Meteoritul de aur (5, 6)

TOVARĂŞII MEI DE DRUM

- Iar s-a încins, pufni Leicher, răvăşind cu un gest furios cărţile de joc întinse pe masă. Bine am ajuns! Să joc cărţi de unul singur, să fac pasienţe! Eu, tocmai eu! Dumneata ştii cine am fost eu?

Am dat nedumerit din umeri în senin că ştiam prea puţin despre importanta sa persoană.

-     Ei bine, domnule, spuse locotenentul umflându-şi pieptul, află că eu am fost unul din cei mai mari jucători de cărţi ai lumii. Pot chiar să afirm că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii la masa de joc. Te întrebi acum, desigur, cum de a ajuns unul ca mine să stea în colonii, să facă pasienţe de unul singur, să n-aibă parteneri nici măcar pentru popa prostul şi în sfârşit să plece cu antipaticul ăsta de Rosechamp în căutarea unui blestemat de meteorit. Te întrebi, desigur, nu?

-     Da, recunoscui eu.

        -     Cât e ceasul? întrebă brusc Leicher.

-     Peste un sfert de oră e miezul nopţii.

Locotenentul începu să râdă. Un râs forţat, sacadat, care-mi zgârie auzul.

-     Iar întârzie Rosechamp!

-     Să nu i se fi întâmplat ceva, făcui eu îngrijorat cu gândul la ucigaşul călăuzei.

-    Aşi! S-o fi dus să bea iar împreună cu Marssack. Precis că nu se întorc înainte de două. Până atunci am să-ţi povestesc ce m-a adus în Africa. Am să-ţi spun tot!

Leieher deveni serios. Fata lui lungă părea acum mai palidă. Ochii îi ardeau în fundul orbitelor. Degetele albe, străvezii, subţiri, băteau nervos toba pe tăblia mesei. Începu să povestească, repede, cu fraze întretăiate:

-      N-am fost totdeauna un pârlit de ofiţer. Tatăl meu a fost cel mai bogat bancher din Anvers. La noi în casă venea lumea cea mai bună şi mai elegantă. Femei frumoase în rochii strălucitoare, bărbaţi cu avere, plini de ei, însuşi regele a venit odată. Mi- amintesc că avea părul alb şi m-a ciupit uşor de obraz, iar eu de emoţie m-am ascuns după fusta mamei. Când am împlinit 16 ani, tata a murit. Mama era bolnavă şi nu putea să se ocupe de administrarea averii. Am rămas eu singur să am grijă de milioane de franci. Mi-am făcut tot soiul de prieteni care se învârteau roi in jurul meu pentru că aveam bani, eram tânăr şi dornic de petreceri. De la ei am deprins pasiunea pentru jocul de cărţi. Nopţi fără şir am petrecut în tripouri si în casele cele mai rău famate. Am plecat şi în străinătate, la Nisa, la Monte Carlo. Cursele, ruleta, cărţile, tot ce era joc de noroc mă chemau cu o putere irezistibilă. Oricât aş fi fost de obosit, rămâneam totuşi la masa de joc şi mizam, mizam fără întrerupere.

Este sălbatic şi ameţitor să simţi balanţa norocului tremurând între degetele tale. Să poţi deveni într-o clipă omul cel mai sărac sau cel mai bogat.

Eu am devenit cel mai sărac. Am pierdut toată averea, tot, tot ce aveam. Am îmbătrânit mai repede decât e de crezut. Iată, am 35 de ani şi par de 45.

În ziua când mama a murit, pentru că nu mai aveam bani să-i chem medicul s-o îngrijească, am vrut să mă sinucid. N-am făcut-o! Am vândut în schimb toate lucrurile ce-mi rămăseseră de la mama şi m-am dus să joc. La început norocul mi-a zâmbit. Câştigam. Eram fericit. Uitasem toate nenorocirile ce m-au lovit. Apoi am pierdut însă tot. Câştigasem numai remuşcările care m-au chinuit zi şi noapte, fără odihnă, fără pace.

O rudă îndepărtată m-a sfătuit să plec în colonii, să devin ofiţer. Astfel, zicea el, îmi voi putea reface averea şi voi spăla ruşine; care îmi pătează numele.

Aşi! Viaţa în colonie este o porcărie. Poţi să sugi oricât vlaga negrilor, dacă nu eşti stăpân de vapoare, de mine sau de plantaţii întinse, nu te poţi îmbogăţi.

Când am sosit la Leopoldville eram tânăr, visător, îmi închipuiam că o să pot cuceri lumea. Jurasem să nu mai pun mâna pe cărţile de joc.

Am rezistat o singură lună. Şi nu din vina mea. Aici îţi pierzi repede orice demnitate şi orice omenie. Devii o zdreanţă, o otreapă. Visurile de îmbogăţire se spulberă, ca un castel de nisip la primul vânt.

Ţi se spune: „eşti alb, înseamnă că eşti stăpân!” Poţi să urli la negri, să-i baţi, chiar să-i ucizi. Şi dacă priveşti numai depărtare de un singur deget, dacă îţi închipui că lumea este într-adevăr atât de mică, atunci te crezi stăpân. Din păcate, nu poţi privi doar atât de aproape şi curând îţi dai seama că de fapt eşti tot un servitor şi încă unul fără conştiinţă, care povesteşte stăpânului ce se vorbeşte pe la bucătărie, fiindcă de, e mai bine plătit ca ceilalţi.

Ţi se urăşte cu tine şi ca să uiţi bei sau joci cărţi. La urma urmei, solda de ofiţer nici nu-ţi ajunge pentru altceva. Iar când bolnav şi îmbătrânit înainte de vreme, vrei să te întorci în Europa, bagi de seamă că n-ai dobândit nimic, decât cel mult friguri galbene, sau cine ştie ce alt beteşug tropical. Şi atunci, fie că rămâi să putrezeşti aici în Africa, fie că pleci şi nu mult după aceea sfârşeşti trăgându-ţi un glonte în cap.

Eu am o singură nădejde: meteoritul de aur. Trebuie să-l găsesc. Cu orice preţ! Atunci voi fi iar bogat şi fericit. Portarii cluburilor de noapte se vor apleca respectos în faţa mea şi nu mă vor mai da afară, cum s-a întâmplat în câteva rânduri. Dacă voi găsi meteoritul, atunci se sfârşeşte cu marşurile istovitoare prin junglă. Se termină cu căldura, cu ţânţarii, cu frigurile. Dar dacă nu-1 găsesc? Pe faţa lui Leieher se citea acum teama.

-   Dacă nu-1 găsesc?

Pieptul îi fu zguduit de un hohot de plâns, lacrimi mari i se scurgeau pe obraji. Era un spectacol oribil să vezi un bărbat în toată firea plângând ca un copil. Deodată, auzirăm deschizându-se uşa dinspre curte. Leieher îşi şterse repede lacrimile şi încercă să pară calm. În încăpere intră Marssack aducându-l pe Rosechamp în spate. Maiorul sforăia de se cutremura odaia.

-     L-am adus, spuse sergentul cu un aer mucalit. A băut o picătură peste doza reglementară şi l-a dat gata. Tii! Dar era un rom, adus direct din Jamaica. Dumnezeiască băutură!

Sergentul se linse pe buze şi apoi răsucindu-se din mijloc îl trânti pe maior în pat, aşa îmbrăcat cum era.

-     De acum doarme pe cinste 12 ore încheiate. Nu-l trezeşti nici cu trei baterii de mortiere.

Spunând aceasta, Marssack începu să-i desfacă şireturile lungi ale cizmelor. După ce-şi descălţă superiorul, adăugă:

-      Aşa obişnuim noi. De trei ori se îmbată dumnealui şi o dată eu. După grad şi ierarhie. Când mă îmbăt eu, mă ia domnul maior în spate şi m-aduce acasă. O singură dată în viaţă ne-am îmbătat amândoi într-o speluncă din Hong-kong şi am căzut laţi sub masă. A doua zi ne-am trezit goi puşcă. Ne despuiaseră nişte derbedei şi şterpeliseră tot ce aveam pe noi. Dar de atunci nu ni   s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva: bem cu rândul.

Marssack mai sporovăi câtăva vreme apoi se dezbrăcă şi adormi şi el buştean.

Mă dusei şi eu să mă culc, dar somnul nu se lipea de gene. Mă tot gândeam la cele aflate despre tovarăşii mei de călătorie. Nu prea se bucurau de nişte apucături lăudabile. Cu astfel de oameni expediţia nu prea avea mulţi sorţi de izbândă, mai ales că părea ameninţată de vrăjmaşi primejdioşi.

M-am zvârcolit mult timp în aşternut. Deodată un zgomot uşor mă făcu să tresar. Aveam senzaţia că se mai află cineva în odaie. Mi-am ţinut răsuflarea ca să aud ceva. Nimic. În odaie domnea o linişte deplină. Şi totuşi nu puteam să mă lepăd de simţământul că nu mă aflu singur în încăpere. Am întins mâna până la scaunul de lângă pat, pe care îmi lăsasem de cu seară lucrurile. Am simţit îndată mânerul rece al lanternei. Apucând-o am aprins-o brusc. În conul gălbui de lumină apăru obrazul unui negru. Sta tupilat lângă fereastră şi aştepta parcă să vadă ce voi face.

-     Ce cauţi aici? am strigat eu.

-     Adăpost, master, răspunse şoptit negrul. Dacă master strigă, Mambo va muri. Albii caută pe el să-l omoare, dar Mambo fugit!

Vorbea o franceză foarte stricată.

-     Dar, de ce te caută? Ce vor cu tine? l-am întrebat eu de astă dată în dialect bantu.

Negrul se lumină la faţă şi-mi răspunse curgător.

-     Mambo a cerut plată pentru cât a muncit şi a pus şi pe ceilalţi negri să facă la fel. Mister Ericson a adus însă soldaţi şi ne-a bătut pe toţi. Azi ne-a bătut din nou şi cum eu i-am îndemnat pe negri sa nu mai lucreze nici unul, mister Ericson vrea să mă aresteze şi să mă împuşte. Zice că Mambo e un răsculat.

În clipa aceea l-am recunoscut pe misteriosul meu vizitator. Nu era altul decât zulusul căruia îi luasem apărarea de dimineaţă, iar mister Ericson de care vorbea trebuie să fi fost englezul cel mic şi rotofei pe care izbutisem să-l înfurii straşnic.

-     Si cum de te-ai gândit să vii tocmai la mine? întrebai eu.

-     Eu am văzut de dimineaţă unde locuieşte master. După felul cum i-aţi vorbit lui mister Ericson am înţeles că n-o să mă goniţi. De aceea m-am ascuns aici. Master pare bun. La fel era şi Ferney.

-     Ferney cine mai e?

-     Un marinar alb. El m-a învăţat să nu mă plec, să mă lupt. Zicea că odată în port o să fie grevă. Dar n-a mai fost! Pe Ferney l-au împuşcat. A fost un prieten bun. Foarte bun prieten.

În clipa aceea din stradă se auzi zgomotul unor glasuri şi lătrături de câini.

-     Ei sunt, murmură zulusul. Dacă master vrea să mă predea, atunci n-are decât să-i cheme!

-     Nu Mambo, poţi să stai liniştit. Nu te mai pândeşte nici o primejdie.

Mambo îmi aruncă o privire plină de recunoştinţă, iar apoi rămase încordat ascultând zgomotul vocilor de afară. Când se făcu linişte îmi spuse:

-     Au plecat! Dacă master vrea, Mambo poate să plece şi el, dacă nu, poate rămâne. Mambo poate să fie foarte bun servitor.

-     Cum servitor? Tu nu vrei să fii liber? Aşa te-a învăţat Ferney? făcui eu mirat

-     Liber, şopti negrul îngândurat. Mambo nu poate să fie liber! Unde să se ducă? La el în sat nu se poate întoarce.

-     De ce?

-     Pentru că şeful tribului 1-a închiriat lui Ericson. El o să pună mâna pe Mambo şi o să-l predea iar englezului.

-     Şi cine ia banii pentru munca ta?

-     Şeful tribului, numai el. Noi căpătăm doar de mâncare. Aşa este obiceiul! Mambo vorbea plin de tristeţe. O cută adâncă îi brăzda fruntea.

-      Înainte vreme, povestesc cântecele noastre, zuluşii au făcut o împărăţie mare. Şefii lor erau puternici şi au luptat cu înverşunare împotriva albilor care vroiau să ne ocupe ţara. Acum şefii de trib au devenit prietenii stăpânilor albi. Ei ne vând pe un preţ de nimic, ca să-şi cumpere podoabe şi femei. E tristă soarta noastră, a zuluşilor!

Îl priveam în tăcere. Era înalt, vânjos, cu o frumuseţe trupească desăvârşită.

Mambo se uita la mine, aşteptând un răspuns.

-       Noi plecăm într-o călătorie, îi spusei negrului. Mergem sa căutăm o piatră de aur care a căzut din cer. Poate c-o vom găsi, poate nu! Dacă vrei, poţi veni cu noi. Să ştii însă, că va fi un drum plin de primejdii.

-    Mambo nu se teme de primejdii. Poate dacă vom găsi piatra va căpăta şi el puţin aur şi atunci o să se întoarcă în satul său şi o să se răscumpere de la şeful de trib. Apoi o să-i înveţe pe fraţii lui să nu se mai lase vânduţi ca nişte câini. Acum Mambo e singur şi e slab, poate atunci...

PĂTRUNDEM ÎN JUNGLĂ

A doua zi i l-am arătat pe Mambo lui Rosechamp, fără să-i pomenesc niciun cuvânt despre trecutul lui.

-   Da, e voinic, spuse maiorul măsurându-l din cap până în picioare. Poate veni cu noi. Avem nevoie de un hamal ca el.

Din fericire nici Leieher nu-l recunoscuse şi astfel, alături de alţi șapte hamali negri, Mambo deveni şi el membru al Expediţiei Rosechamp.

La început, călătoria pe apă merse destul de uşor. Fluviul Congo izvorăşte din regiunea marilor lacuri aflate în estul continentului. La început poartă un nume sonor ca un joc de copii. Îi spune „Lualaba”. Atunci el însuşi este gingaş şi copilăros. Mai târziu, în pragul tinereţii, pătrunde curajos în tăcerea neliniştitoare a vastelor păduri seculare. Dacă ar fi mai chibzuit, ar tăia jungla drept de-a curmezişul. Dar nu! Zvelt, el se arcuieşte şi, curios să vadă cât mai multe, curge prin toată pădurea nepătrunsă, plimbându-şi apele repezi în care se scaldă hipopotamii şi crocodilii, pe sub crengile umbroase ale copacilor giganţi. Pe drum, el primeşte prietenos afluenţii Ubanghi şi Sangha, în dreapta, iar în stânga pe Kasai cel bogat în ape.

Zvăpăiat la început, nedomolit şi sălbatic ca un mânz, el nu lasă bărcile să plutească în undele sale limpezi. Dimpotrivă, de la izvor şi până la Stanleyville, el taie neastâmpărat lanţurile de munţi, prăvălindu-se vesel de la mari înălţimi în ameţitoare căderi de apă. Dintre ele, cea mai impetuoasă, vestind sfârşitul adolescenţei, este cascada Stanley, de lângă oraşul care poartă numele faimosului călător din secolul trecut.

Către maturitate, chibzuit şi blând, el primeşte tovărăşia oamenilor, purtând vasele lor până la Leopoldville. Pirogi, mici corăbii sau chiar vaporaşe cu aburi, trec pe cursul lui larg, brodat cu nenumărate istmuri, insuliţe şi mlaştini.

Spre bătrâneţe, înainte de a-şi pierde apele în verdele de mărgean al Atlanticului, după lungul drum străbătut, amintindu-şi dintr-o dată ele glumele copilăriei şi vrând parcă să retrăiască o ultimă clipă de dezlănţuire tinerească, zvârle de pe trupul său vasele oamenilor, la fel de neîmblânzit ca atunci când se numea „Lualaba”.

Deşi ca lungime, Congo se numără abia după fluviul Ienisei, având numai 4.650 de kilometri, dacă ar fi să socotim uriaşa arie pe care o ocupă împreună cu afluenţii săi, el devine al doilea fluviu din lume, urmând în ordinea imediată după Amazon, puternicul gigant al Americii de sud.

Punctul final al călătoriei noastre era Bassoko, un mic centru administrativ aflat cam cu 300 de kilometri mai la vest de cascada Stanley. În drum, întâlneam nenumărate turme de hipopotami şi nu o dată era să cădem pradă gurilor căscate ale crocodililor, care se ţineau scai după pirogile noastre în nădejdea unei prăzi bogate.

În sfârşit, după o călătorie destul de liniştită, ajungem la Bassoko. La 23 octombrie, o lună după ce sosisem în Africa porneam să dăm piept cu jungla ecuatorială. Acasă, pe Bărăgan, toamna aurise de mult copacii şi ierburile. Păsările călătoare îşi luaseră zborul către sud, natura se pregătea de iarnă. Aici însă, la ecuator, printre pădurile veşnic verzi, schimbarea anotimpurilor aproape că nu se cunoaşte. Mereu, zi şi noapte, vară sau iarnă, temperatura nu urcă nici măcar cu un grad peste 30°, nu coboară nici măcar cu o liniuţă sub 25°. Totdeauna, secole de-a rândul, domneşte acelaşi zăduf greu de suportat, cad aceleaşi ploi zilnice, bat neschimbate aceleaşi vânturi alizee. Totul se petrece cu o regularitate de ceasornic. Nimic nu vine să tulbure scurgerea monotonă a vremii.

Continentul negru stă călare pe ecuator, aproape ca o balanţă cu braţe egale. Când în Egipt e vară uscată, în sud, în Rodesia sau în Colonia Capului, începe iarna cu ploi lungi fără de sfârşit. In schimb, în punctul de sprijin al pârghiei, la ecuator, meteorologii n-au nicio treabă. Prevederea vremii se poate face cu secole înainte.

Înaintea noastră, scufundată în întuneric, jungla părea o catedrală severă, în care razele soarelui abia pătrund, filtrate de vitraliile groase cu încrustaţii medievale. Frunzişul înalt, veşnic verde, este o baricadă de netrecut chiar pentru suliţele fierbinţi ale soarelui ecuatorial. La marginea pădurii seculare se întinde frontiera dintre împărăţia soarelui şi cea a umbrelor. Aici se zbenguiesc papagali, fluturi uriaşi şi micile nectarinide, asemănătoare păsărilor muscă din America. Doar câţiva metri mai în adâncul pădurii, jocul de culori dispare.

Săptămâni de-a rândul aveam să căutăm zadarnic prin frunzişul copacilor giganţi lumina binefăcătoare a zilei. Câţi aveam să ne pierdem viaţa în această împărăţie sălbatică, neagră, rea şi totuşi ispititoare? Aici, nici animalele cele mai puternice nu îndrăznesc să se abată decât arareori şi atunci numai de-a lungul cursurilor de apă. Elefanţii sălbatici, rinocerii, leii, panterele, leoparzii, şacalii, se tem de pădurile virgine. Ei stau la marginile lor, în savanele cu ierburi înalte. În schimb, jungla mişună de şerpi, furnici termite, gândaci, ţânţari, păianjeni oribili. Pe crengile copacilor seculari, aproape de lumina zburdă poporul maimuţelor şi păsările cu penaj strălucitor. Regele junglei nu este leul cum se crede de obicei. El nu se aventurează decât rar până aici. Cel mai puternic animal al junglei este gorila. Înaltă, înarmată cu colţi şi muşchi puternici, ea străbate jungla netulburată de vreo primejdie. Răgetul gorilei umple de spaimă pe toţi locuitorii pădurii. Când se loveşte cu pumnii în piept parcă ar bate în nişte tobe largi şi sonore. Vai de vânătorul lipsit de sânge rece şi de arme bune, care ar avea ghinionul s-o întâlnească!

Şi totuşi, acolo unde pantera, elefantul sau leul nu se aventurează, omul a pătruns.

Cu securea în mină, luptând pentru fiecare metru, înaintăm spre sud, mereu către sud. Picioarele ni se afundau în pământul mocirlos, mărăcinii ni se agăţau de haine, ne zgâriau obrajii şi totuşi înaintam. Hamalii se clătinau sub greutatea lăzilor cu arme, provizii, unelte de extras aurul. Sudoarea şiroia pe grumazurile lor negre şi suple. Fără să scoată un geamăt, deşi muchiile ascuţite ale lăzilor le intrau adânc in carne, ei păşeau ritmic, cu faţa crispată, îngânând o melodie monotonă şi tristă.

Îmi plăcea să privesc la Mambo. Muşchii lui puternici şi flexibili jucau sub pielea lucioasă şi întinsă. Ridica cu uşurinţă cele mai mari greutăţi şi nu părea niciodată obosit. In scurtele popasuri, venea lângă mine şi-mi indica numele fiecărui copac, al fiecărei liane.

Jungla nu avea pentru el nicio taină. Îi cunoştea ascunzişurile, florile, animalele. Se împrietenise cu ea din copilărie, când chiuind voios, sărea peste gardul „Krealului", acel ţarc împrejmuit de colibe unite prin câţiva stâlpi — după obiceiul satelor zuluse — şi se avânta în întunecimea codrului nepătruns.

-  Asta-i Landolfia, mă învăţa el arătându-mi o liană zveltă cu flori mari, puternic mirositoare. Din ea albii scot cauciuc. Bun cauciuc!

Cunoşteam la perfecţie din tratate liana Landolfia, dar fără ajutorul lui Mambo n-aş fi izbutit s-o deosebesc din ţesătura deasă şi întortocheată a lianelor ce împânzesc jungla ecuatorială. Landolfia e una din marile bogăţii ale Congo-ului.

Mambo îi mângâia uşor cu palma trupul flexibil, îi mirosea florile, fără să le rupă şi râdea înveselit de această podoabă a pădurii lui dragi.

Alteori, ca un adevărat ghid al unui minunat şi uriaş muzeu, el îmi arăta cu un gest larg nişte copaci giganţi ale căror prime ramuri porneau din trunchi, abia la o înălţime de 25—30 de metri.

-    Mulţi albi, spunea el mândru ele cunoştinţele sale, caută numai abanosul, ca să facă mobile de preţ. Dar aici creşte lemn mai bun şi mai frumos: lemn alb, roşu şi galben. In sat lucrăm idoli din ei, idoli fermecaţi, care ne feresc de duhurile role. Am să-i fac şi lui master un idol mic, să-l ferească de vrăjmaşi.

-    Mulţumesc Mambo, dar eu nu cred în idoli.

-   Vai, master ce cuvinte aţi spus. Idolii se pot supăra şi-l vor pedepsi pe master pentru vorbele lui.

-    Numai să încerce! Mie nu mi-e teamă de ei, făcui eu râzând. Mai bine continuă-ţi lecţia de botanică. Uite, spune-mi copacul ăsta, cu scoarţa putredă, cum se numeşte.

-    Acesta este lebatou. Încearcă master, să-l loveşti cu securea. Să vedem, ai puterea să tai o aşchie, cât de mică?

Mi-am scos securea de la cingătoare. Mambo surâse ironic. Ros de neîncrederea lui, mi-am încordat toate puterile şi cu un icnit scurt am repezit îndesat tăişul de oţel în scoarţa arborelui. Se auzi un zgomot metalic şi cu toată forţa loviturii lama securii lunecă pe-alături nelăsând în urmă nici măcar o zgârietură.

Mambo începu să râdă cu hohote, dar văzând mutra mea mânioasă se opri şi-mi spuse blând:

-    Master să nu fie supărat. Lebatou nu poate fi tăiat cu securea. Lebatou este arbore de fier.

Într-adevăr, aveam înainte unul din acei viguroşi copaci ai pădurilor tropicale şi ecuatoriale a căror duritate se apropie mult de cea a fierului şi care constituie un neîntrecut material de construcţie.

Într-o noapte, Mambo mă trezi din somn.

-    Veniţi repede master, Mambo are să vă arate un lucru nemaivăzut. Repede, repede.

Am sărit clin culcuş şi dând la o parte plasa care mă ferea de ţânţari, am zbughit-o în întuneric după Mambo.

Din depărtare răzbăteau nedesluşit până la noi trosnete de copaci răsturnaţi, bufnituri înfundate? Răgete de elefanţi şi ţipete de gorilă.

Păsări speriate se ridicau de pe crengile arborilor şi adăugau strigătul lor de spaimă peste vacarmul ce cuprinsese jungla.

-    Ce s-a întâmplat? strigai eu negrului care fugea înainte.

-     Veţi vedea master. Acum veniţi repede.

Răgetele animalelor înfuriate se auzeau acum mai aproape. Părea că două armate se ciocneau într-un iureş vijelios. Strigătul teribil al gorilelor, un fel de KH — AlH! KH — AH! prelungit şi strident, făcea să-mi îngheţe sângele în vine. Deodată Mambo se opri lângă un capac mai înalt şi-mi făcu semn să ne urcăm în el. Doar că această treabă nu era chiar aşa de uşor de executat. Eu cel puţin nu vedeam nicio posibilitate să mă caţăr până sus.

Cu agilitatea unei pisici, Mambo se agăţă de un mănunchi de liane care atârnau din copac, ca odgoanele solide ale unui catarg de corabie. Cât ai clipi, zulusul se şi instalase comod pe o creangă mai groasă şi-mi făcea semn să urc pe aceeaşi cale.

M-am agăţat şi cu de odgonul natural, iar Mambo mă trase sus cu destulă uşurinţă.

Din copac mi se deschise o privelişte nemaivăzută. Doi elefanţi giganţi pătrunseseră într-un luminiş şi fuseseră atacaţi de o turmă de gorile.

-   lată master, pongo se luptă cu elefanţii, şopti Mambo.

„Pongo" este unul din numele pe care indigenii îl dau gorilelor.

-   Mulţi albi m-au întrebat dacă am văzut vreodată un pongo bătându-se cu un elefant, mai spuse Mambo. Până azi nu am văzut pe niciunul.

Într-adevăr un astfel de spectacol este mai mult decât rar. In afară de Purchas, care în cartea sa apărută în 1613, vorbeşte de un oarecare englez Andrew Batell, care rătăcind prin pădurile virgine ar fi văzut gorile atacând elefanţi, niciun alt naturalist n-a mai îndrăznit să facă o astfel de afirmaţie, ba dimpotrivă au negat-o cu vehemenţă.

Elefantul african este mult mai puternic şi mai greu de îmblânzit decât fratele său din India. Părea de necrezut că sângerosul „Pongo”, oricât de sălbatic şi de curajos ar fi, să aibă îndrăzneala să dea piept cu gigantul pachiderm. Iată, însă, că eu asistam în sfârşit la o astfel de luptă. Cei doi elefanţi doborâseră tocmai crengile unde îşi făcuseră culcuşul gorilele — un mascul bătrân, câteva femele şi mai multe gorile tinere.

Bătrânul mascul, neobişnuit să dea înapoi în faţa vreunui duşman, îşi ascunsese în alt copac femelele şi puii, iar apoi ieşise să dea piept cu cei doi inamici. Scoţând strigătele asurzitoare pe care le auzisem de departe, înainta legănându-se la dreapta şi la stânga şi făcând sărituri scurte sprijinit în braţele sale lungi.

Ajungând în faţa elefanţilor, se bătu cu pumnii în piept şi scoase din nou strigătul său de luptă.

In faţa unui astfel de inamic, puternicii elefanţi se dădură cu câţiva paşi înapoi. Dar era prea târziu. Agăţându-se de o cracă, gorila îşi făcuse vânt şi sărise în spatele unuia dintre pahiderme. Lovindu-l peste ochi şi peste urechi cu pumnii, muşcându-l şi zgâriindu-l, maimuţa fu cât pe aci să doboare uriaşul animal. Celălalt elefant, înspăimântat, o luă la goană prin tufişuri. Tovarăşul său scotea nişte răgete înfiorătoare, căutând să apuce cu trompa trupul păros al gorilei.

Maimuţa izbutea să se ferească.

Deodată scoţând un răget prelung, desperat, elefantul izbuti să înhaţe trupul vânjos al gorilei cu trompa şi s-o zvârle la pământ

Maimuţa dădu să sară imediat în picioare, dar colţii pachidermului, lungi de aproape patru metri, se şi aplecaseră ameninţători asupra ei. Încă o secunda şi colosul ar fi strivit-o sub picioarele sale groase ca nişte trunchiuri grele de copac

In clipa aceea, două femele izbucniră din tufiş şi scoţând ţipete ascuţite, se repeziră cu furie asupra lui. Speriat, elefantul se întoarse în grabă şi o rupse la fugă prin junglă, urmărit de strigătele celor două gorile care săreau în jurul masculului rănit.

Aş mai fi vrut să rămân să văd ce se întâmplă, dar Mambo mă trase de mânecă, spunându-mi că e vremea să ne întoarcem în tabără.

*

În cea de a cincea dimineaţă, de la plecarea noastră din Bassoko, căldura devenise insuportabilă. Aburi grei, înăbuşitori se ridicau din pământ, ameţindu-ne. O linişte apăsătoare cuprinsese jungla. Chiar ţipătul păsărilor încetase.

Obosiţi, arşi de sete, negrii înaintau cu paşi împleticiţi, zdrobiţi de greutatea poverilor. Însuşi Mambo, atât de vioi de obicei, părea copleşit. Buzele lui uscate nu mai îngânau melopeea care în alte zile îi însoţea mersul ritmic. Îşi făcea loc cu greutate printre mărăcinii înalţi care ne împresurau din toate părţile. Nici nu mai încerca să se ferească de crengile arbuştilor. Le dădea în lături cu pieptul gol fără să-i pese de zgârieturi.

I-am propus lui Rosechamp un popas ca să-i lăsăm pe hamali să se odihnească, dar maiorul nici nu vru să audă.

-   Dacă ne oprim aici, nu ne mai urnim, spuse el. În curând o să înceapă să plouă şi atunci vrând-nevrând va trebui să facem un popas.

Deodată auzirăm un strigăt. Mambo se împiedicase în rădăcinile unui manglier şi pierzându- şi echilibrul se prăbuşise sub greutatea balotului din spate. Gemând de durere încercase să se ridice, dar căzu din nou la pământ, fără puteri.

Rosechamp îi făcu semn lui Marssack.

-     Să se ridice îndată! șuieră el printre dinţi.

Marssack se repezi la zulus răcnind.

-     Ridică-te bestie, ridică-te că te omor în bătăi.

Mambo făcea eforturi disperate să se scoale de jos, dar fie că era epuizat de oboseală, fie că suferise un accident, nu izbuti mai mult decât să se salte într-un cot.

Marssack ridică cravaşa şi începu să-l bată cu furie.

-     Scoală-te târâtură, scoală-te că te omor în bătăi.

Ceilalţi hamali priveau tăcuţi. Erau obişnuiţi cu astfel de întâmplări căci fiecare trecuse prin unele asemănătoare.

Locotenentul Leicher îşi muşca unghiile subţiri şi străvezii. Se vedea bine că astfel de scene îi fac rău, dar nu scoase nici un cuvânt ca să protesteze.

Uriaşul Marssack gâfâia de oboseală, dar nu slăbea loviturile. Mambo, strivit, închisese ochii şi îşi muşca buzele silindu-se să nu strige de durere.

Nemaiputând să rabd, m-am azvârlit asupra sergentului.

-    Opreşte! Nu mai da! Legea... legea te opreşte. Tu eşti belgian. Trebuie să respecţi legea belgiană. Acum, voi răspundeţi de viaţa negrilor.

Marssack mă dădu în lături cu o simplă mişcare a braţului şi continuă să-l bată.

-     Scoală de jos vierme puturos, că te strivesc!

Sergentul nici nu se mai uita la mine. Cu un gest rapid i-am prins atunci cravaşa şi i-am smuls-o din mâini. Era a doua oară când luam astfel apărarea prietenului meu.

Uriaşul mă privi o clipă uimit, apoi revenindu-şi îmi ceru furios cravaşa îndărăt:

-     Ai înnebunit. Dă-mi cravaşa înapoi!

-     De ce-l baţi? Nu vezi că e rănit?

-    Se preface! Se vede bine că nu-i cunoşti. Eşti ageamiu. Acum dai cu ochii întâia oară de viaţa din colonii. Dacă nu-i baţi, se puturoşesc şi nu mai sunt buni de nimic.

-   Mambo e vrednic!

Rosechamp care asistase impasibil la discuţia dintre Marssack şi mine se apropie de noi şi-mi spuse cu vocea lui tărăgănată.

-    Joci destul de caraghios acest rol de apărător al negrilor, campion al libertăţii. Nu-ţi stă bine deloc. Te face mult mai ridicol decât crezi. Înapoiază de îndată cravaşa sergentului. Rolul lui este să-i facă pe negri să umble, al dumitale să desenezi hărţi. Este bine să nu uiţi asta! Strângând cravaşa în mâini i-am răspuns repezit:

-   Nici nu mă gândesc să înapoiez cravaşa. Nu vedeţi că e rănit? Nu poate să meargă. Degeaba îl bateţi.

-    Dacă e rănit, atunci să rămână aici spuse maiorul la fel de netulburat. Hienele or să aibă grijă de hoitul lui. Doar n-o să ne târâm cu el după noi. Avem şi aşa destule poveri. Deci ne-am înţeles. Ii dai cravaşa lui Marssack. Negrii trebuie să se teamă de ea. Cravaşa este însemnul puterii noastre, a oamenilor albi şi civilizaţi.

-    Frumoasă civilizaţie!

-    Domnule Spineanu, ţi-o spun pentru ultima oară. Ascultă ordinul superiorului dumitale!

-    Puţin îmi pasă de el!

In ochii pe jumătate închişi a lui Rosechamp se aprinse o scânteie de ură. Se întoarse către Marssack şi îi ordonă repezit:

-    Smulge-i cravaşa !

Sergentul îşi ridică ameninţător în aer pumnii uriaşi ca nişte ciocane grele şi se năpusti asupra mea. Într-o clipă putea să mă zdrobească sub izbitura lor nimicitoare. Dar fără să-i mai dau timpul să facă vreo mişcare, mi-am smuls revolverul din locul de piele ce-mi atâma la şold şi i l-am înfipt în piept.

-   Înapoi că trag l-am prevenit eu. Şi dumneavoastră, domnule maior! Dacă mai faceţi un singur pas, vă prefac într-o ţintă vie si ştiţi prea bine ca sunt un ochitor cu care nu e bine de glumit.

Marssack se uită cu un aer tîmp la ţeava revolverului şi făcu doi paşi înapoi. Aerul de nepăsare şi dezinteres se şterse de pe faţa lui Rosechamp. Pentru prima dată îl vedeam sub această înfăţişare, încruntat cu gura crispată într-un rânjet cu ochi sticloşi. La fel trebuie sa fi arătat atunci când cu un simplu semn dăduse ordin să se radă de pe faţa pământului trei sate de băştinaşi.

-   Ai ridicat pentru a doua oara revolverul asupra unui ofiţer belgian, spuse el cu o voce răguşită. Prima oară te-am iertat dar de data asta vei plăti. Nu acum! Poate mai târziu. Vom găsi un prilej. Când ai să te aştepţi mai puţin pedeapsa neobrăzării te va ajunge din urmă şi te va zdrobi. Să ştii că maiorul Rosechamp nu uită.

După ce rosti aceste cuvinte, maiorul se întoarse şi dădu ordin coloanei să se pună în mişcare.

Tăcuţi şi ascultători, negrii porniră înainte. După ce îmi aruncă o privire dispreţuitoare Marssack se îndepărtă ultimul.

Rămăsese numai Mambo şi cu mine. L-am ajutat să se ridice şi după ce i-am spălat rănile cu apă din bidonul ce-l purtam la şold, i-am legat strâns glezna luxată ca să împiedic oasele să mai iasă din articulaţie.

Mambo mă privea cu ochii umezi.

-   Mulţumesc master, şopti el. Numai Ferney s-a purtat aşa cu Mambo. El a fost singurul lui prieten alb. Acum master este a doilea. Să nu crezi că un negru nu ştie să iubească un prieten, să-l apere. Când l-au ucis pe Ferney, Mambo era tânăr, acum însă el va fi în stare să le păzească. Rosechamp n-o să poată face nici ui rău lui master.

-   Mulţumesc Mambo. Fii insă sigur că voi şti să mă apăr şi singur.

Zulusul dete îngrijorat din cap.

-    Master îl cunoaşte prea puţin pe maior. Oamenii liniştiţi ca el, sunt mai periculoşi. Mambo ar fi fost mai bucuros să fie maiorul ca Marssack furios, să strige, să bată. Marssack rage ca elefanţii şi-i trece, dar Rosechamp nu uită nimic, niciodată, nici când bea sau nici când doarme.

-     Fii pe pace! O să iau toate măsurile!

Ajutându-l să meargă, în mai puţin de jumătate de oră, îi ajunserăm din urmă pe ceilalţi.

Maiorul nu-mi adresă niciun cuvânt, nu-mi aruncă măcar o privire.

Doar Leieher se apropie pe furiş de mine şi îmi şopti.

-    Vezi. Fereşte-te de Rosechamp. E tare furios. N-o arată, dar ştiu sigur că e.

Noaptea, Mambo se culcă lângă mine. Abia după câteva zile, Rosechamp avea să-mi arate că nu uitase nimic.
P1  P7, 8