sâmbătă, 14 septembrie 2019

Mama - o proză a lui Dimitrie Anghel

Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cât de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău. In fața mării, unde am stat privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăşte linia curbă a mării, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer te-a adus, desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visând uneori, au coborît paşii tăi, de bună seamă. Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, a trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta... 


luni, 9 septembrie 2019

Alergarea


Dacă poți merge mai departe bine, dacă nu e același lucru. Reușești să ții pasul? Perfect, du-te, nu sta după nimeni, nu te gândi că dacă tu te oprești pentru altul, se va opri și pentru tine cineva, măcar o secundă. Nu, nu se împiedică nimeni de tine, nu se oprește nimeni să te întrebe dacă te doare ceva, dacă mai poți, dacă mai vrei. Înainte, aleargă, șuvoiul nu poate fi oprit, lasă-i pe cei care se poticnesc și vezi-ți de alergarea ta, gândește-te doar la cei care ți-au luat-o înainte, la cei care te depășesc, teme-te să nu rămâi ultimul, să nu pierzi vreo ocazie, să nu ratezi vreo curbă, vreo traversare secretă. 



joi, 22 august 2019

Un proces verbal verde


 Undeva, într-un oraş, trăia un pictor pe nume Uteşaev1). Acesta picta zîmbete. El dăruia neapărat cîte un zîmbet fiecărui chip pe care-l zugrăvea. Cînd e vorba de un „Intîi Mai,” de o nuntă, de o horă, sau de fel şi fel de coruri şi jocuri — aşa ceva nu este de mirare. Copii, fete, prieteni re­găsiţi, vişini în floare, soare strălucitor — cum să nu zîmbeşti!
Uteşaev îşi alegea însă subiecte ceva mai grele: o fetiţă care sparge un ulcior cu lapte şi care adună cioburile rîzînd. Un călător care scapă trenul şi care, cu chipul plin de veselie, rămîne cu boccelele pe peronul pustiu...



joi, 15 august 2019

Cum se ajunge la cazul Caracal - un exemplu

O întâmplare excepțională s-a petrecut la Breaza acum câțiva ani. Era iarnă, cu zăpadă destul de mare, dar o zi relativ călduroasă. O doamnă, o să-i spun D, lăsase ușa deschisă către bucătărie și urcase în pod ca să recupereze niște cărți care-i trebuiau unei prietene. În timp ce căuta pe-acolo, un cetățean care trecea pe stradă, a observat ușa deschisă, a pătruns în curte, de-acolo în bucătărie, a deschis frigiderul și a luat tot ce a putut, după care s-a făcut nevăzut.



luni, 29 iulie 2019

Omul nou

Multă vreme, cartierul dintre Piaţa Victoriei şi „Lupoaică” a fost un cartier decorativ şi paşnic. Se născuse pe un teren – Parcul Bonaparte – aflat la marginea orașului, aşadar într-o zonă aerisită, nezgomotoasă, foarte atrăgătoare pentru burghezia prosperă care îşi dorea case pitoreşti şi confortabile. Comunismul n-a adus, în acest peisaj, decât decrepitudine şi, la capătul dinspre „Externe” al străzii Paris, o linie mizeră de troleibuz, cu staţie pe „Louis Blanc”. Când se strica ceva pasagerii trebuiau să coboare şi m-am trezit de multe ori cu murmurul tenace dar fără efect al indignării lor. 


joi, 25 iulie 2019

Un caz de ignoranță crasă

Am găsit, pe un site unde lumea discută câte-n lună și-n stele, o întrebare pusă de un ignorant perfect în chestiuni elementare de matematică. Ea sună așa: „What would happen if a supercomputer calculated pi out and discovered that it does end finitely?” Cu alte cuvinte: ce s-ar întâmpla dacă într-o zi un supercomputer ar descoperi că pi are un număr finit de zecimale?


marți, 23 iulie 2019

Viermele - o poveste a lui Roberto Bolaño


Părea un vierme alb, cu pălăria lui de pai şi un trabuc Bali atârnându-i de buza de jos. În fiecare dimineaţă îl vedeam stând pe o bancă din parcul Alameda în timp ce eu intram la Librăria de Sticlă să răsfoiesc cărţi. Când îmi ridicam capul, prin pereţii librăriei, care într-adevăr erau de sticlă, îl vedeam acolo, calm, printre copaci, privind în gol.


joi, 20 iunie 2019

Blestemul ursarilor - poveste din Vâlcănești

În 1881, pe un teren închiriat de la moșierul Dimitrie Păcurețeanu, a început să funcționeze prima școală din localitate, sub conducerea învățătorului Vasilache B. Frînculescu din Țipărești. Acest minunat dascăl trecea printr-o dramă despre care astăzi doar câțiva dintre bătrânii locului își mai amintesc, și asta numai din poveștile auzite de la părinți și bunici. Este vorba despre singurul copil pe care-l avea, o fată înfiată (el fiind burlac), pe nume Elena și care se îndrăgostise de un țigan ursar, pe nume Ghiță. Frânculescu plănuia să-și mărite fata cu Marin, fiul profesorului de matematică Gheorghe Tudor, numai că Elena amenințase că dacă nu este lăsată să se iubească cu Ghiță, își va pune capăt zilelor. Bietul Frânculescu nu mai știa ce să facă. Frumoasa lui fată să stea încurcată cu un țigan ursar? Era ceva de neconceput. 


Apa e ca lumina - o poveste a lui Marquez

De Crăciun, copiii cerură din nou o bărcuţă cu vâsle.
— De acord, zise tăticul, o să v-o cumpărăm când ne întoarcem la Cartagena.
Totó, de nouă ani, şi Joel, de opt, erau mai hotărâţi decât credeau părinţii lor.
— Nu, spuseră în cor. Avem nevoie de ea acum şi aici.
— Să fie clar, zise mama, aici nu-i altă apă de navigat decât cea de la duş.


luni, 10 iunie 2019

Alfabetul misterios - poveste din Cerașu

Au trecut aproape 140 de ani de la moartea unuia dintre marii patrioți români, fruntaș al revoluției de la 1848, pe numele lui Cezar Bolliac. Viața acestui om a fost un șir neîntrerupt de aventuri, care l-au purtat prin Constantinopol, Atena, Londra, Paris și, în cele din urmă, l-au trimis în exil pentru că îi susținuse, împreună cu Bălcescu, pe revoluționarii unguri ai lui Lajos Kossuth. A fost poet, gazetar, politician, iuncher în miliția pământeană, vornic al capitalei. A fost anchetat și închis pentru participare la „Conspirația Filipescu” din 1940, care urmărea împroprietărirea țăranilor pălmași, s-a implicat, alături de Petrache Poenaru, în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, a fost surghiunit la Schitul Poiana Mărului, a fost membru activ în societatea secretă Frăția a pașoptiștilor. Și, lucru în general mai puțin cunoscut, a fost unul dintre primii arheologi ai României.


vineri, 7 iunie 2019

Răzbunarea - Poveste din Blejoi

Pe 8 martie 1910 se năștea, la Blejoi, Nicolae Bogza, ca fiu al Elenei și al lui Alexandru Bogza. Mama lui era casnică, iar tatăl funcționar. Nicolae mai avea doi frați: Alexandru, născut în 1895 și Geo, care văzuse lumina zilei cu doi ani înainte, în 1908. La acea vreme, extrem de puțini oameni știau atâta istorie universală încât să poată face niște legături ca acelea pe care le-a stabilit, șaptezeci și cinci de ani mai târziu, inginerul Păun, omul care conducea de facto abatorul de păsări din Blejoi. Fost fotbalist, relativ mic de statură, cu o privire pătrunzătoare, inginerul Păun era pasionat de legăturile oculte dintre lucruri, în special de felul în care evenimentele petrecute în anumiți ani le influențau pe cele care aveau să aibă loc după unul sau mai multe secole. Așa se face că el a observat o înlănțuire incredibilă de fapte care au condus, în cele din urmă, în mod absolut firesc, la nașterea lui Nicolae Bogza și nu oriunde, ci exact pe teritoriul satului Blejoi. Iată despre ce este vorba:



Vaiere


Cînd deschise uşa, îl lovi un aer gros, stătut, înăbuşindu-l. Sub ţol se zvîrcolea, vînătă de durere, cu ochii holbaţi, o femeie în vîrstă.
— Valeo-oo, valeo-oo, picioru...
— Vai de capu ei, părinte! Da’ s-o auzi noaptea... Gîndeşti c-o muşcă şerpii! Ce chinuri, Doamne, ce păcate!
Femeia care chemase pe popa la bolnavă îşi frîngea mînile, îngrozită.
— Da’ cum ţi-a venit, leleo Sofio, durerea la picior?
— Vezi că-s... patru săptămîni de-atunci. Tăiam le... valeo-oo, picioru, valeo...
Şi se frămînta de credeai că-i e să-şi iasă din piele.


Lanțurile roșii (Editorial apărut în Ziar de Sinaia)


În aceste momente, România a cârmit din nou spre democrație. La alegerile europene, ai noștri au dat de pământ cu PSD și ALDE, iar Dragnea, acest furuncul pe fruntea politicii social-democrate, a fost condamnat și arestat. Așa cum mulți observatori și analiști au comentat, dacă Dragnea rămânea la putere, țara noastră s-ar fi îndreptat către o dictatură de tipul celei din Turcia unde, mai nou, Erdogan a început să aresteze și scriitorii care nu sunt „pe linie”. Dar justiția și-a făcut datoria și, mai mult, românii s-au orientat masiv către partidele europene. 


luni, 3 iunie 2019

Merii Îmbulziți - poveste din Telega

Printre prahovenii care s-au ocupat cu dăruire de păstrarea unor manuscrise în care sunt consemnate fapte, date și întâmplări din localitățile în care s-au născut, o aflăm pe Eufimia Georgescu din Telega. Această bravă femeie a găsit printre documentele aflate în posesia tatălui său, învățătorul Antonie Georgescu, o lucrare scrisă în 1943 de elevul Mihail Popescu pentru examenul de absolvire a clasei a 8-a normală, care poartă titlul „Monografia comunei Telega”. Acum 25 de ani, mai precis în 1994, când învățătorul Georgescu a repausat întru Domnul, Eufimia nu a aruncat nimic din lucrurile acestuia. A păstrat la loc sigur monografia scrisă de elevul Popescu, cu gândul că vreodată cineva o va pune în valoare. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat în 2015, când profesorul Gh. Bâlgă de la colegiul ploieștean Spiru Haret a publicat, în Anuarul Societății de Științe Istorice, articolul „Telega, într-o sursă istorică inedită”. Cei interesați găsesc acolo textul monografiei, din care pot afla lucruri extrem de interesante, cum ar fi faptul că din cele 1746 de gospodării, „1500 au closete din lemn în stare bună” sau că fetele, „cu unele excepţii, au o conduită demnă. Se observă însă la ele o tendinţă de lux exagerat, căutând să copieze în port pe orăşeni”. 


marți, 28 mai 2019

Răspunsul unui polițist pentru un politician

Deputatul PSD Cătălin Rădulescu, zis „Mitralieră”, a scris, după alegeri, următoarele:
„A fost o ură generală împotriva preşedintelui Dragnea. PSD a greşit că a acceptat referendum împreună cu alegerile europarlamerntre. Sigur că PSD câştiga. Lumea a ieşit la vot împotriva lui Dragnea. PSD renaşte din cenuşă. Vom  face un Congres pentru că trebuie schimbate multe lucruri. Nu poate fi un singur om vinovat pentru ce s-a întâmplat în PSD. Medicii care au primit salarii de patru ori mai mari să le dea înapoi şi să plece din ţară. Pensionarii, la fel. Şi fermierii să dea subvenţia înapoi la USR. Dacă le place ce măsuri propune PNL şi USR să rămână cu ele“




duminică, 26 mai 2019

Cura de slăbire - o poveste a lui Agârbiceanu


Acum dumnealui se lăsase de afaceri. Ştiuse să le-nvîrtă cu multă măiestrie în cei zece ani dintîi ai «Romîniei Mari», şi trăia din veniturile caselor şi din dobînda banilor. Copii nu aveau, şi nici rudenii apropiate.
Vorba e că numai domnul Costea se apropia de anul al cincizecilea; dumneaei trecuse puţin de acest prag de rezistenţă al vieţii. Din complezenţă, însă, bărbatul nu dăduse a-nţelege niciodată, nimănui, că doamna Viorica ar fi mai vîrstnică decît el, deşi îi cunoştea actul de naştere. Dumnealui era un om recunoscător şi nu-şi uita că banii cu care începuse afacerile norocoase au fost ai nevestei. Şi, bucuros, i-ar fi dat doamnei Viorica şi zece ani mai puţin decît avea, dacă dumneaei i-ar fi cerut o astfel de contrafacere a adevărului. Dar Vio­rica i-a spus hotărît:


sâmbătă, 25 mai 2019

Răfuiala de pe tăpșanul Dorobanțeștilor - poveste din Posești


În 1746, domn al Țării Românești era Constantin Mavrocordat, fiul grecului Nicolae Mavrocordat. În acea vreme, diverse familii grecești care aveau interese aici, îi influențau cu bani pe boierii autohtoni care alegeau domnitorii. Una dintre aceste familii, provenită din zona de nord-est a Greciei, mai precis din Serres, moștenind pământuri întinse în Țara Românească, se strămutase pe moșia Zeletin. Cunoscuți drept „Ceata Sersarilor”, membrii acestei familii au intrat rapid în conflict cu „Ceata Posarilor”, formată din membrii familiei Posea, care erau oamenii locului, stabiliți acolo cu cel puțin 60 de ani înainte. 


miercuri, 22 mai 2019

Descendenții lui Pitagora - Poveste din Gherghița

În 1623, pe vremea când domnitorul muntean, Alexandru Coconul, avea vârsta de 12 ani, s-a aprins o răscoală a călărașilor cantonați în zonele Rușii de Vede, Ploiești, Mănești și Gherghița. Adevăratul domn, chiar dacă neoficial, era tatăl Coconului, Radu Mihnea, aflat pe tronul Moldovei. Toate deciziile erau luate de acesta din urmă și comunicate la Târgoviște printr-un personaj misterios, despre care istoria nu consemnează nimic, dar despre existența căruia se știe în anumite cercuri. Acest personaj se numea Eremia și era născut în Gherghița, mai precis în cătunul Belciugul. 


vineri, 17 mai 2019

O poezie pentru care Geo Bogza a ajuns la pușcărie, unde a stat în aceeași celulă cu Berilă

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea.
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.


miercuri, 15 mai 2019

Ursul lui Sofronie - poveste din Iordăcheanu


Atunci când, în anul 1537, iscusitul meșter Ștefan Iordăcheanu a primit de la Marele Spătar Dragomir porunca de a ridica în Vărbila o mânăstire, nici prin minte nu-i trecea lui care vor fi consecințele, peste ani, ale acestei întâmplări. În ceea ce privește construcția de biserici și mănăstiri, faima lui nu era întrecută de nimeni cu excepția, probabil, a meșterului Manole – cel care construise, cu 250 de ani înainte, la cererea lui Negru Vodă, Mănăstirea Argeșului. Era cunoscut ca un solitar. Nu avea familie, copii, prieteni, locuia singur într-un sat de lângă Târgoviște unde se ocupa, atunci când nu zidea biserici, cu albinăritul. Dacă era solicitat pentru o lucrare, aduna oameni din mai multe părți ale țării, nu întotdeauna aceiași, pe care-i plătea cu bani frumoși.


sâmbătă, 11 mai 2019

Solaris 15 (FINAL)


BĂTRÂNUL MIMOID
Stăteam în faţa marii ferestre şi contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci zile, era acum un fascicul de unde care zbura în vid, dincolo de constelaţia lui Orion; când va ajunge la întunecoasa-i nebuloasă de praf, care, întinsă pe un spaţiu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice rază de lumină, mesajul va întâlni primul lanţ de relee. De aici, de la o radiogeamandură la alta, va sări peste miliarde de kilometri, alunecând pe curba unui arc uriaş; în sfârşit, în blocul metalic al ultimului releu va mai fi concentrat o dată, şi apoi propulsat mai departe spre Pământ. Pe urmă vor trece luni, iar de pe Pământ va porni un mănunchi asemănător de energie, care va antrena cu sine urmele, deformările provocate de acţiunea câmpului gravific al Galaxiei; răspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge amplificat de-a lungul şiragului de geamanduri în derivă lentă şi va zbura cu aceeaşi viteză către cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.


Meteoritul de aur (EPILOG)


E P I L O G
M-am despărţit de Mambo într-o dimineaţă cu soare de jăratec şi cer străveziu. Părăseam continentul negru pentru a nu-l mai revedea niciodată.
Mambo se uita la mine cu ochii lui copilăroşi împăienjeniţi de tristeţe. Şi eu sufeream că mă despart de acest om curajos şi cinstit, cu care trecusem prin nenumărate primejdii. Mă obişnuisem cu el şi aveam să simt în curând lipsa unui prieten atât de devotat cum ştia să fie bunul negru.
— Mambo, nu vrei să vii totuşi cu mine? Aş avea tocmai banii pentru vapor, iar la Bruxelles ne-om descurca noi.


vineri, 10 mai 2019

Călugărul și vinurile - poveste din Ștefești

Pe malul stâng al Vărbilăului, la aproximativ 50 de kilometri de Ploiești, 20 de Văleni și 3 de Slănic, se află comuna Ștefești, formată din satele Ștefești, Scurtești și Târșoreni. Ca peste tot în această zonă, oamenii știu o mulțime de legende privind întemeierea localității lor. Cel mai adesea vorbesc despre un anume Moș Ștef, care este pomenit și de Iorga în lucrarea lui „Moșnenii de pe Vărbilău și de pe Valea Buzăului”. Este greu de crezut că toate localitățile din Prahova au fost întemeiate de moși: Ploieștii de Moș Ploaie, Breaza de Moș Breazu, Cioranii de Moș Cioară și tot așa. Prin urmare, istoricii au devenit destul de circumspecți când vine vorba de feluriți moși, astfel încât existența unui Moș Ștef care a pus bazele Ștefeștilor este considerată, azi, destul de puțin probabilă. Mai cu seamă că nu demult, un călugăr moldovean a făcut anumite descoperiri care pun în cu totul altă lumină istoria satelor de pe Vărbilău.


Solaris (14)


Următoarele trei săptămâni s-au scurs de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi care se repeta neîncetat. Jaluzelele ferestrelor coborau şi se ridicau, noaptea mă târam de la un coşmar la altul, iar dimineaţa ne sculam şi începea jocul, dar era oare un joc? Mă prefăceam că sunt calm, iar Harey mima şi ea calmul. Această înţelegere tacită, conştiinţa faptului că ne înşelam reciproc, devenise ultima noastră evaziune, fiindcă vorbeam mult despre felul în care vom trăi pe Pământ; visam să ne stabilim nu departe de o metropolă şi niciodată să nu mai părăsim cerul albastru şi copacii verzi. Închipuiam împreună interiorul viitoarei noastre locuinţe şi înfăţişarea grădinii, ba chiar ne contraziceam cu privire la unele amănunte... cum va fi gardul viu... cum va fi banca... Credeam eu oare fie numai o clipă în toate aceste proiecte? Nicidecum. Ştiam că toate sunt imposibile. Eram conştient că nu se vor realiza. Chiar dacă Harey, vie fiind, ar fi reuşit să părăsească staţia, tot ar fi fost zadarnic; pe Pământ poate să aterizeze doar un om, iar omul nu-i altceva decât documentele lui. Primul control ar fi pus capăt acestei escapade. Încercarea de a o identifica ne-ar fi despărţit de la început, ceea ce ar fi trădat-o imediat. Staţia era singurul loc unde puteam trăi împreună. Oare Harey ştia asta? Desigur. Îi spusese cineva? În lumina tuturor celor întâmplate, probabil că da.


miercuri, 8 mai 2019

Meteoritul de aur (13, 14)

CAPITOLUL XIII
FUGA
Cine ar putea spune cât timp am fugit? Ceasurile şi chiar zilele îşi pierduseră înţelesul. Hăituiţi ca nişte fiare sălbatice, urmăriţi de răpăitul ameninţător al tobelor de război şi de paşii grăbiţi ai pigmeilor care ne căutau, bâjbâiam drumul prin jungla liliputană, mereu către nord, tot mai spre nord. Stârnite din bârlogurile lor, animalele pipernicite şi ciudate ni se împleticeau printre picioare. Aş fi vrut să mă opresc, să le studiez, să iau chiar câteva exemplare cu mine pentru ca în liniştea paşnică a laboratorului să pot desluşi taina lor, dar Mambo mă trăgea mereu înainte, până ce cădeam istovit şi înfometat în vreun tufiş.


luni, 6 mai 2019

Groapa Francezului - Poveste din Chiojdeanca

În 1241, a avut loc cea mai mare invazie a tătarilor asupra Europei, care nu a ocolit actualul teritoriu al României. La data de 31 martie au făcut praf Brașovul. În 11 aprilie au distrus Sibiul. Au urmat Sebeșul, Alba Iulia, Orăștie și Aradul. O parte dintre hoarde au intrat în Ungaria, ceilalți au venit în Muntenia. Singura lor grijă era distrugerea și uciderea tuturor celor care le ieșeau în cale. După ce au comis toate ororile imaginabile, au plecat, pentru a reveni anul următor. De frica lor, mulți locuitori ai satelor transilvane și-au părăsit gospodăriile și au fugit unde au văzut cu ochii. Unul dintre aceștia, spune o legendă, pe numele lui Chiojdu, a ajuns prin părțile noastre și s-a stabilit pe o vale înverzită, aflată între dealurile Măstănești, Neagoș, Nucet și Trenu. Mai târziu, mergând la oraș, a cunoscut-o pe Bâsca, o fată „oacheșă, veselă și isteață”, cu care s-a și căsătorit. Cei doi băieți ai lor au întemeiat satele Starchiojd (Chiojdu Mare) și Chiojdu Mic, iar fata a dat numele satului Chiojdeanca.


sâmbătă, 4 mai 2019

Solaris (13)

VISELE
După şase zile, lipsa oricărei reacţii din partea oceanului ne-a determinat să repetăm experienţa. Staţia, care rămăsese până acum imobilă la încrucişarea paralelei 43 cu meridianul 16, a început să se deplaseze la o înălţime de 400 de metri şi să se îndrepte spre sud, unde radarele şi radiografele de pe sateloid indicau o intensificare a activităţii plasmatice. Timp de două zile, fasciculul Roentgen, modulat de encefalograma mea, izbea la intervale de câteva ore suprafaţa aproape netedă a oceanului.



Trenul


Săptămâna trecută am călătorit, de la Suceava la Bucureşti, cu trenul 1642. Tren accelerat, bilet de clasa întâi. Recomand o asemenea călătorie tuturor patrioţilor români scandalizaţi de nedreptăţile istorice la care am fost supuşi de-a lungul zbuciumatei noastre istorii. Şi celor care cred că dacă nu vom intra în NATO sau în UE va fi din cauza unui generalizat lobby anti-românesc. Să poftească dumnealor să meargă cu trenul prin Moldova. Cu trenul 1642, de pildă. 


vineri, 3 mai 2019

Ploaia și căciula ciobanului - poveste din Bertea


Anul 1952 este, pentru comuna Bertea, unul de o importanță specială, din mai multe motive. În primul rând pentru că, amestecându-i cifrele, găsim 1259, anul în care s-a terminat zugrăvirea frescelor din biserica Boiana, aflată azi în patrimoniul UNESCO. Ctitorul bisericii a fost sebastocratorul Caloian, ale cărui rubedenii, printr-un complicat sistem de alianțe, au ajuns și prin părțile noastre. Caloienii, împreună cu Fălceștii, Cepoeștii și alte câteva familii de moșneni, au întemeiat actuala comună Bertea.


joi, 2 mai 2019

Meteoritul de aur (11, 12)

CAPITOLUL XI
JERTFA MARELUI IDOL
Ţarcul în care fusesem închişi, împreună cu hamalii noştri, era strâmt şi incomod. Fuseserăm dezlegaţi, dar 30 de pigmei aflaţi în jurul ţarcului cu arcurile pregătite, ne făceau imposibilă evadarea.




miercuri, 1 mai 2019

Blestemul unui cântec - sinucigașii

De  numele pianistului şi compozitorului maghiar Rezső Seress se leagă o poveste sinistră. Se spune că încerca de foarte multă vreme să dea lovitura cu unul dintre cântecele sale. Cele mai multe erau respinse, lucru care ducea inevitabil la certuri cu soţia sa. În cele din urmă, într-o duminică, aceasta l-a părăsit. Singur şi deprimat, Seress s-a aşezat la pian.
Apoi, aruncându-şi privirea pe fereastră, a văzut cum pe cer se strâng nori negri şi începe o ploaie tristă de toamnă. „Ce duminică mohorâtă”, a gândit Seress şi a început să improvizeze la pian. În mai puţin de o jumătate de oră compozitorul a scris un cântec întreg, cu o melodie şi un ritm ciudat, foarte deprimant şi trist. L-a numit „Szomorú vasárnap” (Duminică mohorâtă).


marți, 30 aprilie 2019

Solaris (12)

GÂNDITORII
   Kris, e din cauza acelei experienţe?
Am tresărit la auzul glasului ei. Stătusem închis, fără somn, de ore în şir, scrutând bezna, însingurat, fiindcă nu-mi ajungea de la Harey nici măcar respiraţia, şi asaltat de gândurile nopţii întortocheate, ca labirinturile, halucinante, doar pe jumătate înţelese şi, de aceea, crescute la noi dimensiuni şi semnificaţii; o uitasem pe fata de lângă mine.
   De unde ştii... că nu dorm...? am întrebat. În glasul meu vibrau inflexiunile spaimei.

  După cum respiri..., mi-a răspuns pe tonul sfios al unei scuze. Nu voiam să te tulbur... Dacă nu poţi vorbi...


O dramă între mărăcini - Poveste din Baba Ana

Prin 1835, zona care astăzi formează comuna Baba Ana nu era decât un mărăciniș situat la vreo 30 de kilometri de Buzău, străbătut de trei drumuri prăfoase: Drumul Conduratului, Drumul Amarului și Drumul Mărgineanului. Pe marginea acestuia din urmă era o cârciumă unde poposeau drumeții pentru mâncare, vin și puțină odihnă. Femeia care ținea cârciuma se numea Ana, dar, pentru că avea o înfățișare bătrânicioasă, toată lumea îi spunea Baba Ana. De la ea se trage numele comunei de azi. Dar extrem de puțini știu povestea acestei femei cu adevărat extraordinare. Căci nu era lucru la îndemâna oricui să țină o cârciumă în acele pustietăți.


luni, 29 aprilie 2019

O poveste aproape adevărată

Înviatul

Eram la cafea când am auzit știrile: azi noapte a înviat iarăși cel care s-a jertfit pentru noi, murind răstignit pe o cruce.

Hmmm, ce mai chestie, mi-am zis, omul ăsta a murit acum mai bine de două milenii si de atunci reînvie mereu, an după an, fără excepție.

Repede am terminat cafeaua amară cu care-mi petrec diminețile de om solitar și am ieșit în răcoarea primăverii de aprilie.



duminică, 21 aprilie 2019

Solaris (11)

DISCUŢIA
A doua zi, întorcându-mă de la dejun, am găsit pe măsuţa de sub fereastră o scrisoare de la Snaut. Îmi relata că Sartorius întrerupsese munca la anihilator, ca să facă o ultimă încercare de iradiere a oceanului cu un fascicul de radiaţii dure.
   Dragă, am spus, trebuie să mă duc la Snaut.
Apusul roşu ardea în ferestre, împărţind camera în două. Ne aflam în umbra albăstruie. În afara spaţiului ei, totul părea de aramă. Îţi făcea impresia că orice carte, căzând de pe raft, ar da un sunet metalic.
  E vorba de experienţa aia... Numai că nu ştiu cum să fac. Aş prefera, înţelegi... mi-am lăsat fraza în aer.
   Nu te scuza, Kris. Aş dori din toată inima... Numai de n-ar dura prea mult...


sâmbătă, 20 aprilie 2019

Meteoritul de aur (9, 10)

UNDE APARE O VECHE CUNOŞTINŢĂ
Satul pigmeilor era o aşezare de câteva zeci de colibe rotunde alcătuite din crengi de copac şi lut întărit. Destul de încăpătoare, de altfel colibele aveau în loc de intrare un fel de gaura prin care abia se putea strecura un pigmeu.
Satul era înconjurat de un gard destul de înalt ca să oprească vizita nepoftită a războinicilor din alte triburi sau a animalelor sălbatice. Două deschizături înguste, una spre răsărit şi alta spre apus, constituiau cele două intrări ale gardului. Bineînţeles că ele se astupau în timpul nopţii.


Și tu, Nikos, ai trecut prin asta?


Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, ca să vedem, zicea el, o vecină.
Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.


vineri, 19 aprilie 2019

Tristețea iremediabilă

După marele incendiu de la Notre Dame, au început donațiile pentru refacere. Una dintre firmele care s-au implicat, dăruind o sumă considerabilă, este UiPath. Nimeni n-a auzit de firma asta prin România, chiar dacă este înființată și condusă de doi români. Citim în Adevărul: „Compania a fost fondată în Bucureşti de românii Daniel Dines şi Marius Tîrcă şi s-a specializat în dezvoltarea de roboţi software care automatizează procesele de lucru din companii. IT-istul Daniel Dines a lucrat pentru Microsoft, dar s-a întors în ţară pentru a crea UiPath, cea mai valoroasă companie pornită în România. Compania ar putea ajunge curând la o evaluare de 7 miliarde de dolari. Compania a înregistrat venituri de 3,5 milioane de dolari în 2016, ceea ce înseamnă că veniturile startup-ulului ar creşte cu 5614% în aproximativ doi ani. Compania a obţinut investiţii de 265 milioane de dolari într-o rundă de finanţare condusă CapitalG - fondul de investiţii al Google - şi Sequoia Capital, din luna septembrie a anului trecut. Această rundă de investiţii ar fi crescut valoarea estimată a startup-ului de la 1 miliard de dolari la 3 miliarde.” 


duminică, 14 aprilie 2019

Solaris (10)


Zăceam culcat în beznă, amorţit, cu privirea pironită pe cadranul luminescent al ceasului meu de mână. Nu ştiu cât timp am stat aşa... Ascultam propria-mi respiraţie şi mă intriga ceva, dar şi gândurile, şi privirea aţintită pe şiragul verzui al cifrelor, şi mirarea erau cufundate într-o stare de apatie, pe care o atribuiam oboselii.
M-am întors pe o parte, patul părea curios de larg, ceva îmi lipsea. Mi-am oprit respiraţia. S-a aşternut o linişte deplină. Am încremenit. Harey!? Nu se auzea nici cea mai uşoară foşnire. De ce nu-i auzeam respiraţia? Am început să-mi plimb mâinile pe aşternut: eram singur.
    Harey! am vrut să strig, dar am auzit paşi. Se apropia cineva mare şi greu, ca...
    Gibarian? am spus liniştit.
    Da. Eu sunt. Nu aprinde lumina.


luni, 8 aprilie 2019

Meteoritul de aur (7, 8)

MISTERUL JUNGLEI PITICE
Nici nu mai ţineam socoteala zilelor care trecuseră de când părăsisem Bassoko. Toate se asemănau prea mult una cu cealaltă. Aceleaşi ploi, aceeaşi căldură sâcâitoare, aceleaşi insecte dezgustătoare. Nicăieri nu apărea vreun sat, cât de mic, cât de sărac. Jungla se întindea înaintea noastră la fel de sălbatică şi nepătrunsă.
Într-o noapte, ajunseră până la noi mugetele unei turme de elefanţi. Era un semn că savana se afla prin apropiere.



miercuri, 3 aprilie 2019

De ce și cu cine voi vota


Nu am de gând să mă implic în vreo campanie electorală. Am fost și am rămas țărănist în adâncul sufletului, chiar dacă partidul meu s-a transformat, sub conducerea lui Pavelescu, într-un fel de anexă a PSD. Dar alegerile se apropie cu pași repezi și este, pentru cineva responsabil, o eroare să le ignore. Chiar dacă un român nu este membru de partid, chiar dacă nu candidează, el nu poate rămâne indiferent la faptul că traversăm o perioadă crucială pentru democrația din țara noastră. Noi suntem cei care au ales aderarea la UE și îmi place să cred că am făcut-o în cunoștință de cauză. Suntem cei care cred în valori precum competența, modernismul, justiția, competiția, liberalismul. Suntem împotriva întoarcerii, sub hlamida lui Putin, la valorile pe care le-am părăsit în mod tragic odată cu Revoluția din 1989. Așa încât nu poate să nu ne pese de faptul că țara a încăput pe mâinile unei clici de penali, care conduc prin intermediul unor aventurieri, a unor analfabeți, a unor condamnați în prima instanță. Și, ceea ce este cel mai important, nu putem rămâne indiferenți la pericolul imens ca această clică să rămână la conducerea României. 



duminică, 17 martie 2019

Solaris (9)


În toiul nopţii, m-a trezit lumina. M-am ridicat într-un cot, iar cu mâna cealaltă mi-am acoperit ochii. Înfăşurată într-un cearşaf, Harey şedea la capătul patului, chircită, cu faţa năpădită de păru-i lung. Umerii îi tresăltau; plângea fără glas.
   Harey! S-a chircit şi mai mult. Ce-i cu tine?... Harey...
Încă nedezmeticit bine, m-am aşezat pe marginea patului, descătuşându-mă treptat de coşmarul ce mă chinuise doar cu o clipă în urmă. Fata tremura. Am îmbrăţişat-o. M-a respins cu cotul. Faţa şi-o ţinea ascunsă.
   Iubito... Nu vorbi aşa...
   Dar, Harey, ce se-ntâmplă?
I-am văzut chipul zbuciumat, umed de lacrimi. Lacrimi mari, de copil i se prelingeau pe obraji, strălucind un moment în gropiţa bărbiei şi picurând apoi pe cearşaf.
   Tu nu mă mai vrei.


Casandra

Singura pasăre care a stat mai multă vreme la mine pe pervaz a fost o vrabie care venise să moară. Era atât de tristă, încât nicio altă pasăre nu s-a mai oprit acolo, fie și pentru câteva clipe. Se mai apropia câte un porumbel, odată a dat târcoale chiar și un pescăruș, dar toate își schimbau direcția după ce o vedeau cum stă zgribulită, cu penele în neorânduială, cu gheruțele scâlciate, de parcă ar fi fost din cauciuc. 



sâmbătă, 9 martie 2019

Soluția lui Nicușor Dan

Din câte am văzut, mulți n-au înțeles ce s-a întâmplat cu interdicția dată de BEC pentru participarea alianței USR - PLUS la europarlamentare și cu anularea deciziei, a doua zi, de către Înalta Curte. Așa că o să încerc să explic, mai ales că, în cel mai pur stil românesc, fruntașii acestei alianțe au ieșit pe sticlă și au făcut un mare tămbălău, susținând că nu pot candida din cauza PSD care ar fi ordonat obstrucții la BEC. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel.


duminică, 3 martie 2019

Solaris (8)


Stăteam culcat cu ochii în sus, cu fruntea ei pe umăr, fără să mă gândesc la nimic. Noaptea ce umplea încăperea s-a populat. Auzeam paşi. Pereţii se făceau nevăzuţi. Ceva se înălţa deasupra mea, tot mai sus, tot mai sus, fără limită. Învăluit, pătruns, fără să fi fost atins, am rămas nemişcat în beznă. Îi simţeam cu acuitate transparenţa de parcă ar fi devenit un alt văzduh. Foarte departe se auzeau bătăile inimii. Mi-am concentrat întreaga atenţie, rămăşiţele de putere, în aşteptarea agoniei; nu venea. Deveneam doar mic, iar cerul invizibil, zările invizibile, spaţiul amorf, lipsit de nori, de stele, dilatându-se, luând dimensiuni enorme, făceau din mine centrul lor. Încercam să mă târăsc pe ceea ce eram culcat, dar sub mine nu se mai afla nimic şi întunericul nu-mi mai ascundea nimic. Mi-am strâns pumnii şi mi-am acoperit cu ei faţa. N-o mai aveam. Degetele-mi trecuseră prin ea, am vrut să strig, să urlu...


vineri, 1 martie 2019

Meteoritul de aur (5, 6)

TOVARĂŞII MEI DE DRUM
- Iar s-a încins, pufni Leicher, răvăşind cu un gest furios cărţile de joc întinse pe masă. Bine am ajuns! Să joc cărţi de unul singur, să fac pasienţe! Eu, tocmai eu! Dumneata ştii cine am fost eu?
Am dat nedumerit din umeri în senin că ştiam prea puţin despre importanta sa persoană.
-     Ei bine, domnule, spuse locotenentul umflându-şi pieptul, află că eu am fost unul din cei mai mari jucători de cărţi ai lumii. Pot chiar să afirm că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la masa de joc. Te întrebi acum, desigur, cum de a ajuns unul ca mine să stea în colonii, să facă pasienţe de unul singur, să n-aibă parteneri nici măcar pentru popa prostul şi în sfârşit să plece cu antipaticul ăsta de Rosechamp în căutarea unui blestemat de meteorit. Te întrebi, desigur, nu?
-     Da, recunoscui eu.



duminică, 24 februarie 2019

Zece lucruri pe care nu le știai despre orașul Ploiești

1. În anul 52 d.Hr, Apostolul Andrei, care se stabilise în Scytia (Dobrogea) ca să creștineze zona, așa cum hotărâseră sorții la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, a făcut un drum până în zona actualului Ploiești, unde, înainte să plece către sudul Rusiei de astăzi, și-a pierdut o sanda. Această sanda este căutată încă și acum, în mare secret, de membrii unei organizații oculte cu numele de „Fiii Ploieștilor”, care cred că dacă o vor găsi vor dobândi nemurirea.
2. Moș Ploae, întemeietorul orașului Ploiești, care era un mare proprietar de oi, avea întotdeauna grijă ca numărul oilor din turmele sale să fie divizibil cu 7, acest lucru datorându-se faptului că el avea șapte feciori.



vineri, 22 februarie 2019

Solaris (7)

„MICUL APOCRIF”
Pielea de pe faţă şi de pe mâini îmi era arsă. Mi-am adus aminte că, pe când căutam narcoticul pentru Harey (acum aş râde de naivitatea mea, dacă aş fi în stare), remarcasem în farmacie şi un borcan cu unguent pentru arsuri. M-am îndreptat deci spre cabina mea. Am deschis uşa şi, în lumina roşie a apusului, am văzut că fotoliul în care stătea înainte Harey se afla cineva. M-a paralizat spaima. Apoi, cuprins de panică, m-am tras înapoi, ca să fug. Toate acestea n-au durat decât o fracţiune de secundă. Insul din fotoliu şi-a ridicat fruntea; era Snaut. Stând picior peste picior, întors cu spatele spre mine (purta aceiaşi pantaloni de pânză, arşi de reactivi), răsfoia nişte hârtii. Un morman de texte era aşezat alături, pe măsuţă. Observându-mă, ciberneticianul le-a dat cu un gest deoparte şi m-a scrutat o clipă încruntat, deasupra ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului.


miercuri, 20 februarie 2019

Mitul lui Sisif

       Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță


marți, 19 februarie 2019

Ce naște din comunist, comunist merge pe lumea cealaltă


Cum rezistă comunismul, totuși, inclusiv după ce a fost condamnat oficial de către președintele statului, este o întrebare la care voi încerca să dau un răspuns în acest articol. Distincția este limpede: nu vorbesc de PCR, ci de ideologia acestui partid, numită comunism. PCR a fost redus la câteva grupuri de nostalgici, nu are sedii, bani, grup parlamentar, practic e o fosilă, sau, cum ar zice unii, o stafie care încă mai bântuie prin România. Așadar, partidul care a purtat stindardul comunismului nu mai există. Sau, dacă vreți, există în maniera în care mai există ISIS. Ideologia PCR nu a trecut cu totul în paginile cărților de istorie, ci este promovată și acum de unii români, sub devize de genul „nu tot ce-a făcut Ceaușescu a fost rău”. 


luni, 11 februarie 2019

Gamerii și torționarul

A devenit viral pe internet, zilele astea, un filmuleț de câteva minute în care un anume Franț Țandără, fost torționar comunist, povestește, printre altele, cum ucidea intelectuali, cum îi bătea la testicule și multe alte orori. Omul arată ca un pensionar oarecare, este locvace, în timp ce povestește pune mereu mâna pe brațul reporterului, așa cum fac mulți dintre cei care doresc să fie cât mai convingători. Se simte la el o dorință de a fi acceptat și înțeles, cu trecutul lui cu tot. Vocea nu-i tremură nici măcar o secundă când pomenește de oamenii care veneau la el „calzi și plecau reci”. Parcă ar povesti despre tăierea găinilor, nu despre curmarea, adeseori în chinuri înfiorătoare, a unor vieți omenești.


duminică, 27 ianuarie 2019

Meteoritul de aur (4)

SĂGEATA OTRĂVITĂ
    La 12 septembrie, însoţit de stolurile nenumărate de albatroşi trişti şi demni, „Le Vaillant”, micul vas cu aburi al companiei belgiene de navigaţie Ostend-Matadi trecu linia ecuatorului. Cu o noapte înainte încă schimbarea bolţii cereşti ne amintea apropierea evenimentului. Sus pe cer în locul stelei polare apăruse cu străluciri de nestemate crucea sudului: intram în emisfera australă.




duminică, 13 ianuarie 2019

Solaris (6)

HAREY
Efectuasem calculele mânat de o îndârjire mută, care doar ea mă ţinuse pe picioare. Eram atât de buimăcit de oboseală încât, odată ajuns în cabină, nici nu mai eram în stare să-mi instalez patul; în loc să desfac chingile de sus, am tras de mâner până când întregul aşternut s-a rostogolit peste mine. Când, în sfârşit, am coborât patul, am aruncat pe jos îmbrăcămintea de pe mine, apoi, pe jumătate adormit, am căzut pe pernă; nici n-o umflasem ca lumea. Am adormit pe nesimţite, fără să mai sting lampa. 


Cât mai avem până în 1950?

De la 1 ianuarie, România a preluat președinția UE. După cum era de așteptat, acest eveniment a avut darul de a face presa internațională să privească mult mai atent în ograda României. Oricât ne-am ține noi mândri și cu nasul pe sus că suntem binecuvântați de Dumnezeu, mai deștepți și mai frumoși decât oricine pe lume, Europa nu ne prea bagă în seamă, nefiind noi decât un fel de Moldova mai mare, cu conducători agreați de Moscova, cu mentalități orientale de care nu ne mai dezbărăm, mâncați de corupție și incapabili să pornim pe drumul fără întoarcere al democrației reale. Așa că la ifosele noastre de europeni, adevărata Europă ne răspunde cel mult cu un zâmbet condescendent.


sâmbătă, 5 ianuarie 2019

Meteoritul de aur (3)

UN CONCURS CU PROBE GRELE
În vremea aceea eram student la universitatea din Bruxelles. Într-o zi, un coleg, Bernard Eisler, năvăli în cămăruţa mea aflată sus, la mansarda unei clădiri vechi şi înalte, cu acoperiş ascuţit, cum sunt mai toate casele bătrânului oraş flamand.
- Ai auzit? îmi strigă colegul din uşă. Expediţia Rosechamp caută un geograf care să întocmească hărţile noilor regiuni.



Stan Bolovan și românii

Andrew Lang (1844 - 1912) a fost un poet scoțian, care s-a îndeletnicit și cu critica literară, ba chiar și cu antropologia. Cel mai bine este cunoscut însă pentru că a colecționat o sumedenie de povești din întreaga lume, pe care le-a adunat într-o serie de 25 de volume. În volumul apărut în 1901 sub titlul „The Violet Fairy Book”, figurează și celebra poveste Stan Bolovan, preluată de Lang din volumul „Rumänische Märchen”, publicat în 1882 de nemțoaica Mite Kremnitz - eroina romanului biografic Mite al lui Eugen Lovinescu.



După mine!