Meteoritul de aur (7, 8)

MISTERUL JUNGLEI PITICE

Nici nu mai ţineam socoteala zilelor care trecuseră de când părăsisem Bassoko. Toate se asemănau prea mult una cu cealaltă. Aceleaşi ploi, aceeaşi căldură sâcâitoare, aceleaşi insecte dezgustătoare. Nicăieri nu apărea vreun sat, cât de mic, cât de sărac. Jungla se întindea înaintea noastră la fel de sălbatică şi nepătrunsă.

Într-o noapte, ajunseră până la noi mugetele unei turme de elefanţi. Era un semn că savana se afla prin apropiere.

       Dar fie că greşisem drumul, fie că turma ni se păruse mult mal aproape decât era în realitate, până în cele din urmă pătrunsesem si mai adânc în junglă, iar mult râvnita savană, cu soare, cu ierburi înalte şi moi, cu vânat îmbelşugat, savana luminoasă, liberă, unde simţi pe obraz mângâierea alizeelor şi aerul proaspăt, se şterse dinaintea noastră ca mirajul amăgitor al fetei Morgana. A doua zi Leicher se îmbolnăvi de friguri. Doi hamali trebuiră să-l poarte pe o brancardă încropită din fibre de liană împletite între ele şi trecute prin două beţe lungi de bambu. Faţa albă a locotenentului cu ochii adânciţi în orbite, cu pleoapele încercănate, părea de mort. Aiura aproape tot timpul.

Ziua următoare, în timpul unui scurt popas, în mica noastră caravană se petrecu ceva neobişnuit. Hamalii gesticulau, vorbeau pe un ton ridicat şi aruncau priviri pline de teamă în jur.

— Nu, nu mergem mai departe, îi strigă unul maiorului. Pădurea e vrăjită. Duhurile rele ne închid calea.

— Vorbiţi tâmpenii! răspunse răcnind sergentul Marssack. Aţi văzut câteva animale mititele şi a îngheţat sângele în voi. V-aţi speriat de nişte şoareci, parc-aţi fi fete de pension. Să nu mai aud nicio vorbă! Porniţi de îndată înainte!

Călăuza, un negru bantu, bătrân dar încă în puteri, se adresă şi el lui Rosechamp. Trăise mult

timp printre europeni şi vorbea o franceză fără cusur.

— Credeţi-mă, domnule maior, e mai bine să ne întoarcem. Eu am văzut multe, am colindat cu mulţi exploratori jungla şi am vânat nenumărate fiare sălbatice. Nici elefanţii sălbatici şi nici marile mlaştini pline de crocodili nu m-au înspăimântat, dar niciodată nu am văzut o astfel de pădure. Credeţi-mă, este un loc blestemat! Nu numai copacii şi animalele sunt aici altfel, parcă şi văzduhul s-a schimbat. Pe cer parcă e alt soare. În genunchi vă rugăm, nu ne duceţi mai departe. N-am ieşit până acum niciodată din vorba dumneavoastră, n-am cârtit nicicând, ne-aţi bătut când am greşit şi noi nu ne-am supărat, pentru că sunteţi stăpânul nostru, dar acum, oricât ne-aţi bate, nu mergem mai departe!

Rosechamp îl privea tăcut, lovindu-şi nervos cizma cu cravaşa. Sa vedea bine că şi el e tulburat de ceea ce vedea în jur şi de cele ce auzea de la negri.

Rămase aşa un timp, apoi spuse încet:

— Bine, vom face un popas aici, voi cerceta pădurea şi apoi vom hotărî ce avem de făcut.

Un zâmbet plin de recunoştinţă se ivi pe faţa călăuzei, apoi bătrânul sări în picioare şi alergă

bucuros la ai săi să le împărtăşească ce aflase de la maior.

Negrii izbucniră în chiote de bucurie şi începură să pregătească bivuacul pentru noapte. Nu ştiam ce să mai cred! Era pentru întâia oară când Rosechamp da înapoi de la o hotărâre. Se aşezase pe trunchiul răsturnat al unui copac şi privea îngândurat ciudata jungla pitică ce se întindea înaintea noastră.

Pentru întâia oară de la cearta pe care o avusesem cu Rosechamp, m-am apropiat de maior

să-i vorbesc.

— Domnule maior, vă rog să-mi daţi mie misiunea de a porni în recunoaştere.

Rosechamp mă măsură din cap până în picioare şi mă întrebă cu un ton de ironie în glas.

— Vrei să te arăţi curajos ? Să dovedeşti spirit de sacrificiu ? Crezi poate că mie mi-e teamă să intru în pădurea asta caraghioasă?

Am simţit că-mi caută din nou ceartă, îi era ruşine de propria sa slăbiciune. I-am răspuns pe un ton rece.

— Nu ştiu dacă vă e teamă sau nu, însă hotărât că mie nu-mi este. Permiteţi-mi să pornesc în

recunoaştere şi voi cerceta daca putem să înaintăm mai departe sau e mai bine să facem calea întoarsă.

— Calea întoarsă? Asta pentru nimic în lume! Cât despre recunoaştere, n-ai decât s-o faci! Puţin îmi pasă dacă îţi vor rămâne oasele acolo!

Îşi trecu mâna osoasă prin păr şi închizând ochii îşi luă poziţia lui obişnuită, când nimic din ce se întâmpla în jur n-ar mai fi izbutit să-l tulbure.

M-am întors fără să-i mai spun vreun cuvânt şi m-am dus la Mambo.

Negrul tocmai bătea in pământ ţăruşii unui cort când, văzându-mă, îmi ieşi înainte.

— Master doreşte ceva ?

— Da Mambo. vreau să pornim în recunoaştere.

— Nu, master, nu mergeţi în pădure.

— De ce Mambo ?

— Duhurile rele nu vor!

— Cum, şi tu Mambo ? Şi tu eşti un fricos ca o curca?

— Mambo nu este un fricos ca o curcă, făcu zulusul jignit de comparaţie. Dar de duhuri se teme!

— Foarte bine! Voi explora singur ţara duhurilor. Societatea de geografie va fi încântată să-i fac o comunicare despre o astfel de ţară. Nu vrei să vii cu mine, rămâi în tabără, o să mă descurc şi fără tine.

Mambo mai încercă să găsească un argument care să mă înduplece să-mi schimb părerea, dar cum eu mă şi îndepărtasem, tăcu şi continuă să bată necăjit la ţăruşul său.

N-am făcut decât câţiva paşi dincolo de luminişul unde ne întinsesem tabăra şi o lume cu totul nouă mi se desfăşură înaintea ochilor.

Într-o tăcere tulburătoare se prăbuşise toată măreţia sălbatică a pădurilor virgine. Câţiva copaci înalţi mai străjuiau trişti şi singuratici ultimele hotare ale junglei ecuatoriale, iar mai departe, ca la semnul magic al unei baghete fermecate, totul devenea mic, tăcut, sărac, scofâlcit, urât, dându-ţi un simţământ de apăsare şi de teamă.

Liane subţiri şi palide se strecurau sfioase prin frunzişul uscat, mistuit parcă de flăcările lacome ale unui incendiu. Trunchiurile copacilor, chirciţi, răsuciţi, arătau oboseală.

Nişte arbuşti piperniciţi şi zbârciţi luaseră locul palmierilor zvelţi, care în celelalte păduri la mari înălţimi, aproape de albastrul imaculat al cerului, îşi legănau mângâiate de alizee coroanele de frunze ascuţite ca nişte săbii şi florile aromitoare înfipte in spice cărnoase şi tari.

Deodată, auzii îndărătul meu zgomotul unor crengi rupte. M-am întors repede să văd cine vine. Dintr-un tufiş apăru întâi o scăfârlie acoperita de un păr aspru şi creţ, apoi o frunte neagra şi lucioasa, şi în sfârşit ochii blânzi, acum putinţe! speriaţi, ai lui Mambo. Bunul meu prieten nu se îndurase să mă lase singur.

— Master mai e viu ? întrebă el în şoaptă, dindărătul tufişului.

— Nu, am murit! sună sec răspunsul meu.

— Lui master îi place să glumească! Dar când duhurile or să-l prefacă în şopârlă, n-o să mai râdă!

Îmi dădeam seama că va fi greu să-i scot din cap toate superstiţiile cu care fusese hrănit, încă din copilărie. Vrăjite, duhurile răuvoitoare, morţii prefăcuţi în animate îi populau imaginaţia şi era

convins ca se întâlneşte cu ei la fiecare pas. Ploaia sau fulgerele, vântul sau focul, naşterea şi moartea, soarele şi luna, ziua şi noaptea erau pentru mintea lui simplă fenomene misterioase, a căror explicaţie nu o găsea decât în voinţa puternicilor idoli, a duhurilor sau a strămoşilor morţi.

De aceea nu m-am mirat când mă întrebă încă o dată.

— Master, dacă nu e ţara duhurilor, atunci ce fel de pădure este asta ?

— Asta nu ştiu încă, prietene. Dar voi afla. Adică, mai bine spus, vom afla împreună. Te numesc asistentul meu. Leafă specială n-am de unde să-ţi dau, aşa că pentru un moment te vei mulţumi numai cu un post onorific. Dar cine ştie, poate în viitor o să fiu în stare să-ţi ofer condiţii mai avantajoase. Prima ta misiune va fi să porţi cutia asta metalică, în care vom aduna unele plante şi insecte.

Mambo luă cu un gest mecanic cutia pe care i-o întindeam, neînţelegând prea bine ce tot turuiam, apoi pornirăm amândoi pe o potecuţă îngustă ce se strecura timidă printre copaci.

Deodată, o buruiană ciudată îmi atrase luarea aminte. M-am aplecat asupra ei şi, după ce am

cercetat-o atent cu lupa, am strigat vesel:

— Evrica! Am găsit! Ştiu ce plantă este! Mambo, vino să vezi şi tu! Este o însemnată plantă

medicinală. Ricinul, explicai cu un aer doctoral. Din ea se extrage untul de ricin — un purgativ teribil. Ei bine, ricinus comunis este în mod normal un arbust înalt cât un stat de om. Aici însă arată ca o mică buruiană.

— Mai bine am pleca mai repede. Lui Mambo nu-i place locul ăsta.

— Plecăm de îndată. Mergem ia Rosechamp să-i comunicăm ce-am văzut şi mâine venim iar. Ai văzut că n-am întâlnit niciun duh ?

— De, mormăi zulusul încurcat. Cine ştie, poate că n-au vrut încă să se arate!

— Ascultă Mambo, ai încredere în mine ?

— Da, master.

— Atunci crede-mă că nu exista duhuri, iar idolii n-au nicio putere.

Zulusul tăcu o clipă spuse încet:

— Asta îmi spunea şi Ferney. Dar e greu să crezi.

Mambo o luă înainte, grăbindu-se să iasă cât mai repede din pădurea pitică. Eu veneam în urmă încet, nevenindu-mi să mă dezlipesc de această lume ciudată, tulburătoare, când deodată privirea mi se pironi asupra unui trunchi de copac. Mi se păru că desluşesc o inscripţie. Din doi paşi eram lângă arbore. Într-adevăr, roase de vreme, strâmbate de scoarţa învechită a copacului, puteam descifra câteva litere:

LASC T O NI SPER

VOI CHE RATE

Am privit îndelung această inscripţie, fără să-i pot pătrunde înţelesul. Am pus tot felul de litere în locurile unde mi se părea că lipsesc, dar n-am izbutit să reconstitui propoziţiunea.

Cuvântul „C H E", singurul care mi se părea scris în întregime, este un cuvânt italienesc şi înseamnă „care".

Era foarte probabil că întreaga inscripţie să fi fost scrisă în limba italiană. Aceasta constituia un element foarte important. Dacă raţionamentul meu era just, trebuia să caut acele litere care să dea sens unor cuvinte italieneşti. Din păcate însă, cunoştinţele mele privitoare la această frumoasă

limbă erau mai mult decât reduse. Ştiam pe de rost doar câteva expresii uzuale şi acelea destul de

aproximative. Căutând a mi le readuce în minte, pe dată îmi amintii de un citat din nemuritoarea operă a lui Danie „Divina Comedia". La poarta iadului, închipuirea marelui poet săpase următoarea

inscripţie: „Lasciate ogni speranza, voi che'ntrate”.

Nu cumva aceeaşi inscripţie se găsea şi aici, pe unul din misterioşii arbori ai pădurii pitice?

Mă apucai degrabă să înlocuiesc locurile goale cu litere din citatul italian şi spre marea mea bucurie inscripţia apăru de astă dată clară:

LASCIATE OGNI SPERANZA,

VOI CHE'NTRATE

Un european străbătuse deci înaintea noastră aceste meleaguri şi în urma vitregiei întâmplărilor prin care trecuse şi a nenorocirilor pe care poate le îndurase, ne lăsase acest sever avertisment: „Voi care intraţi, părăsiţi orice speranţă".

Inscripţia părea foarte veche. Poate de un secol, poate de mai mult...

Cine era europeanul care pătrunsese cu veacuri în urmă până în acest ţinut misterios? Şi ce înţeles trebuia să dăm cuvintelor săpate de el în scoarţa copacului?

„PĂRĂSIŢI ORICE SPERANŢĂ"

Rosechamp nu se arătă prea impresionat nici de descrierea junglei pitice şi nici de inscripţia găsită. Adresându-se lui Marssack îi spuse vesel, răsucindu-i un nasture de la tunica soioasă.

— Marssack bătrâne, am o încredere fără margini în steaua mea. Nu ştiu de ce, dar pădurea asta îmi spune că meteoritul e pe aici pe aproape. Orice s-ar întâmpla, mergem înainte.

Sergentul se scărpină în cap şi răspunse posomorât.

— Dar ăl care au fost pe aici înaintea noastră zice să nu ne băgăm. Maiorul îl privi cu un aer dispreţuitor.

— Nu te ştiam atât de bleg. Eu am o vorbă pe care a spus-o tot un italian: „e mai bine să faci şi să le căieşti, decât să te căieşti că nu ai făcut".

A doua zi, sub ameninţarea revolverelor şi a loviturilor de bici, coloana se puse în mers.

Am mers o zi întreagă şi apoi incă una. Întâlneam pretutindeni copaci chirciţi şi trişti, liane palide şi animale mici care fugeau speriate la vederea noastră.

În cea de a treia zi, în zori, curând după ce strânsesem corturile, ne ajunse la urechi zvonul unor tam-tam-uri. Răsunau înfundat şi ritmic, fărâmiţând zgomotele obişnuite ale pădurii.

— Master, tobe de război, spuse Mambo răguşit.

Rosechamp ascultă şi el atent.

— Încărcaţi-vă armele, ordonă el.

— Credeţi că o să fim atacaţi? întrebă Marssack.

În loc de răspuns maiorul se mulţumi să ridice din umeri. Sergentul îşi scoase carabina din bandulieră şi trase un glonţ pe ţeavă. Apoi, mângâind patul lucios al armei, spuse cu o veselie forţată.

— Să poftească! Biata mea Micheline (aşa îşi poreclise carabina) abia aşteaptă să mai scuipe şi ea săraca.

Tam-tam-urile se auzeau acum mai aproape. Ele ne arătau că jungla pitică ascunde oameni. Mă întrebam dacă şi asupra lor acţionase acea cauză misterioasă care micşorase plantele şi animalele. Nu cumva aveam să întâlnim o nouă specie umană, o specie citată în alt stadiu de evoluţie decât restul omenirii ?

Duruitul tobelor de război creştea. Ele îşi trimiteau chemarea lor ritmică şi ameninţătoare până în cele mai depărtate colţuri ale pădurii. De sus, din crengile copacilor, maimuţele pitice ne priveau cu ochi miraţi şi rotunzi. Din patul său de liane, Leicher şoptea înăbuşit : „Piatra de aur, legenda, voi fi bogat !"...

Pe neaşteptate frunzişul se dădu la o parte şi se ivi o faţă neagră, zbârcită şi mică. Doi ochi şireţi şi răutăcioşi ne sfredeliră o clipă iscoditori şi se făcură nevăzuţi.

— Ce-a fost asta ? bâigui Marssack făcându-şi repede o cruce mare. Nu cumva ni s-a arătat chiar necuratul?

Rosechamp se încruntă la el şi mârâi scurt:

— Nu vorbi tâmpenii Marssack. Apoi, maiorul dădu ordin coloanei să se oprească.

— Spineanu, porunci el, treci în frunte! Ţii arma pregătită, Marssack, tu închei coloana. Daţi-i drumul!

Coloana se puse din nou in mişcare. Înaintam în şir indian. Eu unul mă găseam într-o poziţie cât se poate de nefericită. Prima victimă a celui dintâi atac urmam să fiu eu!

Îmi veni în minte legenda Niebelungilor, o veche poveste germană. Nişte pitici, spunea legenda, păzeau cu străşnicie o comoară. Îndrăzneţul care s-ar fi apropiat de ea plătea cu viaţa această faptă necugetată. Piticii erau neîndurători. Nimeni nu scăpa de răzbunarea lor. Era de-ajuns să priveşti de departe nepreţuitul tezaur pentru ca moartea să te cuprindă de îndată cu braţele ei reci.

Gândurile mele înfierbântate ţeseau o legătură strânsă între legenda de pe malurile presărate cu castele ale bătrânului Rin şi piticii din preajma fluviului Congo. Îmi spuneam că pigmeul pe care-l întâlnisem era negreşit unul din paznicii meteoritului de aur. Ne vor lăsa oare aceşti paznici

să ne apropiem de bolid? Să-l privim măcar ? Sau aveam să plătim cu viaţa îndrăzneala noastră

necugetată, înainte de a afla măcar dacă meteoritul există sau nu?

Răspunzând parcă la întrebările mele, tam-tam-urile îşi înteţeau răpăitul lor cadenţat. Acum răsunau tot mai aproape, tot mai aproape. Vesteau pretutindeni în junglă că străini nepoftiţi şi nedoriţi calcă aceste meleaguri neumblate, tulburând tăcerea pădurii pitice, venind să smulgă o taină ascunsă cu străşnicie.

Înaintam încet, strângând în mâini carabinele, atenţi la fiecare foşnet de frunze, la fiecare zgomot al junglei. Ţipătul prelung al unei păsări de pradă ne făcea să tresărim speriaţi. Şuieratul şerpilor ne străpungea dureros auzul. Pe feţele hamalilor se citea groaza. Toate superstiţiile despre duhurile răuvoitoare ascunse în pădurile adânci reînviaseră în sufletele lor simple, umplându-i de spaimă. De altfel, nici noi, europenii, nu arătam mai calmi.

Marssack, atât de nepăsător de obicei, aştepta acum galben ca ceara să se producă, în sfârşit, ceva.

— S-o ia dracu de treabă, scrâşni el. Nu mai am răbdare... Vreau să-i văd odată pe afurisiţii ăştia care ne tot ameninţă cu tobele lor nenorocite. Întâmplă-se orice, numai să se întâmple odată!

Faţa lui Rosechamp părea calmă, dar mâinile îi tremurau pe carabină. Eu însumi simţeam nevoia să-mi astup urechile ca să nu mai aud tam-tam-urile. Sunetul lor monoton, sâcâitor, prevestitor de rele, venind de pretutindeni, mă scotea din minţi.

Deodată, hamalul care mergea în urma mea scăpă balotul de pe umeri şi se rostogoli la pământ. Ne-am repezit la el, dar până să-i dăm vreun ajutor, bietul om se chirci ca şi cum ar fi fost gâtuit şi îşi dădu sufletul. Nu părea să aibă nicio rană. Nu-i curgea sânge de nicăieri. Abia atunci când am vrut să-l culcăm sub un ascunziş de frunze (chiar dacă l-am fi îngropat, tot ar fi dat hienele peste el) am văzut că avea înfiptă în dreptul inimii o săgeată minusculă. Am recunoscut-o îndată. Era aidoma cu aceea care pusese capăt vieţii bătrânei călăuze din Leopoldville. Duşmanul nostru nevăzut ne răpise încă un om. Întâi îl lovise pe cel care ar fi fost în stare să ne arate drumul către meteoritul de aur, iar acum, când poate găsisem calea şi singuri, se răzbunase răpunând pe un al doilea.

Dar cine era acest duşman ascuns şi de temut?

M-am aplecat să-i smulg bietului negru săgeata din piept. Dar, chiar în clipa aceea, tufişurile dimprejur se dădură la o parte şi o armată de pigmei ne înconjurară scoţând ţipete sălbatice. În mâini ţineau nişte arcuri mici, pe corzile cărora tremurau săgeţi subţiri şi scurte, aşteptând să-şi ia zborul. Aceste arme teribile ne impuneau un respect desăvârşit, efectul lor fulgerător fiindu-ne deja cunoscut.

Moartea celor doi nenorociţi era un avertisment prea de temut pentru ca vreunui din noi să încerce să reziste în faţa ameninţării arcurilor.

Marssack ridică totuşi carabina ochind pieptul unui pitic. Dar înainte de a avea vreme să apese pe trăgaci, un liliputan cu faţa vopsită în alb şi cu capul împodobit cu un penaj viu colorat, scoase un strigăt scurt şi mai mulţi pitici se repeziră la sergent şi-i smulseră carabina din mâini.

— Sfinte Nepomuc! exclamă Marssack năucit. Maimuţoii ăştia ştiu la ce slujeşte o carabină Winchester!

Sergentul n-apucă însă să-şi sfârşească vorba că pigmeii ne dezarmară pe toţi, luându-ne până şi pistoalele ascunse în tocurile lor de piele. Cunoşteau, deci, nu numai la ce folosesc carabinele Winchester, dar şi întrebuinţarea produselor cu marca uzinelor Colt, Browning, Parabellum şi altele.

I-am privit cu atenţie. Nu semănau cu pigmeii pe care-i mai întâlnisem în Africa. Erau mai mici de statură, cu pielea mai curând arămie decât neagră. Aveau nişte obrazuri monstruoase, mici, smochinite, brăzdate de nenumărate zbârcituri, săpate parcă cu dalta. Picioarele crăcănate, scurte, erau răsucite înăuntru ca la maimuţe. De aceea, umblau greoi, legănându-se, cum fac copiii care abia învaţă să meargă.

Liliputanii ne dădură brânci, împingându-ne pe o potecă îngustă ce şerpuia de-a lungul unui perete neted de stâncă. Până atunci nu zărisem acest perete, fiindu-ne ascuns privirilor de câţiva copaci.

Cam după un sfert de oră de mers, nişte şuviţe subţiri de fum ce se ridicau spre cer parcă trase de sfori, ne deteră de ştire că suntem în preajma unui sat.

        Mărturisesc că deşi nu sunt un om fricos, inima îmi bătea să spargă pieptul. La urma urmei, aceşti omuleţi cu înfăţişare de maimuţe puteau foarte bine să fie antropofagi şi nu aveam niciun chef să fiu transformat în friptură de explorator.

P1  P9,10