Ce naște din comunist, comunist merge pe lumea cealaltă

Cum rezistă comunismul, totuși, inclusiv după ce a fost condamnat oficial de către președintele statului, este o întrebare la care voi încerca să dau un răspuns în acest articol. Distincția este limpede: nu vorbesc de PCR, ci de ideologia acestui partid, numită comunism. PCR a fost redus la câteva grupuri de nostalgici, nu are sedii, bani, grup parlamentar, practic e o fosilă, sau, cum ar zice unii, o stafie care încă mai bântuie prin România. Așadar, partidul care a purtat stindardul comunismului nu mai există. Sau, dacă vreți, există în maniera în care mai există ISIS. Ideologia PCR nu a trecut cu totul în paginile cărților de istorie, ci este promovată și acum de unii români, sub devize de genul „nu tot ce-a făcut Ceaușescu a fost rău”. 

Și totuși: cum rezistă comunismul? Răspunsul este clar: prin oameni. Dar de de nu dispare el odată cu dispariția acelor oameni? Pentru că ei și-au educat copiii în spiritul comunismului. Și mulți dintre copiii lor s-au deghizat în democrați. Să luăm cazul – real – al unui copil de comunist local, din cei importanți la nivelul respectiv. El a trăit până la 10-15 ani sub Ceaușescu, dar a trăit bine. De ce? Pentru că tatăl lui, comunist credincios, era director de întreprindere comunistă. Slugilor ceaușiste nu le lipsea absolut nimic, pentru că funcționa, în acei ani, o economie paralelă care asigura bunăstarea fidelilor PCR. La căderea lui Ceaușescu, acești oameni au fost descumpăniți – părea că se află într-un mare pericol. Aveau impresia că își vor pierde funcțiile, averile, iar unii se temeau chiar pentru viețile lor. Numai că – surpriză – aceiași oameni care strigaseră împotriva lui Ceaușescu și dăduseră foc volumelor omagiale, când s-a pus problema alegerilor libere au votat într-un procent imens tot cu un comunist, pe numele lui Ion Iliescu. Un om care fusese apropiat al dictatorului și deținuse funcții importante în structurile PCR. Ce a făcut Ion Iliescu imediat ce a apărut la tribună? A dat semnalul: fraților, nu vă temeți, nu o să pățiți absolut nimic, veniți să construim împreună România post-ceaușistă. Atunci au priceput slugile dictatorului, printre care și comunistul local despre care vorbeam, nu numai că se află în siguranță, dar că sunt chemați să preia puterea și să continue ce-au făcut și până atunci, sub o altă formă. Și uite-așa, aproape toți au rămas în funcții, continuând să conducă fostele întreprinderi comuniste transformate în întreprinderi ale tranziției către economia de piață. Noua putere a avut grijă să le dea salarii mari, i-a numit în celebrele AGA, le-a pus practic la dispoziție avuția națională, cerându-le în schimb nu performanță managerială, ci stoarcerea resurselor prin orice mijloace, în favoarea noului partid conducător. Omul nostru, comunistul local, s-a ales cu un hotel, cu vile și alte acareturi, pe care le-a administrat așa cum s-a priceput. Copilul lui a trăit bine în continuare, nu i-a lipsit nimic, dar a continuat să fie locuit de un sentiment caracteristic celor cu educație precară și cu morală îndoielnică: sentimentul că ești cineva important, fără să fi făcut absolut nimic altceva decât să te fi născut în familia unei slugi comuniste, ajunse persoană importantă sub noul regim. E vorba de acel sentiment care-i animă, astăzi, pe mai toți copiii de baroni locali - de  exemplu, pe cei ai căror părinți sunt putrezi de bogați, care îi face să-și disprețuiască semenii pentru că nu au bolizi de lux și nu cheltuie mii de euro pe o sticlă de șampanie. Aveau încă din acei ani o atitudine arogantă, arborau un zâmbet plin de suficiență, chiar dacă, așa cum era cazul celui despre care vorbesc, mintea nu-i ducea foarte departe.

N-a trecut mult și puterea post-ceaușistă le-a dat comuniștilor reformați un  nou ordin: mergeți și luați primăriile, candidați în alegeri, apelați la orice mijloace pentru a câștiga, pentru că de acolo este enorm de mult de furat. Și indivizii, printre care și tatăl celui despre care scriu, s-au conformat. Au candidat la toate funcțiile posibile, fiecare după cum primise ordinul: unii din partea neo-comuniștilor, alții, în schimb, din partea partidelor istorice în care se înscriseseră tot la ordin. Din punctul de vedere al noii puteri, nu prea contau oamenii ca atare, pentru că aveau cel puțin doi candidați – dacă nu ieșea cel de la FSN, ieșea cel de la PNL și asta era ceea ce îi interesa pe oamenii lui Iliescu. Tovarășul mahăr local despre care vorbeam, transformat, desigur, în domn, a răspuns neîntârziat chemării și s-a înscris în cursa pentru primărie. Mai ales că înainte de asta devenise, prin votul majoritar al celor de aceeași orientare subterană, primar interimar, în locul unui tovarăș care demisionase din motive obscure. A pierdut alegerile, dar cel care le-a câștigat era tot omul noului regim.

Copilul comunistului local s-a făcut mare. Dacă ar mai fi fost în vremea lui Ceaușescu, tăticu’ i-ar fi aranjat o situație de invidiat cu ajutorul partidului. Acum însă, trăind sub noul regim, posibilitățile erau mai mari. Așa că iată-l pe tânărul nostru plecând în străinătate pentru a lucra acolo – evident, ajutat de rețeaua foștilor comuniști care a împânzit Europa, cu toții transformați în oameni de afaceri - că doar nu se vor fi metamorfozat în intelectuali subțiri. Așa încât azi, la aproape 30 de ani de la prăbușirea lui Ceaușescu, băiatul fostului comunist local locuiește în ceea ce tatăl lui numea, pe vremuri, zona „capitalismului putred”. Și din această postură, dă sfaturi celor care, vai steaua lor, au rămas în țară.

De ce am scris atât de mult despre acest personaj? Fiindcă el este emblematic pentru categoria românilor prin care supraviețuiește comunismul. Oameni ca el își confecționează vieți care par a nu avea nimic comun cu valorile comunismului. Este doar o aparență. În fundul sufletului lor, bine ascunsă, trăiește credința în valorile comuniste, sădită acolo din fragedă copilărie de părinți. Ei vorbesc despre bullying, coaching, high performance și alte delicatesuri occidentale, dar dacă mâine s-ar da ordinul, ar fi primii care s-ar repezi să apuce manetele unei noi guvernări de tip ceaușist.

Așa rezistă comunismul în România. Prin oamenii în sufletele cărora el este gravat adânc, exact ca amprentele, pe care le mai poate șterge doar focul. Singurul motiv de optimism este că acești oameni, chiar dacă procrează, o fac în afara comunismului. Copiii lor cresc în actuala societate, unde valorile sunt diferite. Ei nu vor fi comuniști. Bandiți jefuitori, corupți, orice, dar nu comuniști. Așadar există speranța ca după stingerea actualei generații de odrasle ale comuniștilor lui Ceaușescu, însuși comunismul să se stingă pentru a nu mai apărea în vecii vecilor.

Editorial apărut în publicația „ZIAR de Sinaia”