Solaris (8)

CONSFĂTUIREA

Stăteam culcat cu ochii în sus, cu fruntea ei pe umăr, fără să mă gândesc la nimic. Noaptea ce umplea încăperea s-a populat. Auzeam paşi. Pereţii se făceau nevăzuţi. Ceva se înălţa deasupra mea, tot mai sus, tot mai sus, fără limită. Învăluit, pătruns, fără să fi fost atins, am rămas nemişcat în beznă. Îi simţeam cu acuitate transparenţa de parcă ar fi devenit un alt văzduh. Foarte departe se auzeau bătăile inimii. Mi-am concentrat întreaga atenţie, rămăşiţele de putere, în aşteptarea agoniei; nu venea. Deveneam doar mic, iar cerul invizibil, zările invizibile, spaţiul amorf, lipsit de nori, de stele, dilatându-se, luând dimensiuni enorme, făceau din mine centrul lor. Încercam să mă târăsc pe ceea ce eram culcat, dar sub mine nu se mai afla nimic şi întunericul nu-mi mai ascundea nimic. Mi-am strâns pumnii şi mi-am acoperit cu ei faţa. N-o mai aveam. Degetele-mi trecuseră prin ea, am vrut să strig, să urlu...

Camera devenise sur-albăstruie. Aparatura, rafturile, colţurile pereţilor păreau conturate prin întretăierea unor pete mari, mate, fără culoare. În spatele ferestrei se întrevedea un alb lucios, opalescent. Trupul îmi era leoarcă de transpiraţie". Am privit într-o parte, Harey se uita la mine.

—    Ţi-a amorţit umărul?

—    Ce spui?

Şi-a ridicat capul. Ochii îi erau de aceeaşi culoare ca şi încăperea, cenuşii, luminoşi între genele negre. Am simţit căldura şoaptei ei, înainte de a înţelege cuvintele.

—    Nu. Si totuşi...

I-am pus mâna pe braţ. Atingerea mă furnica. Am îmbrăţişat-o uşurel şi cu cealaltă mână.

—    Ai avut un vis urât.

—    Vis? Da, am visat. Dar tu n-ai dormit?

—    Nu ştiu. Poate că nu. Nu mi-e somn. Dar dormi mai departe! De ce mă priveşti aşa?

Am închis ochii. Simţeam bătaia măruntă şi ritmică a inimii ei, acolo unde bătea mai

lent inima mea. Un manechin, m-am gândit. Dar nu mă mira nimic, nici chiar propria-mi indiferenţă. Teama şi disperarea rămaseră în urma mea. Eram absent, o, atât de absent n- am mai fost niciodată. I-am atins cu buzele gâtul, apoi am coborât spre mica adâncitură netedă ca lăuntrul unei scoici, ce se naşte între umăr şi gât. Şi acolo îi zvâcnea pulsul.

M-am înălţat într-un cot. Nicăieri nu zăream vreun semn al zorilor; o dungă de un albastru electric incendia orizontul, cea dintâi rază a izbucnit în cameră, ca o salvă; totul a prins a scânteia de irizări, curcubeiele s-au frânt în oglindă, pe clanţe, pe ţevile nichelate; lumina izbea orice suprafaţă întâlnită, de parcă ar fi vrut să dezlănţuie, să arunce în aer strâmta încăpere. Nu mai era chip să priveşti, m-am întors. Pupilele lui Harey se îngustaseră. Irisurile ei cenuşii s-au înălţat spre faţa mea.

—    S-o fi făcut ziuă? m-a întrebat cu glas vătuit.

Starea ei aducea pe jumătate a somn, pe jumătate a veghe.

—    Iubito, aşa este aici întotdeauna.

—    Dar noi?

—    Ce-i cu noi?

—    Mult timp vom mai sta aici?

Îmi venea să râd, dar vuietul vag ce mi-a ieşit din piept nu mai semăna cu râsul.

—    Cred că încă destul. Nu vrei?

Pleoapele-i erau neclintite; mă privea cu atenţie. Oare clipea? Nu eram sigur. A tras pledul, şi pe umărul ei am distins micul semn, triunghiular, cu o nuanţă trandafirie.

—    De ce te uiţi aşa la mine?

—    Fiindcă eşti frumoasă.

A zâmbit; dar nu era decât o amabilitate, mulţumirea pentru complimentul primit.

—    Aşa să fie? Privirea ta însă parcă... parcă...

—    Parcă ce?

—    Parcă ai scormoni...

—    Ce tot scorneşti!

—    Nu. Am impresia că te-ntrebi ce se-ntâmplă cu mine sau ce ţi-am tăinuit...

—    Da de unde!

—    Dacă negi atât de hotărât, atunci e sigur. Dar fie cum vrei. Îndărătul geamurilor s-au aprins văpăi albastre, livide. Acoperindu-mi cu mâna ochii, mi-am căutat ochelarii. Se aflau pe masă. I-am luat, apoi, îngenunchind pe pat lângă Harey, i-am pus la ochi şi i-am observat imaginea în oglindă. Aştepta ceva. Când m-am culcat din nou alături de ea mi-a zâmbit.

—    Dar mie?

Am înţeles brusc.

—    Ochelari?

M-am sculat şi am început să cotrobăiesc prin sertare, pe măsuţa de sub fereastră. Am găsit două perechi, dar ambele erau de un format prea mare; i le-am întins. I-a încercat şi pe unii şi pe ceilalţi; îi cădeau pe vârful nasului.

Jaluzelele au coborât cu un scrâşnet prelung. Timp de o clipă, înăuntrul staţiei, care aidoma unei broaşte ţestoase s-a ascuns în carapacea ei, a domnit întunericul. I-am scos pe dibuite ochelarii şi, împreună cu ai mei, i-am pus la picioarele patului.

—    Ce vom face? a întrebat.

—    Ceea ce se face noaptea: vom dormi.

—    Kris!

—    Ce-i?

—    Să nu-ţi fac un nou bandaj?

—    Nu, nu-i nevoie. Nu-i nevoie... dragă.

Rostind acest ultim cuvânt, eu însumi nu mi-am dat seama dacă mă prefac, şi deodată în întuneric i-am cuprins orbeşte spatele subţiratic şi, simţindu-i tremurul, am crezut în ea. De altfel, nu ştiu cum să spun... am avut brusc impresia că eu sunt cel ce minte şi nu Harey, căci ea rămânea fidelă sieşi. Pe urmă am mai aţipit de câteva ori, dar mereu mă trezea din somnolentă un spasm, după care inima îmi bătea să se spargă, pentru ca apoi, treptat, să mi se liniştească. Istovit de moarte, o strângeam pe Harey lângă trupul meu. Ea- mi atingea obrazul, fruntea, cercetând îngrijorată dacă n-am cumva febră. Aceasta era Harey. Alta mai adevărată nici nu putea exista.

După acest gând, ceva s-a schimbat în mine. Am încetat să mai lupt. Aproape că m-am prăvălit în somn.

M-am trezit la o mângâiere delicată. Fruntea îmi era cuprinsă de o răcoare plăcută. Stăteam culcat, cu faţa acoperită de ceva umed şi moale, care deodată s-a ridicat uşor. Am văzut-o pe Harey aplecată asupră-mi. Cu ambele mâini storcea un bandaj, ale cărui picături se prelingeau într-o tăviţă de porţelan. Alături se afla o sticlă cu un lichid împotriva arsurilor. Mi-a zâmbit.

—    Dar ştii să dormi... mi-a spus, aplicând pe cealaltă faţă bandajul. Te doare?

—    Nu.     

Am căutat să-mi mişc pielea frunţii. Într-adevăr, arsurile nu mă mai supărau. Şezând pe marginea patului, Harey îşi pusese pe umeri un halat de baie bărbătesc, alb, cu dungi portocalii; părul negru i se revărsase peste guler. Îşi suflecase mânecile mai sus de coate, ca să n-o deranjeze. Simţeam o foame de-a dreptul chinuitoare. De aproape douăzeci de ore nu pusesem nimic în gură. Văzând că Harey a terminat cu îngrijirea feţei mele, m-am sculat. Ochii mi-au căzut deodată pe două rochii albe, cu totul identice, cu nasturi roşii — pe cea dintâi o dezbrăcase Harey cu ajutorul meu; pe cea de-a doua, în care venise ieri, şi-o scosese singură, lărgindu-i cu foarfecă decolteul. Spunea că, probabil, i se blocase fermoarul.

Aceste două rochii identice mi se păreau lucrul cel mai teribil din câte trăisem până atunci. Harey punea în ordine dulăpiorul cu medicamente. M-am întors pe furiş cu spatele spre dânsa şi mi-am muşcat până la sânge pumnul. Privind mereu la cele două rochii sau mai curând la una şi aceeaşi, în două exemplare, am început să mă retrag spre uşă. Apa curgea încontinuu din robinet, clipocind, am deschis încet uşa, m-am furişat pe coridor şi am închis-o în urmă, tiptil. Auzeam şiroitul slab al apei şi zăngănitul unor sticle. Deodată toate aceste zgomote au contenit. Pe coridor ardeau tuburile de sub tavan, o pată difuză de lumină cădea pe suprafaţa uşii, înaintea căreia aşteptam cu dinţii încleştaţi. Ţineam strâns clanţa, deşi nu mă crezusem în stare s-o ţin. O smucitură puternică aproape că mi-a smuls-o din mâini, dar uşa nu s-a deschis, doar s-a zguduit şi a prins să pârâie îngrozitor. Înmărmurit, am dat drumul clanţei şi m-am tras îndărăt. Cu uşa aceea se petrecea ceva de necrezut. Placa ei de plastic se curbase ca şi cum ar fi fost presată dinspre partea mea în adâncul camerei. Lacul i se desprindea în solzi mărunţi, dezgolind oţelul canatului, care se îndoia tot mai mult. Deodată am înţeles: în loc să împingă uşa, care se deschidea spre coridor, Harey încerca s-o deschidă, trăgând-o spre ea. Reflexul luminii s-a arcuit pe plasticul alb ca într-o oglindă concavă, s-a auzit un scrâşnet intens, şi placa monolit, solicitată la limită, a crăpat. În acelaşi timp clanţa, ruptă din montură, a căzut înăuntrul camerei. În orificiu au apărut imediat două mâini însângerate, care, lăsând dâre roşii pe plastic, trăgeau mai departe. Uşa s-a frânt în două, atârnând oblic în balamale, şi o fiinţă aproape stacojie, cu o figură cadaverică, mi s-a aruncat la piept, înecându-se de plâns.

Dacă n-aş fi fost paralizat de această privelişte, desigur că aş fi încercat s-o iau la goană. Harey respira convulsiv, lovindu-şi fruntea de umărul meu, iar părul îi flutura zbuciumat. În clipa în care am cuprins-o, am simţit că-mi lunecă din braţe. Am readus-o în cabină, strecurându-mă pe lângă aripa frântă a uşii, şi am întins-o pe pat. Unghiile îi erau rupte şi sângerânde. Când şi-a răsucit mâna, i-am văzut podul palmei sfâşiat până la carne. I-am cercetat faţa: ochii larg deschişi, lipsiţi de orice expresie, aveau priviri ce treceau dincolo de mine.

—    Harey!

Mi-a răspuns cu un murmur nearticulat.

Mi-am apropiat degetul de ochiul ei. Pleoapa i s-a închis. M-am dus la dulăpiorul cu medicamente. Deodată patul a fâşâit. M-am întors. Harey se ridicase şi-şi privea îngrozită mâinile însângerate.

—    Kris, a gemut, eu... eu... ce mi s-a-ntâmplat?

—    Te-ai rănit când ai forţat uşa, am răspuns sec.

Simţeam ceva pe buze, mai cu seamă la cea de jos; parcă-mi umblau pe ea nişte furnici; am strâns-o cu dinţii.

Harey a privit o clipă frânturile de plastic zimţuite ce atârnau de canat, apoi s-a uitat întrebător la mine. Bărbia a început să-i tremure. Vedeam efortul cu care încerca să-şi stăpânească spaima.

Am tăiat fâşii de bandaj, am scos din dulăpior dezinfectantele şi am revenit lângă pat. Lucrurile din mâini mi-au alunecat brusc pe jos. Borcănaşul de sticlă cu membrană gela­tinoasă s-a spart, dar nu m-am aplecat; nu mai era necesar.

I-am ridicat mâna. Un chenar subţire de sânge închegat îi mai împrejmuia unghiile, dar semnele traumatismului dispăruseră; podul palmei era acoperit de o piele tânără, trandafirie —, mai deschisă la culoare decât cea învecinată. De altfel cicatricea devenea în mod vizibil tot mai palidă.

M-am aşezat lângă ea, mângâindu-i obrajii şi străduindu-mă să zâmbesc, ceea ce însă nu sunt sigur că mi-a reuşit.

—    De ce ai făcut asta, Harey?

—    Nu. Asta... eu?

A arătat cu ochii spre uşă.

—    Da. Nu ti-aduci aminte?

—    Nu. Adică am observat că nu eşti aici, m-am speriat îngrozitor şi...

—    Şi ce?

—    Am început să te caut, m-am gândit că poate eşti în baie...

Abia acum am observat că dulapul era complet dat la o parte, iar draperia din faţa intrării în baie era smulsă.

—    Dar pe urmă?

—    Am alergat spre uşă.

—    Şi? ...

—    Nu mai ţin minte. S-a-ntâmplat ceva?

—    Ce s-a-ntâmplat?

—    Nu ştiu.

—    Dar ce-ţi aminteşti? Ce s-a-ntâmplat după aceea?

—    Şedeam pe pat.

—    Dar că te-am adus aici nu-ţi aduci aminte?

Şovăia. Colţurile gurii i s-au lăsat în jos, faţa îi era încordată.

—    Parcă... Poate... Eu însămi nu mai ştiu.

Şi-a coborât picioarele pe duşumea şi s-a sculat. S-a apropiat de uşa spartă.

—    Kris!

Am cuprins-o de umeri pe la spate. Tremura. Deodată s-a întors spre mine şi mi-a căutat privirea.

—    Kris! a şoptit. Kris!

—    Linişteşte-te.

—    Kris... n-am cumva epilepsie?

—    Epilepsie... o, Doamne! Îmi venea să râd. Da' de unde, dragă. E pur şi simplu uşa, ştii, aici sunt... hm! asemenea uşi.

Am părăsit camera în momentul în care chiurasa exterioară a descoperit cu un scrâşnet prelung fereastra, iar discul solar s-a văzut coborând spre ocean.

M-am îndreptat spre chicineta-bucătărie aflată la capătul celălalt al coridorului. Trebăluiam. Împreună cu Harey, cotrobăind prin dulapuri şi frigidere. Curând mi-am dat seama că nu se prea pricepea la gătit şi că altceva decât să deschidă cutiile de conserve nu ştia, adică exact ca şi mine. Am înghiţit conţinutul a două asemenea cutii şi am băut mai multe căni de cafea. Şi Harey a mâncat, dar aşa cum o fac uneori copiii care nu vor să-i supere pe cei vârstnici, poate nu chiar în silă, dar mecanic şi indiferent.

Ne-am îndreptat apoi spre o mică sală pentru intervenţii chirurgicale aflată lângă cabina-radio. Aveam un anumit plan. Instalând-o pe Harey într-un fotoliu-pat şi scoţând din sterilizator o seringă şi acele necesare, i-am spus că vreau s-o examinez pentru orice eventualitate. Luam aproape orbeşte lucrurile de care aveam nevoie, atât de bine fuseserăm antrenaţi în copia de pe Pământ a staţiei. I-am luat lui Harey din deget o picătură de sânge pe care am întins-o pe lamelă, am uscat-o în exhaustor şi am metalizat-o cu ioni de argint în vid avansat.

Realitatea activităţii mele avea asupră-mi un efect liniştitor. Aşezată pe pernele fotoliului desfăcut, Harey se uita cu atenţie la mulţimea aparatelor ce înţesau săliţa de operaţii.

Liniştea a fost întreruptă de semnalul de apel al telefonului interior. Am ridicat receptorul.

—    Kelvin, am spus. Nu-mi luam ochii de pe Harey, care de la o vreme devenise apatică, parcă epuizată de întâmplările ultimelor ore.

—    Eşti în sala de operaţii? În sfârşit! s-a auzit glasul lui Snaut ca într-un oftat de uşurare. Aşteptam cu receptorul strâns lipit de ureche. Ai un „musafir”, nu?

—    Da

—    Si eşti ocupat?

—    Da.

—    Vreo analiză, hm?

—    Dar ce? Ai vrea să joci o partidă de şah?

—    Mai las-o, Kelvin. Sartorius vrea să te vadă, adică vrea să ne vadă.

—    Asta-i o noutate, am replicat surprins. Dar ce-i cu...m-am întrerupt şi am adăugat: Ce, este singur?

—    Nu. M-am exprimat greşit, vrea să discute cu noi. Ne vom lega prin videofon, dar vom acoperi ecranele.

—    Da? Atunci de ce nu mi-a telefonat el însuşi? Îi e ruşine?

—    Oarecum, a mormăit nedesluşit Snaut. Aşadar, cum rămâne?

—    Bine.

—    Să stabilim deci când? Să zicem, după o oră. Bine?

Doar faţa i-am văzut-o cercetându-mă curios pe ecran, pentru ca după o clipă să şi fie perturbată de brumul uşor al curentului electric.

—    În sfârşit m-a întrebat după o oarecare şovăire:

—    Cum îţi merge?

—    Destul de bine. Dar ţie?

—    Mai puţin bine, cred. N-aş putea cumva să te...?

—    Vrei să mă vizitezi, am ghicit. Am aruncat peste umăr o privire către Harey. Îşi culcase capul pe pernă şi stătea aşa, întinsă, picior peste picior, zvârlind cu un gest plictisit bila argintie, care atârna la capătul lanţului fixat de speteaza fotoliului.

—    Lasă aia, auzi? Las-o! mi-a parvenit glasul ridicat al lui Snaut. I-am văzut pe ecran profilul. Altceva n-am mai reuşit să aud, căci acoperise cu mâna microfonul, dar îi vedeam buzele care i se mişcau. Nu, nu pot veni, a încheiat precipitat. Poate mai târziu. Aşadar, peste o oră. Ecranul s-a stins. Am atârnat receptorul.

—    Cine era? m-a întrebat cu indiferenţă Harey.

—    Unul, Snaut... cibernetician. Nu-l cunoşti.

—    Mult o să mai dureze asta?

—    De ce? Te plictiseşti? am întrebat-o.

Am introdus primul preparat din serie în caseta microscopului neutrinic şi am apăsat pe rând butoanele colorate ale sistemului de conectare. Câmpurile de forţă au început să zumzăie surd.

—    Aici nu există prea multe distracţii, iar dacă modesta mea societate nu-ţi este suficientă, nu-ţi va fi deloc plăcut, am spus, prelungind anume pauzele dintre cuvinte; în acelaşi timp, am potrivit ocularul microscopului şi mi-am afundat ochii în alveola moale de gumă. Harey mi-a răspuns ceva, dar n-o mai ascultam.

Vedeam de sus, într-un racourci abrupt, un uriaş pustiu inundat de o strălucire argintie. Peisajul era înţesat de mici bolovani ovali şi netezi, pe alocuri crăpaţi şi erodaţi, parcă învăluiţi de un abur. Fără să-mi ridic ochii de pe ocular, am mărit puterea de rezoluţie a microscopului. În timp ce pătrundeam şi mai adânc în câmpul vizual ce pâlpâia argintiu, mişcăm cu mâna stângă reglorul mesei; în momentul în care o hematie izolată, ca o piatră singuratică, s-a aflat la încrucişarea celor patru fire negre, am sporit gradul de mărire. Am avut impresia că obiectivul cade în picaj peste eritrocitul ca un disc concav, care şi luase forma unui circ de crater stâncos, cu umbre negre şi ascuţite pe adânciturile marginii inelare. Această creastă, dinţată de depunerile cristalizate ale ionilor de argint, mi­a fugit dincolo de hotarele obiectivului. S-au ivit contururile difuze, parcă topite sau privite printr-o apă opalizantă, ale încolăcitelor lanţuri de proteine; vizând una dintre verigile lanţului, am continuat să apăs încet pârghia de mărire, aşteptând să apară dintr-un moment în altul limita acestei călătorii în profunzime. Umbra turtită a unei molecule ce umplea întregul ocular s-a conturat tot mai clar.

Nu s-a-ntâmplat însă nimic din ceea ce prevăzusem. Ar fi trebuit să văd atomii pulsând în norul lor electronic, dar nu-i zăream nicăieri. Ecranul strălucea într-un argintiu imaculat. Am împins pârghia până la capăt. Zumzetul s-a intensificat ameninţător, dar nici acum n- am văzut nimic. Un semnal strident ce se repeta într-una mă înştiinţa că aparatul este suprasolicitat. M-am mai uitat o dată în vidul argintiu şi am deconectat microscopul.

M-am întors spre Harey. Tocmai atunci îşi întredeschidea gura într-un căscat pe care 1-a preschimbat abil într-un zâmbet.

—    Cum stau lucrurile? m-a întrebat.

—    Foarte bine, am răspuns. Cred că... nici nu poate fi mai bine.

Mă uitam la ea şi din nou am simţit acea furnicătură la buza inferioară. Ce se-ntâmpla la urma urmei cu acest trup, aparent atât de fragil şi delicat, dar de fapt indestructibil? Cum de se putea ca, la limitele adâncurilor lui, să nu fie alcătuit din nimic? Am lovit cu pumnul în corpul cilindric al microscopului. Poate se defectase ceva... Poate că nu focalizau câmpurile... Dar nu... ştiam că aparatura funcţiona perfect. Am coborât de-a lungul tuturor nivelelor: celule, conglomerate proteinice, molecule. Toate arătau exact la fel ca miile de preparate pe care le examinasem. Ultimul pas în jos însă ducea spre nicăieri.

Am luat sânge din vena ei şi l-am turnat într-un mic cilindru gradat. L-am împărţit în câteva eprubete al căror conţinut m-am apucat să-l analizez. Această treabă mi-a luat mai multă vreme decât credeam, deoarece îmi cam pierdusem obişnuinţa. Reacţiile erau normale. Toate. Dar dacă...

Am picurat puţin acid peste mărgeaua roşie; ea a început să fumege, şi-a pierdut culoarea, s-a acoperit de o spumă murdară, Descompunere, denaturare. Mai departe, mai departe! Am luat o pipetă. Când m-am întors spre eprubeta cu picătura de sânge, pipeta a fost cât pe-aci să-mi scape din mână. Sub spuma murdară de pe fundul eprubetei reîncepea să crească un strat de un roşu intens. Sângele, ars de acid, se regenera! Dar era un nonsens! O imposibilitate!

—    Kris! am auzit ca de la o mare distantă. Telefonul, Kris!

—    Cee? A, da, mulţumesc.

Telefonul suna de mult, dar abia acum îl auzeam.

—    Kelvin, am spus, ridicând receptorul.

—    Snaut. Am conectat linia, aşa că putem acum discuta toţi trei în acelaşi timp.

—    Te salut, doctore Kelvin, s-a auzit vocea lui Sartorius, bănuitoare, deşi aparent stăpânită; vorbea de parcă ar fi umblat pe o punte ce se clătina periculos.

—    Omagiile mele, doctore, am răspuns. Voiam să râd, dar nu eram sigur că motivele acestei stări de veselie îmi sunt suficient de clare ca să-i pot da curs liber. În fond, de cine aveam să râd?

Ţineam ceva în mână... eprubeta; am agitat-o; sângele din ea se şi coagulase... Ceea ce existase acolo cu o clipă mai înainte poate că nu era decât o iluzie...

—    Aş fi vrut să prezint colegilor anumite chestiuni legate deee... fantome, îl auzeam şi nu-mi venea să-l ascult pe Sartorius. Îmi făcea impresia că încearcă să-mi pătrundă în conştiinţă. Mă apăram împotriva acestui glas privind necontenit la eprubeta cu sânge.

—    Să le numim corpuri F, a adăugat repede Snaut.

—    Perfect.

Mijlocul videofonului era tăiat de o linie verticală ce indica recepţionarea simultană a două canale. În cele două jumătăţi ale ecranului ar fi trebuit să se afle feţele interlocutorilor mei. Ecranul era însă întunecat şi doar un chenar incandescent, ce se contura în jurul cadrului, stătea mărturie că aparatele funcţionează, dar ecranele celorlalţi sunt acoperite.

—    Fiecare dintre noi a efectuat diferite cercetări, am perceput din nou acea precauţie în vocea fonfăită a lui Sartorius. O clipă de linişte. Poate ne vom împărtăşi informaţiile pe care le deţinem, pentru ca apoi să vă pot aduce la cunoştinţă concluziile mele... N-ai vrea să începi dumneata, doctore Kelvin...?

—    Eu? am bâiguit. Deodată am observat că sunt privit de Harey. Am pus pe masă eprubeta, dar atât de distrat încât s-a rostogolit până sub stelajele de sticlă, am tras spre mine cu piciorul un trepied înalt şi m-am aşezat pe el. Un moment am vrut să mă eschivez, dar, în mod surprinzător chiar şi pentru mine, am răspuns:

—    De acord. Un mic colocviu? Bine! N-am făcut aproape nimic, dar aş avea ce spune. Un preparat histologic şi câteva microreacţii. Am impresia că... Până în clipa aceea n-aveam habar cum voi continua. Deodată, ca şi cum aş fi avut o revelaţie, am urmat: Totul pare normal, dar nu-i decât un camuflaj, o mască. Într-un anumit sens ne aflăm înaintea unei supercopii: a unei reproduceri... mai perfecte decât chiar originalul. Cu alte cuvinte, dacă la om limita granulării, limita divizibilităţii structurale se opreşte la atomi, aici survine un salt până la nivelul unor cărămizi subatomice.

—    Stai, stai! Cum înţelegi asta? a întrebat Sartorius.

Snaut tăcea. Sau poate a lui era respiraţia accelerată ce se auzea în receptor? Harey şi- a ridicat ochii spre mine. Mi-am dat seama de starea de surescitare în care mă aflam: ultimele cuvinte aproape le strigasem. Calmându-mă puţin, m-am aplecat şi mai tare pe scaunul meu incomod şi mi-am închis ochii. Cum mi-aş putea exprima gândul?

—    Elementul final de construcţie al organismului nostru îl constituie atomii. În ceea ce priveşte corpurile F presupun că sunt alcătuite din unităţi mai mici decât atomii obişnuiţi, cu mult mai mici.

—    Din mezoni...? a sugerat Sartorius. Nu era deloc contrariat.

—    Nu, nu din mezoni... Ei ar putea fi văzuţi. Puterea de revoluţie a aparatului de aici atinge zece la puterea minus douăzeci angstromi, nu-i aşa? Dar nici chiar la această limită nu se vede nimic; aşadar, nu-i vorba de mezoni. Mai curând de neutrini.

—    Cum îţi poţi închipui una ca asta? Grupările neutrinice sunt doar instabile...

—    Nu ştiu. Nu sunt fizician. Poate că le stabilizează un câmp de forţă. Nu mă pricep la chestiile astea. În orice caz, dacă este aşa cum spun, atunci materialul de construcţie îl constituie particule de zece mii de ori mai mici decât atomii şi încă nu-i totul! Dacă moleculele de proteine şi celule ar fi făcute direct din aceşti microatomi, ele ar trebui să fie corespunzător de mici. Si hematiile, şi fermenţii — totul, dar nu se-ntâmplă aşa. De unde reiese că toate aceste proteine, celule, nuclee sunt doar o mască! Structura reală, care răspunde de... fiziologia „oaspetelui” este ascunsă mai profund...

—    Dar, Kelvin...! l-am auzit pe Snaut aproape strigând.

M-am întrerupt speriat. Am spus „oaspetelui”?! Da, dar Harey nu părea atentă. De altfel, tot n-ar fi înţeles. Privea pe fereastră, sprijinindu-şi capul în mâini. Profilul ei delicat şi pur se contura pe fondul zorilor învăpăiaţi. Receptorul tăcea, auzeam doar respiraţiile îndepărtate.

—    E ceva în ideea asta! a mormăit Snaut.

—    Da, nu-i exclus, a adăugat Sartorius. Există totuşi posibilitatea ca oceanul să nu fie alcătuit din ipoteticele particule ale lui Kelvin, ci din particule obişnuite.

—    Poate este totuşi capabil să le sintetizeze şi pe celelalte, am remarcat. M-a cuprins o apatie. Discuţia noastră nu era nici măcar ridicolă; era inutilă.

—    Asta ar explica extrema lor rezistenţă, a murmurat Snaut. Si ritmul de regenerare. Chiar şi energia şi-o iau de acolo din adânc. N-au nevoie să mănânce; le ajunge să...

—    Cer cuvântul, a rostit Sartorius. Nu-l puteam suferi pe acest om. Măcar de-ar fi consecvent rolului pe care şi 1-a impus. Vreau să abordez problema motivării, a continuat. Din ce cauză au apărut corpurile F? în primul rând însă trebuie să răspundem la întrebarea: ce sunt corpurile F? Ele nu sunt nici persoane şi nici copii ale anumitor persoane, ci doar proiecţii materializate a ceea ce conţine creierul nostru privitor la persoana respectivă.

Reuşita definiţiei m-a frapat. Deşi antipatic, acest Sartorius nu era totuşi prost.

—    E bine, am adăugat. Aşa s-ar şi explica de ce au apărut astfel de pers... astfel de corpuri şi nu altele. Au fost alese cele mai persistente urme ale memoriei, cele mai izolate dintre toate, deşi, fireşte, nici una dintre ele nu poate fi complet separată; în cursul „copierii” au fost sau puteau fi incluse şi alte reminiscenţe aflate întâmplător în apropiere. De aceea, „vizitatorul” ştie câteodată mai multe chiar decât ar fi putut să ştie persoana autentică a cărei copie este...

—    Kelvin! a replicat din nou Snaut. M-a surprins faptul că numai el riposta la cuvintele mele imprudente. Celălalt părea să nu se teamă de ele: oare indiferenta lui Sartorius trebuia să-nsemne că „oaspetele” său era mai puţin inteligent decât „oaspetele” lui Snaut? O clipă mi-a fulgerat prin minte imaginea unui pitic cretin ce-l persecuta pe savantul doctor Sartorius.

—    Într-adevăr, mi-a spus chiar Sartorius, şi eu am observat... În ceea ce priveşte cauza apariţiei corpurilor F... prima şi cea mai firească este ipoteza că se efectuează cu noi un experiment, de altfel unul destul de banal. Când facem o experienţă, noi învăţăm din rezultatele obţinute, şi în primul rând din erori, astfel încât la repetarea ei introducem corecturi... Dimpotrivă, în cazul de fată, nici pomeneală de aşa ceva. Aceleaşi corpuri F apar din nou... necorectate... neînarmate suplimentar împotriva... Încercărilor noastre de a scăpa de ele...

—    Într-un cuvânt, am remarcat eu, circuitul acţiunii lor nu este dotat cu o retroacţiune corectivă, după cum s-ar exprima doctorul Snaut. Ce rezultă?

—    Doar faptul că, în ipoteza unui experiment, este vorba de unul cam superficial, lucru destul de improbabil, căci ne-am convins cât de precis lucrează oceanul fie chiar din modul dublu în care construieşte obiectele F. Până la o anumită limită, comportamentul lor seamănă cu acela al unor... reale... reale...

Nu putea ieşi din cercul acestor cuvinte.

—    Originale, a şoptit repede Snaut.

—    Da, originale. Dacă situaţia depăşeşte posibilităţile normale ale unui... ăăă... original obişnuit, survine un fel de "deconectare a conştiinţei" corpului F şi imediat urmează o reacţie neumană...

—    E drept, am spus. Dar în felul acesta întocmim doar catalogul comportamentului acestor... obiecte... şi nimic mai mult. E o îndeletnicire cu totul infructuoasă.

—    Nu sunt chiar atât de sigur, a protestat Sartorius. (Atunci am înţeles brusc de ce mă irita întotdeauna: nu vorbea, ci cuvânta, parcă ar fi fost mereu la şedinţele institutului. Se pare că altfel nu ştia să se exprime). Aici intră în joc problema individualităţii. Oceanul este total lipsit de acest atribut. Şi e normal să fie aşa. De aceea mi se pare, dragi colegi, că... îîî tocmai latura experimentului, care pentru noi este cea mai iritantă, cea mai şocantă, îi scapă total oceanului, depăşindu-i limitele înţelegerii.

—    Consideri că nu acţionează intenţionat? am şoptit.

Această întrebare m-a cam tulburat, dar după o clipă de gândire mi-am dat seama că nu putea fi cu nici un chip exclusă.

—    Da. Nu cred că procedează cu perfidie, cu răutate sau cu sadism... Aşa cum o crede colegul Snaut.

—    Nici eu nu-i atribui sentimente omeneşti, a luat cuvântul Snaut. Cum ai putea însă explica toate aceste neîncetate reveniri?

—    E posibil să fi fost programată vreo instalaţie care funcţionează circular, ca un disc de patefon, am replicat, nu fără intenţia de a-l necăji pe Sartorius.

—    Dragi colegi, să nu divagăm, a declarat fonfăit doctorul. N-am epuizat încă tot ce aveam de spus. În condiţii normale aş fi considerat că este prematur să prezint chiar şi numai o comunicare provizorie despre lucrările mele; ţinând seama însă de situaţia specifică, voi face o excepţie. Am impresia, o repet, deocamdată n-am decât impresia, că presupunerea colegului Kelvin conţine un sâmbure de adevăr. Mă refer la ipoteza lui privind structura neutrinică... Asemenea sisteme le cunoaştem doar teoretic, nu ştim dacă ele pot fi stabilizate. Întrevăd aici pentru noi o anumită şansă, căci prin anihilarea câmpului de forţă, care conferă sistemului stabilitate...

De câteva clipe observasem că obiectul negru ce acoperea ecranul lui Sartorius se dă în lături; în partea de sus se luminase o deschizătură şi putea fi văzut ceva trandafiriu deplasându-se încet. Deodată camuflajul întunecat a dispărut.

—    Pleacă! Pleacă!!! s-a auzit în microfon strigătul exasperat al lui Sartorius. Pe ecranul devenit brusc luminos, între mâinile crispate ale doctorului, s-a ivit un mare obiect asemănător unui disc, apoi totul s-a stins, înainte de a fi avut timpul să-nţeleg că acel disc auriu era o pălărie de pai.

—    Snaut! am îngăimat cu respiraţia tăiată.

—    Da, Kelvin, mi-a răspuns glasul obosit al ciberneticianului. În acea clipă am simţit că-l iubesc şi mi-a pierit orice dorinţă să aflu cine-l întovărăşeşte şi pe el. Deocamdată ne este destul, ce zici?

—    Cred şi eu, am răspuns. Ascultă... dacă poţi, coboară aici sau în cabina mea... vrei? am adăugat în grabă, înainte ca Snaut să fi închis legătura.

—    De acord, a spus. Dar nu ştiu când.

       Şi astfel s-a încheiat discuţia referitoare la problema noastră.

Solaris1

Solaris9