vineri, 4 mai 2018

Renașterea stalinismului din spiritul triștilor dodoni de dincoace de Prut (5)

De ce a reluat România raporturile diplomatice cu U.R.S.S. de abia după 17 ani
Faimosul şef al brătieniştilor, profesorul Fotino, cunoscut sub pseudonimul „Onitof”, sub care a scris articolele lui de­făimătoare împotriva U.R.S.S., s’a făcut deunăzi promotori) legăturilor „de bună vecinătate” cu statul sovietic. Iată ce fel de argumente găseşte el pentru a dovedi că România a fost prima ţară care s’a străduit să câştige prietenia U.R.S.S. „Iar mai târziu, când multor ţări şi multor oameni nu le apărea limpede tot realismul marii experienţe politice ce se desfășura în răsăritul Europei, pe întir ;ul Rusiei, Ion I. C. Brătianu, cu viziunea clară a realităţilor, propunea cel dintâi, la 1923 și încerca la Genova, o apropiere de U.R.S.S. și reluarea raporturilor diplomatice cu aceasta. Era ţara noastră prima țară cari preconiza o atare acţiune”.
Memoria istorică a d-lui Fotino suferă vizibil de anumite lacune care pun serios la îndoială până și calitatea lui de profesor universitar. In primul rând, acest mare istoric a uitat că atunci când Ion I. C. Brătianu ducea anumite „conversaţii” cu reprezentanţii sovietici, alte state reluaseră deja raportu­rile diplomatice cu U.R.S.S. Degeaba se laudă deci d. Fotino că România a fost „prima”. D. Fotino, fost ministru şi azi „preşedintele secţiunii de politică externă” a brătieniştilor, ar fi făcut mai bine să treacă sub tăcere aceste „încercări de apropiere” ale lui Brătianu. In adevăr, cu ocazia conferinţei dela Genova reprezentantul U.R.S.S. a exprimat stima guver­nului sovietic faţă de politica cehoslovacă. Nu acelaş lucru a putut să afirme reprezentantul sovietic referitor la politica guvernului brătienist. Tot la Genova, I. C. Brătianu s’a văzut chiar silit să răspundă la gravele acu­zări ce-i fuseseră aduse din partea guvernului sovietic, care declarase: „de curând s’a încheiat un acord între generalul Vranghel şi reprezentanţii guvernului român în scopul unor intervenţii agresive împotriva republicii Ucraina şi de a pro­voca ostilităţi sângeroase şi nimicitoare”.
Desigur, I. C. Brătianu nu s’a sfiit să conteste aceste afirmaţii pe care, dealtfel, şi ziarele româneşti le confirmaseră.
Poporul român se întreabă: Cum se explică faptul că raporturile diplomatice au fost reluate de abia în anul 1934? Adică faptul că, timp de 17 ani n’au existat relaţii normale între ambele ţări cu toată „viziunea clară” a d-lui Brătianu, care conducea treburile ţării? Cum se explică, după şeful sec­ţiei politice externe al partidului brătienist, faptul că Ion I. C. Brătianu a dus — precum am arătat mai sus — o campanie de calomnie şi de ură împotriva U.R.S.S., dacă acelaş Brătia­nu a înţeles „limpede” tot realismul marii experienţe politice din Rusia Sovietică?
Argumentarea d-lui Fotino constitue o sfidare faţă de poporul român întrucât îl crede atât de înapoiat încât să nu fie în stare să controleze la sursă afirmaţiile lui mincinoase. Ade­vărul este că guvernele „istorice”, atât cele brătieniste cât şi cele maniste, au respins nenumărate propuneri venite din par­tea U.R.S.S. pentru reluarea raporturilor diplomatice. Toate ofertele sovietice de a încheia acorduri de neagresiune, etc., au fost sau respinse sau semnate de „istorici” de formă după tratative lungi şi anevoioase pentru a fi călcate în practică. Dacă până la urma urmei, datorită perseverentei politici de pace a U.R.S.S. şi a concepţiilor juste pe cari le-a avut atunci Titulescu, raporturile diplomatice cu U.R.S.S. au fost totuşi reluate, putem să constatăm că noi ne-am găsit tocmai prin­tre ultimii cari le-au reluat şi nu printre primii, cum afirmă d. Fotino. Alte ţări au recunoscut guvernul sovietic cu 10 ani înaintea noastră!
U.R.S.S. a făcut în decursul anilor ce-au urmat primu­lui război mondial diferite demersuri foarte serioase pentru a se apropia de România. In anul 1923, ministrul de externe, I. G. Duca a declarat următoarele referitor la conferinţa de pace dela Lausanne: „Relativ la relaţiunile noastre cu Rusia, desigur că nu v’a scăpat din vedere la Lausanne, cum în plină şedinţă d. Cicerin (reprezentantul U.R.S.S.) a exprimat dorinţa de a ajunge la o înţelegere cu România”. Adică după toată campania de calomnii dusă cu multă intensitate de către guvernul brătienist şi de către opoziţia lui manistă, U.R.S.S. a întins o mână prietenească poporului ro­mân. Şi totuşi conducătorii partidelor „istorice” au jucat un meschin joc dublu.
Adevăratele lor sentimente faţă de U.R.S.S. sunt trădate de brătienişti printr’un „Buletin de azi”, care a apărut în „Viitorul” pe aceeaşi pagină cu susmenţionata declaraţie. Iată ce spune acest „Buletin”: „Ruşii au prezentat conferinţei dela Lausanne un memoriu asupra unei păci durabile în Orient, aşa cum înţeleg Sovietele, adică transformând lumea într’un haos politic şi economic”. Prin urmare, guvernul brătienist respinge prin paginile oficiosului său oferta guvernului sovietic şi în­drăzneşte să afirme cu obrăznicie că oferta de pace a U.R.S.S. este o invitaţie la „haos politic şi economic”. Din cauza acestei politici de duplicitate, soarta tratati­velor noastre cu guvernul sovietic a fost foarte vitregă. Negocierile dela Viena din anul 1924, duse de către guvernul brătienist, au eşuat. „Viitorul” constată în mod perfid: „Con­ferinţa dela Viena s’a rupt în urma intransigenţei Sovietelor, continuatoare ale politicii ţariste". Iar „România” lui Maniu, într’un articol intitulat „Dece ne-ai dus la Viena, d-le Brătianu?” caută să întreacă provocările brătieniste, scriind: „Dar hohotele de râs, cari desigur că răsună acum între zi­durile Kremlinului, sunt o insultă nemeritată la adresa între­gii ţări româneşti”. In acest fel au înţeles conducătorii „isto­rici” să-şi bată joc de sinceritatea cu care popoarele sovietice ne-au întins mâna.
N’au trecut decât câteva zile şi presa „istorică” a şi înce­put o aţâţare sistematică la război împotriva U.R.S.S. Iată câteva titluri din gazeta manistă de pe atunci, „România”: „Cum să ne apărăm de imperialismul rus?”, „In cazul unui război româno-rus”, „Semnarea convenţiei militare între Ro­mânia şi Japonia?”, „In căutarea de alianţe contra Soviete­lor”, „Conflictul armat ruso-român?”
Maniu se plânge într’un interview că: „nici o alianţă nu ne apără in contra unei agresiuni din Răsărit". Metoda este tot atât de cunoscută pe cât e de veche: hoţul strigă „săriţi, hoţii!”
Reacţionarii noştri s’au demascat repede, după scurta farsă a negocierilor, dându-şi pe faţă intenţiile agresive pe care le au faţă de popoarele sovietice.
In 1928—29 U.R.S.S., în marea ei dragoste de pace, pro­pune tuturor statelor vecine încheierea unui pact de nea­gresiune. In această perioadă, Maniu era prim-ministru, deci purta toată răspunderea pentru politica externă a ţării. La propunerea Sovietelor de a încheia un pact de neagresiune, guvernul lui Maniu răspunse, ca şi în 1924, printr’o ati­tudine provocatoare. G. G. Mironescu, ministrul de externe, declara într’un interview că nu are deloc încredere în diplo­maţia sovietică. Chiar atunci când, în sfârşit, guvernul Maniu a consimţit să trimeată un delegat la Moscova pentru a semna pactul Kellog, ziarul sovietic „Izvestia”, a avut motive se­rioase să se plângă de „atitudinea ostilă a lui Mironescu faţă de U.R.S.S.” Dar atacurile perfide la adresa guvernului so­vietic n’au slăbit nici măcar după ce reprezentantul guvernu­lui român şi-a pus semnătura sub protocolul lui Litvinov. In anul 1932, ţara sovietică începe o nouă campanie pen­tru pace, propunând tuturor statelor pacte bilaterale de nea­gresiune. Unele ţări încheie astfel de pacte cu U.R.S.S., reco­mandând şi României sa procedeze la fel. Totuşi, tratativele îndelungate, duse între România şi Soviete la Riga şi Geneva, eşuează.
In epoca guvernării maniste s’a intercalat, pe timp de 14 luni, un guvern Iorga, Maniu trecând în opoziţie. Tratativele cu U.R.S.S. au fost începute atunci de un reprezentant al gu­vernului Iorga. Conducătorii manişti încearcă cu mult succes să sape acţiunea acestui guvern de a ajunge la un acord cu guvernul sovietic. După câteva săptămâni, tratativele fură întrerupte. Iată cu ce bucurie constată acest fapt ziarul „Drep­tatea”. Ea publică cu litere groase următorul titlu: „Tratati­vele dela Riga nu vor fi reluate”. Articolul menţionează: ,,... după atâta vreme pierdută in conversaţiuni tărăgănate şi inutile... guvernul român s’a angajat cu imprudenţă pe un te­ren primejdios cum au fost şi rămân totdeauna tratativele de orice fel cu Rusia Sovietică”.
Părerile d-lui Litvinov asupra tratativelor duse cu Româ­nia în acest timp sunt foarte caracteristice. Agenţia Tass scrie: „Dl. Litvinov îşi exprimă părerea că desavuarea siste­matică a reprezentanţilor săi sau a reprezentanţilor aliaţilor săi de către guvernul român, dovedeşte prezenţa unor influenţe contrarii, cari se luptă între ele în România. Este permis, adaugă dl. Litvinov, să se pună de aceia întrebarea dacă Româ­nia doreşte sincer semnarea pactului de neagresiune, pe care guvernul Uniunii Sovietice continuă să-l dorească sincer”.
Nu se poate închipui o palmă mai bine meritată decât această declaraţie a d-lui Litvinov. Intr’adevăr, existau două curente în România: pe de o parte dorinţa sinceră a poporului român de a ajunge la relaţii dintre cele mai prieteneşti cu poporul sovietic, şi de altă parte, duşmănia profundă a guver­nelor lui Maniu şi Brătianu pentru democraţia sovietică. De aici reiese foarte clar de unde au venit toate actele de sabo­tare a tratativelor cu reprezentanţii sovietici, cari ne acuzau pe bună dreptate, de joc dublu şi nesinceritate.
Guvernele „istoricilor” continuară (atunci când maniştii veniră iarăşi la putere) politica lor antisovietică, în pofida ră­gazului de 4 luni pe care guvernul sovietic îl propusese Ro­mâniei, „dorind să-şi manifeste din nou intenţiile sale paşnice faţă de România”. Această ofertă generoasă a vecinei noastre din Răsărit a provocat în Senatul român o discuţie foarte aprinsă în cursul căreia senatorii au cerut socoteală primului ministru Maniu pentru atitudinea lui faţă de propunerile gu­vernului sovietic. Iată răspunsul lui Maniu: „Domnilor Sena­tori, chestiunea aceasta s’a desbătut pe lung şi pe larg. Ea nu mai aparţine problemelor actuale întrucât chestiunea încheierii unui pact de neagresiune cu Rusia pentru moment este închi­să, fiindcă propunerea guvernului sovietic a respins-o guver­nul şi a respins-o Parlamentul în unanimitate”.
E de remarcat că ne aflăm în Noembrie 1932, adică cu puţine luni înaintea venirii la putere a lui Hitler. In aceste momente grele, în cari U.R.S.S. prevăzând clar pericolul fas­cist, căuta să întărească frontul antifascist prin pacte bila­terale, d. Maniu respinge propunerea paşnică a U.R.S.S.
Guvernul sovietic continuă să se adreseze în mod stăruitor popoarelor iubitoare de pace, continuă eforturile lui de a nor­maliza relaţiile cu vecinii săi şi de a asigura pacea. In sfârşit, în Iulie 1933, după câteva luni dela instaurarea guvernului Hitler în Germania, d. Litvinov propuse „o convenţie de defi­nire a agresiunii” la care aderă până la urmă toată „Mica înţelegere”, inclusiv România.
In acest timp diferitele partide se perindau la guvern. După Maniu, veni Vaida şi după el - Duca, care fu asasinat de gardişti. Titulescu, menţinându-se într’o situaţie oarecum in­dependentă faţă de aceste partide, duse tratativele cu U.R.S.S. la bun sfârşit, astfel că, după semnarea pactului de neagre­siune cu guvernul sovietic în Iunie 1934, fură reluate raportu­rile diplomatice între cele două ţări. Acest eveniment istoric fu întâmpinat de aprobări entu­ziaste în toate colţurile ţării. Poporul român recunoscu im­portanţa normalizării relaţiilor dintre cele două ţări.
Dar Titulescu a fost debarcat. Şi politica externă era pre­gătită de istorici în direcţia participării la un război împo­triva popoarelor sovietice.

P1




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!