Meteoritul de aur (4)

SĂGEATA OTRĂVITĂ

    La 12 septembrie, însoţit de stolurile nenumărate de albatroşi trişti şi demni, „Le Vaillant”, micul vas cu aburi al companiei belgiene de navigaţie Ostend-Matadi trecu linia ecuatorului. Cu o noapte înainte încă schimbarea bolţii cereşti ne amintea apropierea evenimentului. Sus pe cer în locul stelei polare apăruse cu străluciri de nestemate crucea sudului: intram în emisfera australă.

    Pentru cei care acum păşeau întâia oară peste acea linie închipuită care încinge mijlocul pământului, marinarii pregătiseră tradiţionala sărbătoare închinată lui Neptun, puternicul zeu al mării. Eu şi cu încă doi călători am fost udaţi din belşug cu apă de mare, în timp ce un marinar cu un trident şi cu o coroană pe cap, imagine fidelă a marelui Neptun, bolborosea nişte binecuvântări pline de haz.

Marinarii şi ceilalţi pasageri se prăpădeau de râs privindu-ne. Numai Rosechamp îşi luase veşnicul său aer de om posomorât şi plictisit şi părea că nu vede şi nu aude nimic din ce se petrece pe punte.

În timpul călătoriei, am încercat de câteva ori să mă apropii de el şi să-i vorbesc. Îmi răspundea totdeauna monosilabic şi se grăbea să plece în altă parte a vaporului.

Nădăjduiam că ceilalţi doi membri ai expediţiei, locotenentul Leicher şi sergentul Marssack, care ne aşteptau la Leopoldville, aveau să fie oameni mai prietenoşi.

La 13 septembrie, „Le Vaillant" pătrunse în estuarul de vărsare al fluviului Congo. Vasul trecu fără să se oprească pe dinaintea micului port Boma, vechea capitală a coloniei şi urcă în susul fluviului. către orăşelul Matadi.

Un peisaj minunat ni se deschidea înaintea ochilor. De o parte şi de alta a fluviului se ridicau creste strălucitoare de munţi. Milenii de-a rândul Congo se luptase cu stâncile şi le biruise, croindu-şi un defileu destul de larg prin care puteau naviga vapoarele. Munţii datând din primele epoci geologice aveau o culoare albicioasă lucitoare care-i făcea să pară străvezii, de unde şi numele poetic pe care-l căpătaseră: „Munţii de cristal".

De cum trecurăm defileul, peisajul se schimbă cu desăvârşire. De o parte şi de alta, înfipte într-un pământ mocirlos, se întindeau nesfârşite păduri de manglieri răspândind un miros îmbătător de răşină. Rădăcinile manglierilor, numeroase şi adânci, mustind de sevă, se amestecau unele cu altele, se încolăceau într-un talmeş-balmeş de nedescurcat, răscolind pământ, pătrunzând până în valurile marelui fluviu african.

Căldura constantă ziua şi noaptea, care pe mare era domolită de briza răcoritoare, acum se făcea tot mai simţită. Nu ştiam în ce fel să ne mai ferim de ea. Ne ascundeam în fundul cabinelor căutând zadarnic să găsim puţină umbră care să alunge zăduful înăbuşitor. Aşteptam cu nerăbdare să cobor în sfârşit pe pământ Mă plictisisem cumplit de viaţa monotonă de la bordul vasului.

La 14 septembrie, în zori, „Le Vaillant" aruncă în sfârşit ancora la Matadi.

De aci până Ia Leopoldville, din cauza vârtejurilor extrem de rapide, navigaţia pe Congo devine imposibilă. Există în schimb o cale ferată care urcă de-a lungul fluviului. Fără să întârziem, ne grăbirăm să apucăm un tren. Acum ce e drept numele de tren este puţin cam exagerat pentru acele cutii lipsite de capace, care scârţâind şi oftând alunecau şontâc-şontâc, spre est. Totuşi cum nu aveam niciun alt mijloc de locomoţie a trebuit să ne mulţumim cu el. Drumul ni se păru lung şi chinuitor. Începusem să regret cabinele strâmte de pe vapor. Când trenul se opri, se sfârşise şi linia. Ajunsesem la Leopoldville, capătul liniei ferate.

În gară ne aşteptau doi albi. Unul înalt, cu o faţă brutală, cu doi ochi şterşi sub o frunte îngustă — era sergentul Marssack. Ceea ce m-a impresionat din prima clipă la el erau braţele sale neobişnuit de lungi şi de puternice, adevărate căngi de oţel.

Cel de al doilea, locotenentul Leieher, era exact opus lui. Slab, pipernicit, cu o faţă bolnăvicioasă, locotenentul nu părea deloc pregătit pentru o călătorie în jungla ecuatorială. Probabil că n-ar fi fost în stare să treacă niciuna din probele la care fusesem supus eu la Bruxelles.

De cum ne zăriră, cei doi se repeziră la noi, strângându-ne mâinile cu bucurie.

-  Of, bine c-aţi sosit domnule maior, spuse Marssack. Mă plictiseam de moarte aci, fără dumneavoastrâ. Abia aşteptam să vă întoarceţi.

Rosechamp se mulţumi să dea din cap şi nu răspunse nici un cuvânt.

Primul lucru care mă întrebă Leieher, îndată ce furăm o clipă singuri, a fost:

-    Ştii să joci pocker?

-   Cred că puţini oameni pe lume joacă atât de prost ca mine.

-    Atunci poate preferi alt joc.

-    Nu, toate îmi sunt la fel de antipatice.

O dezamăgire fără margini se aşternu pe faţa tovarăşului meu de călătorie. Cred că nici dacă ar fi aflat că meteoritul există numai în legendă şi nicidecum în realitate, tot n-ar fi trebuit să fie atât de trist.

- Trebuie neapărat să înveţi, făcu el în sfârşit. Aci dacă nu bei şi nu joci cărţi înnebuneşti! Au grijă de asta căldura, muştele, ţânţarii şi negrii ăştia afurisiţi.

Părea îngrozitor de dezgustat de viaţa din colonii. Nu înţelegeam atunci de ce ceruse să facă parte din expediţia Rosechamp. Lucrul acesta aveam însă să-l lămuresc chiar în seara aceea.

Printre uliţele murdare care se rostogolesc către centrul oraşului, ocolind pragurile prăvălioarelor pline cu tot felul de nimicuri nefolositoare, îşi deschid drum câteva canale urât mirositoare, care după ce adună gunoaiele urbei africane se varsă în Congo. Ambarcaţiuni încărcate cu lemn, fildeş, cauciuc, trase de pe mal de braţele puternice ale negrilor plutesc adesea pe aceste canale nu prea adânci.

Drumul ne era tăiat de un astfel de canal pe care se legăna, mai să se răstoarne sub greutatea poverilor cu care era supraîncărcată, o plută largă. Câţiva negri trăgeau de un odgon întins ca o coardă de arc şi încercau zadarnic să pună pluta în mişcare şi s-o târască împotriva curentului.

Cu vinele gâtului umflate, cu ochii ieşiţi din orbite, cu muşchii încordaţi la maximum, trăgeau de odgon cu furie şi disperare. Chipurile lor zdrobite de oboseală, fălcile încleştate, îmi aminteau zguduitorul tablou al lui Repin „Trăgând la edec”, unde nefericiţii luntraşi de pe Volga de altădată sunt înfăţişat urcând cu trudă şi sânge bărcile în susul fluviului.

Un omuleţ grăsuliu şi asudat, alerga de colo-colo, lovindu-i pe bieţii negri cu un bici din piele de bou.

-      Sclavi în secolul XX exclamai eu.

-      In Africa totul este posibil, răspunse sec Leieher.

Deodată un tânăr zulus, cu o faţă frumoasă, dădu drumul odgonului şi înălţându-şi trupul puternic îl înfruntă pe grăsun, fulgerându-l cu privirea. Înfuriat, albul începu să-l lovească nebuneşte cu biciul peste faţă. Dar zulusul mândru nu-şi pleca grumazul.

M-am repezit la grăsun şi smulgându-i biciul din mână, i-am strigat:

-      Cum îndrăzneşti să-l loveşti?

-      Ce te priveşte? Răspunse acesta.

-     Legile te opresc — Statul Congo a devenit colonie tocmai ca să se pună capăt abuzurilor — legile coloniei sunt garantate de constituţia belgiană.

Grăsunul mă privi întâi mirat, apoi îmi hohoti în nas.

-     Eu nu sunt belgian, sunt englez. Fac ce vreau! Dacă poftesc pot să-i omor pe toţi sălbaticii ăştia.

-     Dar cu ce ţi-au greşit? Nu vezi că nu sunt în stare să tragă pluta? E prea încărcată.

-    Se vede că eşti nou în colonii. Nu-i cunoşti pe negri. Sunt toţi nişte prefăcuţi. Au puterea să tragă dar nu vor.

-    De ce nu tragi dumneata, dacă eşti în stare? am întrebat eu înfuriat.

O roşeaţă vie izbucni în obrazul englezului.

-   Din pricina albilor ca dumneata şi-au luat negrii nasul la purtare, mugi el. Ieri zulusul ăsta obraznic pe care m-ai văzut lovindu-l, a avut neruşinarea să-mi ceară să dau gologani negrilor închiriaţi din sate, după ce am mai plătit o dată şefului de trib. Când l-am refuzat, mi-a îndemnat oamenii la răzmerită. Azi m-a înfruntat din nou. Priveşte cu ce ură se uită la mine. Dar îl învăţ eu minte.

-     Cu bătaia în niciun caz!

-     Nu cunosc nicio altă metodă mai potrivită, răspunse englezul cu un surâs care făcu să i se vadă dinţii negri găuriţi. Şi acum dă-te în lături şi altă dată dacă te mai amesteci în treburile mele, o să-ţi răspund pe alt ton.

Ducându-şi mâna la tocul revolverului grăsunul făcu un gest semnificativ. În clipa aceea Leicher mă trase de mânecă şi mă îndepărtă de englez.

-     Nu te băga! Lasă-i în pace. Ţi-am spus că aşa e Africa. Nu poţi îndrepta nimic aci. Haide, Rosechamp a luat-o înainte. N-a băgat de seamă că te-ai apucat de harţă. Altfel era vai de tine.

Am privit în urmă. Mi se părea că zulusul cel tânăr îşi întorsese capul şi-mi zâmbise prietenos.

*

-    Ai găsit călăuza? Îl întrebă Rosechamp pe sergent.

-     Da, cu chiu cu vai am dat de el la Bassoko, răspunse Marssack morocănos. L-am adus cu mine la Leopoldville.

-    Şi ce spune?

-     Că într-adevăr l-a condus pe Smith prin junglă, dar l-a părăsit la jumătatea drumului.

-    De ce?

-     I-a fost frică să meargă mai departe. De la Bisstung, zice călăuza, începe ţara duhurilor. Cine pătrunde până acolo, nu se mai întoarce viu. La fel s-a întâmplat şi cu Smith.

Stăteam toţi patru la umbra unui pavilion acoperit cu flori şi mimoze, în curtea bungalow-ului pe care ni-l puseseră la dispoziţie autorităţile belgiene.

Marssack scormonea cu tocul cizmei ţărâna, urmărind cu atenţie pulberea pe care o stârnea.

-   Ştie ceva despre meteoritul de aur? întrebă într-un târziu Rosechamp.

Fără să înceteze să scormonească pământul, Marssack mormăi:

-    Ştie ceva de la taică-său. El i-a povestit că la miază-noapte de Bassoko s-ar găsi şi meteoritul. De văzut nu l-a văzul nici dracul.

Rosechamp tăcu o clipă gânditor apoi făcându-şi vânt cu casca colonială, mai întrebă:

-    Vrea să vie cu noi până la Bisstung?

-   Se cam codeşte, răspunse Marssack. Zice că e prea bătrân. I-am oferit bani grei şi tot n-a vrut să primească.

-    Hai să mergem să-i vorbim. Unde locuieşte?

-   Peste drum.

Rosechamp se ridică urmat de sergent. Socotii de cuviinţă să-l însoţesc şi eu. Trecurăm drumul şi intrarăm într-un fel de han lung. Nişte cocioabe mizerabile se înşirau de-a lungul unei curţi aflate într-o stare de murdărie nemaipomenită. Mirosuri grele pluteau pretutindeni. Câţiva copii negri ca smoala se jucau în ţărână. Întrebând de locuinţa călăuzei, copiii arătară o magherniţă care abia se mai ţinea în picioare.

Marssack bătu în uşă. Nu-i răspunse nimeni. Mai încercă o dată dar avu acelaşi rezultat. Dinăuntru nu se auzea niciun zgomot. Izbind uşa cu piciorul, sergentul o dădu de o parte mai s-o scoată din ţâţâni cu totul.

Scufundată în întuneric, încăperea părea goală. Pereţii scorojiţi stăteau gata să cadă. Intrarăm înăuntru. Deodată Marssack scăpă o înjurătură. Se lovise de o laviţă pe care stătea întins un zulus slab ca o umbră.

-    Hei, scoală! strigă Marssack.

Zulusul nu se clinti.

-    Aprindeți un chibrit, ceru Rosechamp.

Sergentul scapără un chibrit. La lumina lui tremurătoare apăru faţa nemişcată a negrului. Era mort. Marssack mai aprinse un chibrit. Acum văzurăm că din dreptul inimii bietului negru se prelingea un firicel purpuriu care se strânsese jos pe lutul bătătorit într-o mică băltoacă de sânge închegat.

-    Drace, asta ce mai e? murmură sergentul aplecându-se deasupra cadavrului şi arătându-ne o săgeată minusculă înfiptă în pieptul nenorocitului.

Rosechamp smulse săgeata din rană şi ieşi cu ea în curte s-o cerceteze la lumina zilei.

-     E o săgeată otrăvită, murmură el.

-     Să anunţăm poliţia, făcu Marssack îngrijorat.

Rosechamp dădu din umeri.

-    La ce bun? Tot n-or să-l găsească pe vinovat. Poliţia noastă nu e în stare de aşa ceva. Mă întreb însă de ce a fost ucis. Ori e vorba de o răzbunare pentru vreo faptă care nu ne interesează, ori, şi asta ar fi mai grav, au pus capăt vieţii zulusului pentru ca trebuia să ne fie călăuză şi să ne conducă la meteorit.

Maiorul aruncă o privire în jur apoi şuieră printre dinţi:

-    Mi-e teamă că ăsta-i motivul adevărat. Cineva vrea să ne împiedice să ajungem la bolid. Trebuie să fim cu băgare de seamă. Oricând putem să ne pomenim şi noi cu o săgeată dintr-asta în spate.

Rosechamp mai cercetă odată magherniţa zulusului, apoi, zvârlind săgeata înăuntru ieşi grăbit şi traversă cu paşi mari curtea hanului!
P1 P5,6