Mitul lui Sisif

       Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță
       Dacă‑l credem pe Homer, Sisif era cel mai înţelept şi mai prudent dintre muritori. După o altă tradiţie, totuşi el încli­na către meseria de hoţ. Nu văd aici nici o contradicţie. În legătură cu pricinile pentru care a ajuns truditorul inutil al Infernului părerile sunt împărţite. Mai întâi, este învinuit că şi‑ar fi îngăduit unele libertăţi faţă de zei, cărora le‑a trădat secretele. Egina, fiica lui Asope, a fost răpită de Iupiter. Tatăl, uimit de această dispariţie, i s‑a plâns lui Sisif. Acesta, care ştia de răpire, i‑a făgăduit lui Asope să‑i spună totul, cu condiţia ca el să dea apă citadelei Corintului. Nu s‑a temut de fulgerele cereşti şi a ales binecuvântarea apei, drept pen­tru care a fost pedepsit în Infern. Homer ne povesteşte, de asemenea, că Sisif pusese Moartea în lanţuri. Pluton n‑a pu­tut suferi să‑şi vadă împărăţia pustie şi tăcută. L‑a trimis pe zeul războiului, care a scos‑o pe Moarte din mâinile învingătorului său.

Se mai spune şi că Sisif, pe patul de moarte, a vrut, în mod nesocotit, să pună la încercare dragostea soţiei sale. I‑a poruncit să nu‑l înmormânteze, ci să‑i arunce trupul în mijlocul pieţei publice. Sisif s‑a trezit în Infern. Şi acolo, mâniat de o ascultare atât de potrivnică dragostei omeneşti, a obţinut de la Pluton îngăduinţa să se întoarcă pe pământ, spre a‑şi pedepsi soţia. Dar, când a văzut din nou chipul acestei lumi, când s‑a bucurat de apă şi de soare, de pietrele calde şi de mare, n‑a mai vrut să se întoarcă în umbra Infernului. Nici chemările, nici mânia şi nici ameninţările divine nu l‑au clintit din hotărârea lui. A mai trăit mulţi ani încă, privind linia rotunjită a golfului, în faţa mării strălucitoare şi a pământului surâzător. Spre a‑l supune, a fost nevoie de o poruncă a zeilor. Mercur a venit să‑l înşface pe îndrăzneţ şi, răpindu‑l bucuriilor sale, l‑a adus cu de‑a sila în Infern, unde stânca îl aştepta gata pregătită.

S‑a înţeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile, cât şi prin chinul său. Dispreţul faţă de zei, ura faţă de moarte şi pasiunea pentru viaţă i‑au adus acel su­pliciu de nespus al fiinţei care se străduieşte în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat. E preţul care trebuie plătit pentru pasiunile de pe acest pământ. Nu ni se spune nimic despre Sisif în Infern. Miturile sunt făcute pentru ca ima­ginaţia să le însufleţească. În cazul lui Sisif, vedem doar imensul efort al unui trup încordat spre a ridica piatra uriaşă, spre a o rostogoli şi a o urca pe acelaşi povârniş de sute şi de sute de ori, la nesfârşit; vedem faţa crispată, obrazul lipit de piatră, încordarea umărului care primeşte blocul acoperit de argilă, a piciorului care‑l împiedică să se rostogolească, braţele care‑l ridică din nou, siguranţa atât de omenească a două mâini murdare de pământ. La capătul acestui îndelung efort, măsurat prin spaţiul fără cer şi prin timpul fără adâncime, scopul este atins. Sisif priveşte atunci piatra cum se rostogoleşte în câteva clipe spre acea lume de jos, de unde va trebui s‑o urce din nou către înălţimi. Apoi coboară din nou spre câmpie.

Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, a acestei pauze. O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s‑a schimbat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fie­care din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decât stânca lui.

Acest mit este tragic pentru că eroul său e conştient. Într‑adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţi­nut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu‑i mai puţin absurd. Dar el nu‑i tragic, decât în acele rare mo­mente când devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, nepu­tincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gândeşte în timp ce coboară. Clarvi­ziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvârşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ.

Astfel, dacă coborârea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie. Cuvântul acesta nu‑i de prisos. Mi‑l închipui pe Sisif întorcându‑se către stânca sa şi că la începutul drumului era durerea. Când imaginile pământului se îngrămă­desc prea năvalnic în amintire, când chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întâmplă ca tristeţea să se trezească în inima omului: e victoria stâncii, e stânca însăşi. Uriaşa mâhnire e o povară prea grea. Sunt nopţile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute. Astfel, Oedip ascultă mai întâi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia lui. Dar tot atunci, orb şi deznădăjduit, cunoaşte că singura sa legătură cu lumea e mâna fragedă a unei fecioare. Atunci răsună cuvintele uriaşe: „În pofida atâtor încercări, vârsta mea înaintată şi măreţia sufletului meu mă fac să judec că totul e bine." Oedip al lui Sofocle, ca şi Kirilov al lui Dostoievski, ne dă astfel formula victoriei absurde. Înţelepciunea antică se întâlneşte cu eroismul modern.

Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. „Dar cum? Pe căi atât de strâmte...?" Există doar o singură lume. Fericirea şi absurdul sunt doi copii ai aceluiaşi pământ. Ei sunt nedespărţiţi. Ar fi greşit să spunem că fericirea se naşte neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine", spune Oedip, şi aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic şi limitat al omului. Ele îl învaţă că totul nu este, n‑a fost epui­zat. Ele izgonesc din această lume un Dumnezeu care pătrunsese în ea o dată cu insatisfacţia şi cu gustul pentru durerile inutile. Ele fac din destin o problemă a omului, care trebuie rezolvată între oameni.

Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. În universul dintr‑o dată întors la tăcerea sa, se înalţă miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconştiente şi tainice, invitaţii ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar şi preţul victoriei. Nu există soare fără umbră şi trebuie să cunoaştem şi noaptea. Omul absurd spune da şi efortul său nu va înceta niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puţin, există doar unul singur, pe care el îl socoteşte fatal şi vrednic de dispreţ. Cât priveşte restul, el se ştie stăpânul zilelor sale. În acea clipă subtilă când omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcându‑se la stâncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale şi, în curând, pecetluit de moarte. Astfel, încredinţat de originea pe deplin omenească a tot ce‑i omenesc, orb care vrea să vadă şi care ştie că noaptea nu are sfârşit, el nu se opreşte niciodată. Stânca se rostogoleşte încă şi acum.

Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întot­deauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă fidelitatea su­perioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers rămas fără de stăpân nu‑i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de‑ajuns spre a umple un suflet omenesc. Tre­buie să ni‑l închipuim pe Sisif fericit.

Camus