sâmbătă, 3 februarie 2018

Despre „rugăciunea lui Neagu Djuvara”

Internetul este plin de texte întocmite nu știu în ce laboratoare ale habotniciei ortodoxe, texte din care aflăm despre fel de fel de nenorociri care urmează să dea peste noi din pricina necredinței. Mai apar istorioare morale, cu călugări și îngeri care dau pilde zguduitoare și îi îndreaptă pe cei răi pe calea cea bună. Și, aproape de fiecare dată când ne părăsește câte o personalitate de prim rang în ordinea spiritului, apare aproape instantaneu câte un text din care aflăm că respectivul era profund credincios și ni se dau, evident, exemple. Iată că acum, la moartea vestitului istoric Neagu Djuvara, a și apărut un astfel de text, care circulă printre consumatorii de facebook cu titlul „Rugăciunea lui Neagu Juvara”. Deci Juvara, nu Djuvara.
„RUGĂCIUNEA LUI NEAGU JUVARA
Doamne, cu ce aș putea asemui clipa aceea a mea, când mă rugam în acel colț de biserică veche, cu martori doar lumânările tremurânde. Și te-am rugat să mă ierți. Și am plâns, și ai venit o clipă de mi-ai poruncit – o clipă, dar o clipă fără seamăn, o clipă atât de plină, că încăpeau în ea și tot trecutul meu, și tot pământul – incomensurabilă, incomparabilă cu altceva. Nu din mine putea să fi izvorât asemenea plenitudine, ci din afară, de Undeva… De atunci știu că ești… ”

După mine, asta e orice în afară de o rugăciune. Dar, poate, titlul se referă la nu la textul unei rugăciuni, ci la faptul că omul s-a dus să se roage într-o biserică veche. Oricum ar fi, citind însemnările lui Djuvara, găsești mai degrabă un om plin de îndoieli decât un credincios necondiționat. Iată, spre edficare, un fragment din cartea „Amintiri din pribegie”, apărută la Humanitas.
                                                                                 *
„...Tu, Cel ce iubeşti adevărul, arată-mi tainele înţelepciunii Tale! Stropeşte-mă cu isop şi mă voiu curaţi; spală-mă şi mai alb decât zăpada voiu fi!"
La volan, spre casă, zâmbesc singur la evocarea zăpezii în acest decor de nisip şi spinoase... Dar unde a văzut David zăpadă? Desigur, pe munţii Libanului... Sau poate era iarna mai rece atunci şi în Iudeea, chiar în vremuri mai apropiate... Nu-i oare foc în curtea marelui-preot în ajunul Paştelui, când șade Petru printre servitorii lui Caiafa şi tăgăduieşte de trei ori că ar fi dintre tovarăşii lui Iisus? Până a cântat  cocoşul...
„Atunci, Petru îşi aduse aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese că: mai înainte de a cânta cocoşul, te vei lepăda de mine de trei ori. Şi, ieşind afară, plânse cu amar"...
De câte ori citesc aceste rânduri, de o intensitate de tragedie antică, mi se pune un nod în gât. Care va să zică şi Petru, primul dintre apostoli, Petru, piatra pe care-şi va clădi Iisus Biserica, sfânt între sfinţi, şi el şi-a avut ceasul de slăbiciune, clipa de laşitate! Atunci noi, noi, păcătoşii?...
*
E noapte târziu. M-am trezit şi nu mai pot adormi. Climatizorul zbârnâie supărător, şi totuşi nu-i destul de răcoare. Sunt gol sub  cearceaf ― îl înlătur... Atunci, mi-e frig... De ce e slăbănogul de la poştă mai aproape de Dumnezeu? Ce rău am făcut? De ce sunt pedepsit? Dacă Dumnezeu ştie toate, şi tot trecutul, şi tot viitorul, înseamnă că ştie că voi alege eventual să fac răul. Sunt dară eu de vină atunci? Ba Dumnezeu îmi poate chiar întinde curse, nu-i aşa? Nu te rog eu zilnic, Doamne, „şi nu ne duce pe noi în ispită"?... Cum adică? Tu, care eşti cunoştinţa toată, Tu, care eşti Binele absolut, Tu mă poţi îmbia pe mine să greşesc? Nu pot să cred ! Poate că bieţii evanghelişti, care, afară de Luca, trebuie că vorbeau în greceşte un fel de pidgin english, un fel de petit-negre, au tradus greşit cuvintele din arameeană sau din ebraică ale lui Iisus... Nu mă poate duce Dumnezeu în ispită... Să dorm, să dorm! (Mă acopăr iarăşi). Bucură-te, Fecioară, cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti între toate femeile, şi Iisus, rodul pântecului tău, e binecuvântat... Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi... Bucură-te, Fecioară...
Opreşte! Cum poţi crede în asemenea basme? Ba să te şi rogi cu ele, ca şi când ar avea vreo virtute magică... Absurd: un înger care-i vorbeşte Myriamei lui Iosif din Nazareth... şi cine raportează această viziune a ei?... De altfel, avem două greşeli de traducere în chiar primele două cuvinte!... „Bucură-te". Ne închipuim că îngerul îi spune Măriei să se bucure... când nu e, de fapt, decât traducerea literală a salutului grecesc obişnuit, hairete, salut banal, care vrea doar să redea salutul evreiesc şalom... Şi de ce am pus „Fecioară", în loc de „Măria"? Desigur, nu nevinovat. Versiunea latină e probabil mai aproape de original: Ave Măria... Un fel de „Ziua bună, Mărie!"... Nu-mi place de Luca, doftorul ăla sirian, care a adunat fel de fel de poveşti şi a mai şi vrut să le meşteşugească frumos... Nu mai cred în nimic... De aş putea să dorm. Dormi! Dormi! Unu, doi, trei, patru... zece... o sută... îl iubesc mai mult pe Ioan. Ultimele zile ale lui Iisus, Cina cea de taină, patima lui Iisus, scena lângă cruce cu femeile, alergarea cu Petru la mormânt a treia zi... toate au un parfum de autenticitate. Mă miră că au pus unii exegeţi la îndoială identitatea evanghelistului cu a tânărului ucenic „pe care-l iubea Iisus". Mi se pare că numai un martor ocular putea aduce acele amănunte, aparent fără însemnătate, ca, de pildă, scena cu ucenicul cel tânăr fugind către mormânt mai iute decât Petru... Dar era un copil abia intrat în adolescenţă. A încăput apoi pe mâna acelui intrus, Saul din Tars, sân Pavel al nostru..., care s-a apucat să împace învăţătura lui Iisus şi tradiţia Torei cu o brumă de filozofie grecească... L-a molipsit şi pe Ioan la vârsta matură, de unde abstracţiunea şi obscuritatea atâtor pasaje din a sa Evanghelie... Probabil, în plus, că n-o fi chiar de mâna lui, ci scrisă mai târziu, de ucenici de-ai lui. Nu mai cred în nimic...
De ce nu pot dormi? (Zbârnâitul climatizorului). Rugăciunea Domnului e mai sigură decât pretinsa Bună-Vestire. Tatăl nostru care eşti în ceruri... Unde în ceruri? Care ceruri? Cerurile pe care mi le dezvăluie ştiinţa sunt atât de ameţitoare, mii şi mii de ani lumină până la alte galaxii, altele multe, de neînchipuit... Unde eşti Tu, Doamne, în această imensitate? Se zice că eşti Duh, Spirit. Ce-i aia „spirit" în nemărginitul spaţiu prin miriadele de corpuri în mişcare? Nu văd. Dar nici nu trebuie să vezi tu, microbule! Nu înţelegi tu oare că pentru Dumnezeu nu e nici timp, nici loc?... Pentru Dumnezeu nu există timp. El vede, El trăieşte odată tot trecutul şi tot viitorul. Deci nu există timp... Nu există?... Dar atunci când izbucneşte focul din măruntaiele Pământului şi curge lava de la crater până la vale, cum să numesc eu intervalul care desparte fluviul fierbinte, odată oprit, de stânca rece, pe care vremea a aşternut straturi-straturi de pulbere şi-au crescut apoi ierburi şi pomi?...
Există deci timpul şi obiectiv. Uite că am zis: „cu vremea". Vezi? îmi trebuie noţiunea de vreme... Sigur că-mi trebuie, că nici eu nu-s acum ca la naştere ― şi nici omul de azi acelaşi cu strămoşul care a ieşit din pădurea tropicală şi s-a ridicat pe membrele inferioare ca să privească peste ierburile înalte, să se păzească de mai tari ca el şi să-i atace pe mai slabi decât el... Aşa l-ai făcut Tu pe om, Dumnezeule, de la începuturi, şi fricos, şi nemilos!...
Dacă exişti şi dacă eşti Perfecţiunea, de ce ai făcut Lumea? Ce rost? Ce nevoie? Te plictiseai în singurătatea, în unicitatea Ta? Te-ai jucat? Ai vrut să faci o experienţă? Şi de aceea ai imaginat aceste miriade de sori şi de planete? Şi din ce le-ai făcut? Din nimic? Poate ieşi ceva din nimic? Pentru mintea noastră carteziană sau aristotelică, nimic nu poate ieşi din nimic. Zero x zero = zero... Dacă ai fost înainte de tot începutul, la începutul începuturilor toate, înseamnă că şi golul absolut, şi haosul dinaintea Facerii tot Tu le-ai făcut, Facere sau Geneză, ale cărei izbucniri oamenii de ştiinţă de azi o numesc, deocamdată,
The Big Bang... Din ce le-ai făcut, dacă înaintea apariţiei celei mai infime urme de materie trebuie să fi fost un gol absolut?... Atunci din ce ai făcut „văzutele toate şi nevăzutele", şi pentru ce? Şi de ce ai ales apoi planeta asta mică, microscopică pe lângă nesfârşita imensitate a Creaţiei... Creaţiei? Vezi că, fără să vreau, am recunoscut că a fost o Facere, de către Cineva... Şi pe această minusculă minge ai început să dai ceea ce se numeşte viaţă... O! mai întâi la nişte vieţuitoare infinit de mici, abia deosebite de vegetal... (Zbârnâitul climatizorului nesuferit)...
Şi ziceţi că timpul nu există? Atunci de ce n-a făcut Dumnezeu Creaţia odată? Nici Biblia nu spune să fi fost făcută deodată; fiecare zi a Facerii e ca o vârstă a evoluţiei... ciudată de altfel această ştiinţă a autorilor Bibliei, care au respectat ordinea evoluţiei. De unde ştiau?... De ce atâtea mii, atâtea milioane, atâtea miriade de fiinţe şi de specii, care mai de care mai ciudate ― dintre care mii de specii au şi pierit în drum... Vezi dinozaurii... Şi de ce ai aşteptat, Doamne, să piară ei întâi, ca să-ţi încerci norocul şi cu noi?... Şi să ne faci, cică, după „chipul Tău”, pe noi, microbii... Cum a apărut „chipul Tău” în noi, când primii oameni aduceau mai mult a maimuţă? Nici pe noi nu ne-ai făcut „deodată”... De ce ai vrut să piară rând pe rând „familii” de oameni? De ce ai vrut să piară omul de Neandertal şi ai adus în locul lui omul de Cro-Magnon? Şi acum de ce eşti crâncen împotriva noastră, a albilor? După ce ne-ai adus la dominarea întregului Pământ şi ne-ai trimis până pe Lună, acum ne-ai smintit... De veacuri ne omorâm între noi, nu mai facem copii, au reîniviat Sodoma şi Gomora. Aştept să cadă iarăşi foc şi pară din cer. Ne năpădesc cu încetul toate celelalte rase ― înseamnă că ne-ai hotărât pieirea. Peste o mie de ani ― şi ce-s o mie de ani faţă de milioanele de ani ale speciei? ― omul alb va fi privit ca odinioară omul de Neandertal...
Şi apoi, ce cauţi Tu în viaţa mea? Nu zice oare Scriptura că mă priveşti în fiecare clipă?... Eu, care-s infinit mai mic faţă de imensitatea Cosmosului, decât cel mai infim virus filtrant faţă de suprafaţa Pământului... Să fie dumnezeirea doar progresia logică spre perfecţiune şi de aceea ţii Tu, Doamne, socoteală de fiecare gest al fiecărei fiinţe ― şi deci şi de fiecare gest al meu?...
Nu. Avea dreptate Democrit ― şi, după el, acum, un Jacques Monod: Hazardul şi Necesitatea, astea-s la origine. Ăsta-i începutul ― şi sfârşitul... La început, un hazard. Apoi, o nesfârşită desfăşurare de necesităţi... Hazard?... Să fie hazard, pură întâmplare şi apoi necesitate mecanică fantastica complexitate a creierului meu, a întregului meu trup? De altfel, şi al furnicii... Dar de ce ai făcut Tu, Doamne, atâtea încercări? De ce Arca lui Noe? Vai, Scriptura e o înşiruire de basme şi de absurdităţi... (Zbârnâitul climatizorului ― obsesie).
Multe s-ar explica, zice-se, prin legea pesrpetuării speciei... Perpetuarea speciei, sublimată, poate explica dragostea de altul, de unde şi dragostea care incită la procreaţie ― dar de unde dragostea de Tine? Dragostea de Tine, în ciuda suferinţelor şi nedreptăţilor, mereu şi pretutindeni prezente. De unde dragostea de Dumnezeu?... Oare ca să putem îndura nesfârşitele nedreptăţi ne-ai vânturat povestea cu Raiul şi cu Iadul? Te-ai bizuit pe setea noastră de dreptate şi ne-ai oferit un vis ― ceva care vine după... care nu se vede... Dar care hazard, care necesitate îmi pot da seama de concertul pentru flaut şi harpă al lui Mozart... sau de melopeea morţii Isoldei în Tristan şi Isolda! Şi de ce vibrez eu atât de tare la auzul lor? Care-i explicaţia? Care-i taina? Sunt venite de undeva. Numai Tu puteai face să se întâlnească în simţurile mele şi ale altora nenumăraţi o potrivire atât de minunată, încât să nu poată fi decât cerească.
Dar, mai cu seamă, Doamne, cu ce aş putea asemui clipa aceea a mea, când mă rugam în acel colţ de biserică veche, cu martori doar lumânările tremurânde şi te-am rugat să mă ierţi, şi am plâns, şi ai venit o clipă de mi-ai poruncit ― o clipă, dar o clipă fără seamăn, o clipă atât de plină, că încăpeau în ea şi tot trecutul meu, şi tot Pământul ― incomensurabilă, incomparabilă cu altceva. Nu din mine putea să fi izvorât asemenea plenitudine, ci din afară, de Undeva... De atunci ştiu că eşti...
Dar de ce m-ai înzestrat cu darul gândirii, dacă e să pot judeca strâmb? Nu voi şti niciodată. Nu mai înţeleg nimic... Şi cum ai să înţelegi tu, când atâtea minţi strălucite n-au înţeles? Cum ai să înţelegi? Sminteală. Alungă orgoliul, departe.  Orice orgoliu ― i se zicea pe vremuri trufie ― alungă, alungă!... Nu-ţi aminteşti de cuvântul Mântuitorului? „Mulţumescu-ţi ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei învăţaţi şi le-ai arătat copiilor”... Ce împăcare lăuntrică deodată! Parcă m-am împăcat cu mine însumi. O linişte sufletească neaşteptată, minunată―am să pot
dormi acum... (Zbârnâitul ăsta infernal nu-l mai pot suporta. În picioare, sting climatizorul, deasupra capului.) Ce linişte! Dar parcă tăcerea asta e şi mai apăsătoare ― nici un zgomot, nimic. Şi, în penumbra odăii mici, cei patru pereţi albi, foarte aproape toţi, parcă se apleacă asupra mea, opresiv... Era mai bine când dormeam afară, mai auzeam un freamăt abia perceptibil prin pomi, un foşnet jos, prin frunzele uscate. Să fi fost o gâză, un şarpe?... Nu cred, mai curând un arici ― în orice caz, o vieţuitoare... Aud un câine, departe, acolo în târg ― îi răspund alţii, mereu şi mereu... A cântat un cocoş! Şi nu-i miezul nopţii, şi nici nu s-a crăpat de ziuă ― toate-s anapoda aici, nici cocoşii nu se scoală la vreme...
S-a făcut nesuferit de cald ― am înlăturat cearşaful de deasupra ― cel de dedesubt e ud de năduşeală ― mă târăsc pe burtă cât o palmă, mai spre zid, unde cearşaful e uscat... şi cald...

Nu. Nu pot dormi fără climatizor. Mă scol şi-l aprind din nou. Zbârnâitul. Senzaţia de răcoare pe spinarea năduşită ― trag cearşaful pe mine ― senzaţie plăcută de cald... De aş putea dormi... Unu, doi, trei, patru... zece... o sută... A fost odată, ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari, împărăteşti, O preafrumoasă fată. Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinţi Şi luna între stele. Dar nu mai cade ca-n trecut Din mări din tot înaltul: Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, Dacă-oi fi eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!