râpei sau ca liturghiile pe care le slujeau canonicii la Catedrală. El îşi administra pământurile şi imaşurile şi le vizita din când în când, întotdeauna grăbit, iar seara îşi juca partida de ombru cu duhovnicul – sfătuitorul intim al familiei – cu un alt preot şi cu intendentul proprietăţii. Aceştia soseau la oră fixă, intrau pe uşa principală pe care trona insigna Sfintei Inimi a lui Isus cu binecunoscutele cuvinte: „Veni-voi în Spania şi fi-voi mai venerat decât oriunde”, se aşezau în jurul măsuţei – dacă era iarnă sub măsuţă dogorea tava cu jăratic – gata pregătite, iar când suna de zece se ridicau şi plecau, ca împinşi de un resort, lăsându-şi mizele pentru a doua zi. În acest timp, marchiza dormita, iar fetele marchizului se îndeletniceau cu lucrul de mână sau citeau cărţi morale, dacă nu chiar dimpotrivă – obţinute pe ascuns – sau, în sfârşit, se certau între ele.

Carolina şi Luisa trebuiau să se certe, şi nu de alta, ci numai pentru a omorî lâncezeala care se furişa din salonul închis soarelui şi muştelor, întinzându-se până la zidurile îmbrăcate în iederă. Cea mai mare dintre surori, Carolina, ura soarele, întocmai ca şi tatăl ei, şi ea era cea care păstra cu străşnicie tradiţiile casei, fără a-i scăpa vreuna; în schimb, Luisei îi plăcea să cânte, să stea la fereastră sau în balcoane, ba chiar să le împodobească cu ghivece cu flori, obicei plebeu, după părerea marchizului: „Nu-ţi ajunge grădina?”, îi spunea el fiicei sale, referindu-se la o grădină care ţinea de palat, dar unde rareori cobora vreunul dintre locatari. Dar ea, Luisa, voia să ţină ghivece în balconul dormitorului, care dădea pe o străduţă din piaţa Catedralei, şi să le ude, ca astfel să-şi poată arunca privirea afară, să vadă cine trece. „Ce vulgar, să pândeşti ceea ce nu te priveşte!…”, spunea tatăl; iar sora cea mare, Carolina, adăuga: „Nu să pândeşti, ci să ieşi la vânătoare!”. Şi de aici se isca cearta.

Şi iată că ieşitul pe balconul dormitorului şi udatul florilor din ghivece dădură roade. Tristán Ibáñez del Gamonal, el însuşi de viţă aleasă, ba chiar dintre familiile cu cele mai vechi tradiţii ale oraşului Lorenza, îşi opri ochii pe cea de a doua fiică a marchizului de Lumbría, pe care o văzuse zâmbind, cu ochi de violete şi gura ca o floare de muşcată, printre florile balconului. Şi se întâmplă că într-o zi, trecând Tristán pe străduţă, curse pe el apă din ghivecele udate prea din belşug de către Luisa; şi când o auzi strigând: „Oh, iartă-mă, Tristán!” simţi ca şi cum l-ar fi chemat în ajutor glasul plin de durere al unei prinţese zăvorâte într-un castel vrăjit.

— Cu aşa ceva nu te joci, fata mea! îi vorbi Luisei tatăl ei. Trebuie procedat cu toată seriozitatea. Fără copilării!

— Ce vrei să spui cu asta, tată?! exclamă fata.

— O să afli de la Carolina.

Luisa rămase cu ochii la sora mai mare, iar aceasta glăsui:

— Nu mi se pare potrivit, dragă soră, ca noi, fiicele marchizului de Lumbría, să ne dăm în spectacol, schimbând vorbe dulci din balcon, ca lucrătoarele. Pentru asta erau florile?

— Tânărul trebuie să ceară îngăduinţa de a veni în vizită, hotărî tatăl; şi având în vedere că eu, unul, n-am nimic împotrivă, totul se poate aranja. Tu ce crezi, Carolina?

— Eu, răspunse sora mai mare, nu mă opun nici eu.

Şi astfel Tristán îşi făcu intrarea în casă, ca pretendent oficial la mâna Luisei. Cât despre doamna marchiză, abia târziu înţelese ce se întâmplă.

Şi în timp ce se desfăşura partida de cărţi, doamna marchiză moţăia într-un colţ al salonului, iar lângă ea, Carolina şi Luisa tricotau sau lucrau dantele, şuşotind cu Tristán; aveau grijă ca tânărul să nu rămână niciodată singur cu Luisa, ci întotdeauna cu amândouă surorile, în această privinţă, tatăl era foarte prevăzător, în schimb, nu se opunea ca, uneori, Carolina să-l primească singură pe cel ce avea să devină cumnatul ei, socotind că astfel putea să-l iniţieze mai bine în tradiţiile şi obiceiurile casei.

Oaspeţii la jocul de cărţi, apoi servitorimea casei celei strămoşeşti, ba chiar şi lumea din oraş – intrigată de misterul vastei locuinţe – băgară de seamă că puţin timp după ce Tristán fusese primit aici ca logodnic al celei de a doua fete a marchizului, spaţiul spiritual al hieraticei familii devenise parcă şi mai închis, şi mai întunecat. Posomorala marchizului se adâncise, doamna marchiză se plângea mai mult ca niciodată de zgomot, cu toate că zgomotul era mai redus ca oricând. Pentru că, deşi vrajba şi certurile dintre surori erau mai mari şi mai înverşunate ca înainte, acum se duceau pe tăcute. Când, dând nas în nas pe vreun coridor una o insulta pe cealaltă sau chiar o ciupea, totul se petrecea ca într-un susur, fiindcă îşi înăbuşeau ţipetele. O singură dată, Mariana, servitoarea cea bătrână, o auzise pe Luisa răcnind: „O să afle tot oraşul, da, o să afle oraşul întreg! Am să ies pe balcon în piaţa Catedralei şi am să strig în gura mare să afle toată lumea!”. „Taci!”, gemuse vocea marchizului. Şi urmase o expresie cumplită, atât de surprinzătoare în casa aceea, încât Mariana fugise îngrozită de la uşa unde trăgea cu urechea.

Câteva zile mai târziu, marchizul plecă din oraş, luând-o cu sine pe fiica mai mare, Carolina. După plecarea lor, Tristán nu se mai arătă pe acolo. După un timp, marchizul se întoarse singur; într-o seară, se simţi dator să dea o explicaţie partenerilor săi la jocul de cărţi:

— Sărmana, stă rău cu sănătatea, spuse, privindu-l ţintă pe duhovnic; de vină sunt nervii, asta o duce la certuri nesfârşite, lipsite bineînţeles de importanţă, cu sora ei, pe care altminteri o adoră, aşa că am dus-o să se refacă.

Nimeni nu-i răspunse nimic.

Puţine zile mai târziu, în familie, foarte în familie, avu loc căsătoria lui Tristán Ibáñez del Gamonal cu cea de a doua fiică a excelenţei-sale, domnul marchiz de Lumbría. Din afara casei nu luară parte decât mama logodnicului şi partenerii la jocul de cărţi.

Tristán se mută la socrul său şi spaţiul spiritual al casei strămoşeşti deveni încă şi mai închis, şi mai întunecat. Pe balconul de la dormitorul tinerei mirese florile se veştejiră, fiind lăsate în părăsire; doamna marchiză dormea şi mai mult ca înainte, iar domnul marchiz rătăcea ca un spectru, taciturn, cu ochii în pământ, prin salonul ferit de lumina soarelui. Simţea că i se duce viaţa şi se agăţa de ea. Renunţă la jocul de cărţi, ceea ce semăna cu o despărţire a lui de lume, dacă trăise vreodată în lume.

— Nu-mi e capul la joc, îi mărturisi confidentului său, duhovnicul; gândurile îmi fug tot timpul aiurea. De altfel, ombrul nici nu mă mai distrează; nu-mi rămâne decât să mă pregătesc să mor cum se cuvine.

Într-o zi avu un atac de paralizie. Abia de-şi mai amintea câte ceva. Dar când începu să-şi revină, se agăţă de viaţă – cu o înverşunare parcă şi mai deznădăjduită.

— Nu, nu pot să mor până nu se lămuresc lucrurile.

Şi o întrebă temător pe fiica lui, care-i aducea mâncarea la pat:

— Ce se aude? Cât mai este?

— Nu mult, tată.

— N-am să mă duc, nu trebuie să plec, până nu-l primesc pe noul marchiz; pentru că trebuie să fie băiat, un băiat! Aici e nevoie de un bărbat, şi dacă n-a fost un Suárez de Tejada, să fie un Rodrigo şi un marchiz de Lumbría.

— Asta nu depinde de mine, tată…

— Atât ar mai lipsi, fata mea, şi-i tremura glasul când vorbea astfel, ca după ce ni l-a vârât în casă pe acest… nesăbuit, să nu ne dăruiască un marchiz… Aş fi în stare să…

Sărmana Luisa începea să plângă. Iar Tristán părea un inculpat şi un servitor în acelaşi timp.

Nervozitatea bietului marchiz atinse culmea când află că fiica lui se apropie de termen. Febra aşteptării îl făcea să tremure din toată fiinţa. „Mi-a dat mai multă bătaie de cap decât lehuza”, spuse mai târziu medicul.

— Când o naşte Luisa, îl preveni marchizul pe ginerele său, dacă e băiat, dacă e marchiz, adu-mi-l îndată, să-l văd, ca să pot muri liniştit; să mi-l aduci chiar tu!

Auzind strigătul acela, marchizul se ridică în capul oaselor şi rămase privind spre uşa camerei, la pândă. Puţin mai târziu intră Tristán, răvăşit, cu copilul ascuns în scutece.

— Marchiz? strigă bătrânul.

— Da!

Atunci îşi urni trupul în faţă ca să-l cerceteze pe noul-născut, îl sărută fără vlagă, o sărutare de moarte, şi, fără să-i arunce măcar o privire ginerelui său, căzu greoi pe pernă, în nesimţire. Muri după două zile, fără să-şi mai revină.

Blazonul de pe faţada casei strămoşeşti fu îmbrăcat în doliu, cu o pânză neagră, şi negrul pânzei începu îndată să se ofilească sub soarele care îl lovea din plin aproape toată ziua. Şi parcă asupra întregii case – unde copilul nu adusese nicio bucurie – coborî un aer de doliu.

Pe biata Luisa, mama, naşterea o adusese la capătul puterilor. La început se înverşunase să alăpteze pruncul, dar fusese nevoită să renunţe.

— Sân mercenar… sân mercenar… suspina. Acuma, Tristán, trebuie să-l creştem pe marchiz! îi tot spunea bărbatului.

Tristán căzuse pradă unei tristeţi nelămurite şi se simţea îmbătrânit. „Sunt ca o dependinţă a casei, aproape ca o mobilă!”, se gândea el. Obişnuia să privească din străduţă la balconul camerei care altădată fusese dormitorul Luisei; acum, pe balcon nu mai erau ghivece cu flori.

O dată se încumetă să-i spună soţiei sale:

— Luisa, ce-ar fi să punem iarăşi flori în balconul tău…?

— Aici n-are ce căuta altă floare decât marchizul, îi răspunse ea.

Bietul om suferea că fiului său nu i se spunea altfel decât marchizul. Îşi luase obiceiul să fugă de acasă, refugiindu-se în Catedrală. Adeseori ieşea şi pleca fără să spună unde. Şi, ceea ce îl irita cel mai tare, soţia lui nici nu încerca să afle încotro pleacă.

Luisa simţea că o să moară, simţea că viaţa i se topeşte picătură cu picătură.

— Viaţa mi se scurge ca un firişor de apă, spunea ea; simt că mi se subţiază sângele; îmi huruie capul şi mai trăiesc numai fiindcă mor foarte încet… Dacă îmi pare rău de ceva, îmi pare rău de el, de micuţul meu marchiz, doar de el… Ce viaţă tristă în casa asta fără soare!… Crezusem că tu, Tristán, ai să-mi aduci soarele şi libertatea, dar nu, nu mi l-ai adus decât pe micuţul marchiz… dă-mi-l!

Şi, irosindu-şi ultima vlagă, acoperea pruncul cu sărutări tremurătoare şi febrile. Deşi îşi vorbeau, între soţ şi soţie se aşeza o perdea de tăcere îngheţată. Fiindcă nu-şi spuneau nimic din ceea ce le chinuia cel mai rău mintea şi sufletul.

Când Luisa simţi că firişorul vieţii este gata să se rupă, puse mâna ei rece pe fruntea copilului, fruntea lui Rodriguín, şi i se adresă tatălui:

— Să ai grijă de marchiz. Sacrifică-te pentru el! Ah, iar ei să-i spui că am iertat-o!

— Dar pe mine? gemu Tristán.

— Pe tine? Tu n-ai pentru ce să fii iertat!

Aceste cuvinte căzură ca o sentinţă distrugătoare asupra bietului om. Şi, puţin timp după ce le auzi, rămase văduv.

Văduv, tânăr, stăpân al unei averi însemnate, averea fiului său, marchizul, şi prizonier în casa aceea imensă şi lugubră, închisă soarelui, cu amintiri care, deşi aveau foarte puţini ani, i se păreau de pe acum nespus de vechi… îşi petrecea orele goale pe un balcon din spatele casei, în mijlocul iederei, ascultând tumultul râului. Apoi, se reluară partidele de ombru. Petrecea mult timp închis cu duhovnicul, să revizuiască, după cum se spunea, hârtiile răposatului marchiz şi să-i pună la punct dispoziţiile testamentare.

Dar ceea ce într-o bună zi dădu de vorbit întregului oraş Lorenza fu faptul că, după ce lipsi câteva zile, Tristán se întoarse în casa strămoşească împreună cu Carolina, cumnata, devenită acum noua lui soţie. Păi nu se spusese că intrase la mănăstire? Unde şi cum trăise timp de patru ani?

Carolina se întoarse plină de aroganţă, cu un fel de sfidare insolită în privire. Primul lucru pe care îl făcu la întoarcere fu să ordone scoaterea pânzei de doliu care acoperea blazonul familiei.

— Să-l bată soarele, strigă ea, să-l bată soarele, ba aş porunci să-l mânjească cu miere ca să-l umple muştele.

Apoi dădu ordin să se stârpească iedera.

— Carolina, o imploră Tristán, lasă în pace trecutul.

În noua sa mamă, copilul, micuţul marchiz simţi îndată duşmanul. Cu toate rugăminţile tatălui său, nu putu să-i spună mamă; întotdeauna îi spunea mătuşă.

— Dar de unde a aflat că-i sunt mătuşă? întrebă ea. Oare de la Mariana?

— Nu ştiu, nu ştiu, răspundea Tristán; aici, fără să-ţi dai seama, totul se află.

— Totul?

— Da, totul; casa asta pare că divulgă totul…

— Atunci să tăcem şi noi.

Înăuntrul casei strămoşeşti, viaţa părea să capete o intensitate concentrată şi necruţătoare. Cei doi soţi ieşeau foarte puţin din camera lor, unde Carolina îl reţinea pe Tristán. În acest timp, micuţul marchiz rămânea la cheremul slugilor, al unui preceptor care venea zilnic să-l înveţe alfabetul şi al duhovnicului, care se îngrijea de educaţia lui religioasă.

Se reluară încă o dată partidele de ombru; Carolina urmărea jocul, aşezată lângă bărbatul ei, având grijă să-l ghideze. Toţi observau că nu urmărea altceva decât să caute prilejul de a-şi pune mâna pe mâna bărbatului şi că tot timpul stătea rezemată de braţul lui. Iar când ceasul era gata să bată zece, îi spunea:

— Tristán, e timpul!

Din casă el nu ieşea decât însoţit de Carolina, care se atârna de braţul lui, măturând strada cu privirea-i sfidătoare.

*

Sarcina Carolinei fu foarte grea; ai fi spus că nu-l doreşte pe cel ce avea să vină. După ce născu, nici nu vru să vadă copilul. Aflând că-i fetiţă şi că venise pe lume pipernicită şi sfrijită, răspunse scurt şi sec:

— Asta-i pedeapsa noastră!

Şi puţin după aceea, când bietul prunc începu să dea semne c-o să moară, maică-sa spuse: „Păi şi viaţa pe care ar fi dus-o…”.

— Tu eşti foarte singur aici, îi vorbi într-o zi, ani mai târziu, nepotului ei, micul marchiz. Ai nevoie de tovărăşie, de cineva care să te îndemne la învăţătură, aşa că tatăl tău şi cu mine am hotărât să aducem în casă un nepot, un băiat care a rămas singur…

Copilul, care avea atunci zece ani şi era de o precocitate bolnăvicioasă şi tristă, căzu pe gânduri.

Când veni celălalt, intrusul, orfanul, micul marchiz se puse în gardă. Întregul oraş Lorenza nu mai avea altceva de făcut decât să comenteze ciudata întâmplare. Toţi credeau că e vorba de un fiu adoptiv al Carolinei, care, neputând să aibă unul al ei, îl adusese pe intrus ca să-l necăjească şi să-l asuprească pe celălalt, al surorii ei.

Cei doi copii se priviră de la început cu duşmănie, căci dacă unul era autoritar, nici celălalt nu se lăsa mai prejos.

— Adică ce crezi tu, se răstea Pedrito la Rodriguín, că dacă eşti marchiz o să-mi porunceşti mie…? Dacă ai să mă tot plictiseşti, plec şi te las singur.

— Lasă-mă singur, că mie aşa îmi place şi întoarce-te la ai tăi.

Dar apărea Carolina şi spunându-le o dată „Copii!” îi făcea să se privească în tăcere.

— Unchiule! (căci aşa îi spunea) se adresă o dată Pedrito lui Tristán, eu plec, vreau să mă duc de aici, vreau să mă întorc la mătuşile mele; nu pot să-l mai rabd pe Rodriguín; tot timpul îmi aruncă în obraz că sunt dator să-l servesc şi că am venit aici la pomană.

— Ai răbdare, Pedrin, ai răbdare; oare eu nu am? Şi, apucând căpşorul copilului, îşi lipi buzele de creştetul lui şi plânse aplecat deasupra lui, plânse din belşug, pe îndelete şi în tăcere.

Copilul simţi lacrimile acelea ca pe nişte stropi de evlavie. Şi atunci în el se născu o milă profundă pentru bietul om, pentru bietul tată al micului marchiz.

Carolina însă nu plângea.

Şi se întâmplă că într-o zi, pe când bărbatul şi nevasta stăteau lipiţi unul de altul pe o canapea, mână în mână, privind golul din penumbra camerei, auziră zvon de ceartă şi îndată intrară copiii, năduşiţi şi scoşi din fire:

— Eu plec! Plec! striga Pedrito.

— Du-te, du-te şi nu te mai întoarce în casa mea, răcnea Rodriguín.

Văzând că din nasul lui Pedrito curge sânge, Carolina sări ca o leoaică spre el, ţipând:

— Băiatul meu! Copilul meu! Apoi, întorcându-se spre micul marchiz, îi scuipă în faţă acest cuvânt: Cain!

— Cain? Este el oare fratele meu? întrebă micul marchiz, deschizând ochii mari.

Carolina şovăi o clipă, ca şi cum şi-ar fi strâns inima în pumni, şi vorbi cu glas răguşit:

— E copilul meu!

— Carolina! gemu soţul ei.

— Da, continuă micul marchiz, bănuiam eu că este fiul dumitale; aşa se spune pe aici… Dar ceea ce nu se ştie, nu se ştie cine o fi tatăl lui, şi nici dacă are vreun tată.

Carolina tresări scurt. Ochii îi scânteiau, îi tremurau buzele. Îl apucă pe Pedrito, fiul ei, îl strânse la sine şi, privindu-şi necruţător bărbatul, strigă:

— Tatăl lui? spune-i tu, tată al micuţului marchiz, spune-i tu băiatului Luisei, al sorei mele, spune-i tu nepotului lui Rodrigo Suárez de Tejada, marchiz de Lumbría, spune-i cine este tatăl lui. Spune-i! Spune-i, că de nu, îi spun eu! Spune-i!

— Carolina! o imploră Tristán plângând.

— Spune-i! Spune-i cine este adevăratul marchiz de Lumbría!

— Nu-i nevoie să-mi spună! grăi copilul.

— Atunci să ştii, da: marchizul este el, el şi nu tu; da, el, fiindcă s-a născut înaintea ta şi l-am născut eu, cea mai mare dintre surori, iar tată îi este tatăl tău, da, tatăl tău. Numai că fiul meu, din cauza acelui blazon… Dar am să poruncesc să dea jos blazonul şi am să deschid toate uşile balcoanelor spre soare, şi am să fac astfel ca fiul meu să fie recunoscut drept ceea ce este: adevăratul marchiz!

Pe urmă Carolina începu să strige, chemând slugile şi pe doamna marchiză, care dormita, acum aproape căzută în imbecilitatea celei de a doua copilării. Şi când toţi se aflară în faţa ei, porunci să se deschidă larg uşile balcoanelor şi apoi vorbi cu glas puternic şi cumpănit:

— El, el este marchizul, el este adevăratul marchiz de Lumbría; el are dreptul primului născut. Fiindcă l-am avut de la Tristán, de la acest Tristán care acuma se ascunde şi plânge; am născut atunci când Tristán abia se însurase cu sora mea, chiar în luna când s-au căsătorit. Tatăl meu, excelenţa-sa marchizul de Lumbría, m-a sacrificat principiilor sale şi poate că şi sora mea era la fel de compromisă ca şi mine…

— Carolina! gemu soţul.

— Taci! Astăzi vreau să dau în vileag totul. Fiul tău, fiul vostru a stors sânge, sânge albastru! nu, doar sânge roşu, din fiul nostru, din copilul meu, adevăratul marchiz…

— Ce zgomot, Doamne! se văită doamna marchiză, ghemuindu-se într-un fotoliu din colţul încăperii.

— Şi acum, urmă Carolina îndreptându-se către slugi, duceţi-vă şi povestiţi întâmplarea în tot oraşul; spuneţi prin pieţe şi prin curţi şi pe la fântâni ce-aţi auzit de la mine; să ştie toţi, să cunoască toţi pata de pe blazon.

— Păi, tot oraşul ştie… şopti Mariana.

— Cum? răcni Carolina.

— Da, doamnă, da; se vorbeşte peste tot.

— Şi ca să păstrăm un secret ştiut de toată lumea, ca să ascundem o enigmă care nu exista pentru nimeni, pentru a salva nişte aparenţe false, pentru asta am trăit aşa, Tristán? Mizerie şi nimic altceva! Deschideţi uşile balcoanelor să intre lumina, toată lumina şi praful de pe stradă şi muştele, iar mâine va fi scos şi blazonul. Şi se vor pune ghivece cu flori în toate balcoanele, şi se va face o petrecere unde va fi poftit poporul din oraş, adevăratul popor. Ba nu; petrecerea se va face în ziua când el, fiul meu, fiul tău, cel pe care duhovnicul îl numeşte fiul păcatului – pe când adevăratul păcat este acela de a-l fi făcut moştenitor pe celălalt – în ziua când fiul nostru va fi recunoscut drept cine este şi marchiz de Lumbría.

Pe sărmanul Rodriguín trebuiră să-l ridice dintr-un colţ al salonului. Era palid şi febril. Refuză să-i vadă pe tatăl sau pe fratele lui.

— O să-l dăm la un colegiu, hotărî Carolina.

*

În tot oraşul Lorenza nu se vorbea decât de dârzenia bărbătească cu care Carolina îşi ducea planurile la îndeplinire. Ieşea zilnic, ducându-l pe bărbatul ei de braţ, ca pe un prizonier, şi ţinându-l de mână pe copilul ei din tinereţe. Ţinea larg deschise uşile de la toate balcoanele casei strămoşeşti şi soarele veştejea satinul fotoliilor, ba lovea chiar şi portretele strămoşilor. Primea în fiecare seară pe jucătorii de cărţi, care nu îndrăzniră să-i refuze invitaţiile, şi, aşezată lângă Tristán, ea juca de fapt cu cărţile lui. Îl mângâia de faţă cu musafirii şi, bătându-l uşor cu palma pe obraz, îi spunea:

— Vai de tine, Tristán, ce fel de bărbat mai eşti şi tu! Apoi, celorlalţi: sărmanul meu bărbăţel nu ştie să joace singur!

Iar după plecarea lor îi spunea bărbatului:

— Ce păcat, Tristán, că nu avem şi alţi copii… după biata fetiţă… Ei da, a fost un copil al păcatului, dar Pedrin al nostru nu este… acum, trebuie să-l creştem pe el, pe marchiz!

Făcu în aşa fel încât bărbatul să-l recunoască pe Pedrin drept fiul său, zămislit înainte ca el, tatăl, să se fi căsătorit şi, de asemenea, începu demersurile pentru fiul ei, în legătură cu succesiunea titlului. În acest timp, celălalt, Rodriguín, se consuma de furie şi tristeţe, într-un colegiu.

— Cel mai bine ar fi, spunea Carolina, dacă s-ar vădi că are vocaţie religioasă; tu n-ai simţit niciodată acest imbold, Tristán? Fiindcă mie mi se pare că te-ai născut mai degrabă pentru a fi călugăr decât altceva…

— Tocmai tu spui aşa, Carolina… îndrăzni să protesteze rugător bărbatul ei.

— Da, eu; eu spun, Tristán! Şi să nu te înfumurezi pentru cele ce s-au petrecut, pentru păcatul nostru, cum îi spune duhovnicul, iar tatăl meu, marchizul, pata de pe blazonul nostru. Păcatul nostru? Al tău, nu, Tristán; al tău, nu! Eu te-am sedus pe tine, eu! Ea, cu muşcatele ei, ea care ţi-a picurat apă pe pălărie, pe pălărie şi nu pe cap, apă din ghivecele ei, ea te-a adus aici, în casa asta a noastră; dar de câştigat, te-am câştigat eu. Adu-ţi aminte! Am vrut să fiu mama marchizului. Numai că nu ţinusem seama de celălalt marchiz. Iar celălalt, tatăl meu, era puternic, mai puternic decât mine. Aş fi vrut să te răzvrăteşti şi tu n-ai ştiut, n-ai vrut să te răzvrăteşti…

— Dar, Carolina…

— Da, da, ştiu bine ce s-a întâmplat; ştiu! Carnea ta a fost întotdeauna foarte slabă. Iar păcatul tău a fost că te-ai lăsat să te însoare cu ea; ăsta a fost păcatul tău. Şi cât m-aţi făcut să sufăr! Dar eu ştiam că sora mea, Luisa, nu va putea să reziste trădării ei şi mârşăviei tale. Şi am aşteptat. Am aşteptat cu răbdare şi mi-am crescut băiatul. Şi, Doamne, ce înseamnă să creşti un copil, când între tine şi el există o taină groaznică! L-am crescut pentru răzbunare! Cât despre tine, tatăl lui…

— Da, o să mă dispreţuiască…

— Nu, n-o să te dispreţuiască! Oare eu te dispreţuiesc?

— Păi ce altceva ai pentru mine?

— Milă! Tu mi-ai trezit carnea şi, o dată cu ea, orgoliul meu de primă născută. Şi cum nimeni nu putea să mi se adreseze decât conform convenienţelor şi numai prin mijlocirea tatălui meu… şi cum eu nu mă arătam în balcon, ca sora mea, zâmbindu-le oamenilor de pe stradă… Iar cum aici nu intrau alţi bărbaţi decât ţărănoi de pe câmp şi cei de la jocul de ombru, altă adunătură de ţărănoi… Când ai venit tu aici te-am făcut să simţi că femeia eram eu, şi nu sora mea… Vrei să-ţi aduc aminte cum ai căzut în păcat?

— Nu, pentru Dumnezeu, Carolina, nu!

— Da, mai bine să nu-ţi amintesc. Eşti omul care a căzut în păcat. Înţelegi acum de ce ţi-am spus că erai născut să te faci călugăr? Dar nu, nu! Te-ai născut pentru ca eu să fiu mama marchizului de Lumbría, mama lui don Pedro Ibáñez del Gamonal y Suárez de Tejada, din care am să fac un bărbat. Şi voi porunci să se facă un blazon nou, de bronz, şi nu de piatră. Am şi poruncit să fie scos cel de piatră, ca să pun în loc altul, de bronz. Şi pe el o să fie o pată, roşie, roşie ca sângele, sânge roşu ca sângele pe care fratele lui, fratele lui pe jumătate, celălalt fiu al tău, fiul trădării şi al păcatului, i l-a smuls din obraz, roşu ca sângele meu, ca sângele pe care tu m-ai făcut să-l sângerez… Nu te întrista – şi, vorbind astfel, Carolina puse mâna pe capul lui Tristán, – nu te frământa, Tristán, bietul meu om… Priveşte aici, uită-te la portretul tatălui meu şi spune-mi, tu, care l-ai văzut murind, ce-ar zice dacă l-ar vedea pe celălalt nepot al lui, pe marchiz… A vrut să i-l aduci pe fiul tău, pe fiul Luisei! Am să încrustez în blazonul de bronz un rubin şi rubinul o să scânteieze în soare. Ce, credeaţi că în casa asta nu există sânge, sânge roşu, roşu şi nu albastru? Şi acuma, Tristán, să-l lăsăm pe fiul nostru, pe marchizul de sânge roşu să doarmă, iar noi, haide la culcare.

   Tristán îşi lăsă capul în jos, sub o povară de secole.