Casandra

Singura pasăre care a stat mai multă vreme la mine pe pervaz a fost o vrabie care venise să moară. Era atât de tristă, încât nicio altă pasăre nu s-a mai oprit acolo, fie și pentru câteva clipe. Se mai apropia câte un porumbel, odată a dat târcoale chiar și un pescăruș, dar toate își schimbau direcția după ce o vedeau cum stă zgribulită, cu penele în neorânduială, cu gheruțele scâlciate, de parcă ar fi fost din cauciuc. 

Până să vină, încercasem să mă împrietenesc cu o porumbiță albă care-mi plăcea mult pentru că semăna cu un personaj din desenele animate ale copilăriei. Îmi doream să mă lase să o ating, să-mi mănânce din palmă, dar era extrem de bănuitoare. Tot ce reușisem era să nu mai zboare când deschideam geamul cu mișcări foarte încete. Se refugia în capul pervazului, unde nu o puteam ajunge și mă privea când cu un ochi, când cu celălalt, scoțând un fel de triluri sărăcăcioase. Îi vorbeam, stăteam minute lungi cu palma întinsă plină de firimituri de pâine, dar nu se apropia niciodată. Îmi intrase în cap că atingerea penelor ei ar putea fi ceva magic, iar momentul în care ar ceda și ar veni să-și pună libertatea în mâinile mele ar aduce cu sine dovada că sunt un om bun, de care ființele lui Dumnezeu nu se tem. Îi dădusem chiar și un nume, îi ziceam Casandra și, uneori, când nu era acolo, deschideam geamul, o strigam și ea venea. Dar s-o ating tot nu mă lăsa. În cele din urmă fusesem nevoit să renunț. Lăsam firimiturile pe pervaz și mă retrăgeam, iar Casandra trecea imediat și le ciugulea, pândind fiecare mișcare pe care o făceam în spatele geamului.

Vrabia cea tristă s-a așezat la mijlocul pervazului și, când am deschis prima oară geamul, mi-am dat seama că aș putea s-o ating fără niciun fel de efort – era la nici jumătate de metru distanță. Mă așteptam să zboare, dar n-a făcut-o și atunci am înțeles că e bolnavă. Am întins mâna spre ea și n-a făcut nimic altceva decât să se uite la mine cu o privire cum mai văzusem doar în desenele animate ale copilăriei, la acele biete mici vietăți care nu erau acceptate în niciun grup de prieteni, fiindcă erau diferite de ei. Aproape am atins-o, când m-a fulgerat un gând: dacă penele ei îmi vor transmite cine știe ce boală mortală? În fond ce știam eu despre vrăbii și despre bolile lor? Mi-am retras mâna încetișor, apoi am adus niște firimituri de pâine și le-am pus lângă biata pasăre. Dar nu le-a băgat în seamă. A doua zi de dimineață, erau tot acolo și vrabia se uita la mine cu o privire încă și mai tristă. I-am pus puțină apă într-un capac de borcan, dar nu s-a atins de ea. Și așa a fost timp de aproape trei zile. Mereu mă gândeam: „poate tot ce trebuie să fac e să o iau în căușul palmei, poate asta vrea, simte că asta ar salva-o”, dar nu am făcut-o. Dacă atingerea penelor m-ar fi îmbolnăvit? Ce știam eu despre vrăbii și despre bolile lor?

În a treia seară, a murit, fără să-și schimbe poziția. Doar ochii îi avea închiși. Am luat-o cu o paletă de lemn adusă din bucătărie, am pus-o într-o pungă de plastic și m-am dus cu ea în părculețul dintre blocuri, unde am îngropat-o, așa cum făcusem în copilărie cu puii pisicii, pe care ea refuzase să-i mai alăpteze. Și astăzi îmi amintesc cum ne chinuiam să-i hrănim cu o pipetă, cum le scăldam boticurile în lapte, dar ei nu știau cum se mănâncă, le trebuia țâța pisicii, așa era legea firii, nu putem noi, oamenii, să-i dăm peste mână lui Dumnezeu. Nu deschiseseră încă ochii, altfel probabil că m-ar fi privit cu aceeași expresie cu care mă privise vrabia și imaginea lor m-ar fi urmărit toată viața. Așa însă, nu mai văd decât mișcarea micilor trupuri, arcuirea lor aparent lipsită de sens, cele trei linii fine conturând ca într-un crochiu viitoarea figură a vietății mature și totul seamănă cu șerpuirea lăstarilor care își fac loc, ieșiți din semințe, prin pământul de deasupra, către lumina unde urmează să înflorească. Iar eu mă gândesc cât de ușor e să întrerupi totul și ce putere incredibilă ți-a fost dată ca să te poți abține de la distrugere.

Am aruncat paleta la gunoi, gândindu-mă că nu o s-o mai pot folosi vreodată în bucătărie, apoi m-am întors și am spălat bine pervazul cu detergent, ca să dispară orice urmă a micii tragedii care se petrecuse acolo.

Începând cu dimineața următoare, păsările au început să poposească din nou pe pervazul meu și să se sperie când deschid geamul ca să le pun firimituri de pâine. Dar Casandra nu a mai venit niciodată. Uneori o strig, dar fără niciun folos. Alteori mi se pare că o văd așezată pe alte pervaze, făcându-i pe alții să-și dorească atingerea penelor sale albe. În câte o noapte o visez cum privește când cu un ochi, când cu celălalt, locul unde a agonizat vrabia cea tristă, ca și cum ar căuta să se convingă că totul a fost real. Apoi își ia zborul și zbor și eu împreună cu ea, pentru a ajunge în curtea casei în care m-am născut. Mă văd mic, mic de tot, mergând de-a bușilea prin țărână. Pisica mă privește cu ochi mari și galbeni, sunt înconjurat de ființe mici, pe care vreau să le ating, să le mângâi, dar ele fug când mă apropii. Și atunci mă trec lacrimile – cu ce-am greșit, Doamne, de ce nu mă acceptă nimeni, de ce se tem de mine, eu sunt un om bun, o să iau vrabia în căușul palmei și o să-i salvez viața, nu vreau să mă mai privească așa... Dar Casandra zboară mai departe și nu mai pot să mă țin după ea. Mă trezesc în patul meu de-acum, simt perna udă de lacrimi, mă ridic în capul oaselor și viața începe din nou, egală cu ea însăși, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Raul Sebastian Baz