Meteoritul de aur (9, 10)

UNDE APARE O VECHE CUNOŞTINŢĂ

Satul pigmeilor era o aşezare de câteva zeci de colibe rotunde alcătuite din crengi de copac şi lut întărit. Destul de încăpătoare, de altfel colibele aveau în loc de intrare un fel de gaura prin care abia se putea strecura un pigmeu.

Satul era înconjurat de un gard destul de înalt ca să oprească vizita nepoftită a războinicilor din alte triburi sau a animalelor sălbatice. Două deschizături înguste, una spre răsărit şi alta spre apus, constituiau cele două intrări ale gardului. Bineînţeles că ele se astupau în timpul nopţii.

Pe aceeaşi intrare cu noi pătrunseră în sat câţiva pigmei care purtau înfipt într-un ţăruş lung un animal ciudat, asemănător cu un porc mistreţ. În urma lor, câteva femei, Ia fel de pipernicite, ca şi soţii lor, aduceau pe umeri nişte vase grosolane de lut, încărcate cu rădăcini, nuci, fructe, tuberculi culeşi probabil din pădure.

Întregul grup se opri să ne privească, scoţând strigăte ascuţite de uimire. Nicăieri în jur mi se vedea vreun petic de pământ lucrat sau vreun ţarc pentru vite.

Oamenii aceştia se găseau încă pe cele mai înapoiate trepte ale civilizaţiei. Se deosebeau prea puţin de troglodiţii care sălăşluiau în întunericul cavernelor. Nimic nu arăta că învăţaseră să lucreze pământul sau să crească vite. Veşnic înfometaţi, bărbaţii colindau, probabil, zile întregi jungla în căutarea vânatului, iar femeile pregăteau hrana, meştereau din lut vase rotunde şi încăpătoare, iar apoi porneau şi ele în pădure să culeagă fructe sălbatice, rădăcini, ciuperci. Astfel trecea viaţa lor tristă, bântuită de frica chinuitoare a celor ce avea să aducă ziua de mâine, când vânatul sau culesul va fi poate neîndestulător. Din pricina greutăţii cu care îşi procurau cele de-ale gurii, era mai mult ca sigur că practicau şi antropofagia, carnea duşmanului răpus împărţindu-se frăţeşte întregului trib la fel ca orice alt aliment adus din pădure.

Deşi ne dovediseră că au cunoştinţe despre armele de foc, sa vedea bine că nu ştiu să lucreze unelte din fier, pentru că armele lor personale erau făcute numai din lemn şi piatră şlefuită.

Ne aflam la începutul veacului XX şi căzusem prizonieri ai unor oameni care se mai aflau încă în epoca de piatră. Trăiam deci în plină preistorie. Pigmeii ne împinseră spre mijlocul satului, unde se ridica un idol hidos sculptat din lemn. Monstrul avea nişte ochi bulbucaţi şi gura schimonosită într-un rânjet înfricoşător. Nişte colţi ascuţiţi, ca nişte pumnale, ieşeau ameninţători din colţurile gurii. Obrazul vopsit violent în roşu contrasta cu fruntea verde şi cu nuanţa gălbuie a pleoapelor. Idolul îşi ţinea manile scurte, cioplite grosolan, pe pântecul umflat. Deasupra acestui chip, care numai frumuşel nu era, se vedea o jumătate de obraz al unei alte arătări, din care „artistul" anonim nu cioplise decât ochii bulbucaţi şi o frunte încruntată.

De cum dădu cu ochii de idol, Marssack şopti maiorului :

— Nu-mi miroase a bine, domnule maior. Tare mi-e teamă că o să ne rămână oscioarele pe-aicea.

— Cui naiba să-i trăsnească prin cap că în loc să ne umplem de aur o să dăm peste piticii ăştia scârboşi? făcu Rosechamp cu ciudă.

Fără să ţină seama de aceste şoapte, pigmeii ne împinseră cu vârful suliţelor în faţa unei colibe mai arătoase. Dinăuntru ieşiră doi liliputani cu feţele vopsite ţipător. De gât aveau atârnate câte o tobă cilindrică cioplită din trunchiuri de copac. După ce bătură de câteva ori cu palmele în tobe, cei doi aduseră din colibă şi un pitic bătrân, mai pipernicit şi mai urât decât toţi ceilalţi pigmei. Pocitania avea faţa vopsită în galben şi mâinile şi picioarele încinse cu nenumărate brăţări din scoici. Un fel de fustă din fibre de rafie îi acoperea goliciunea, iar pe piept îi atârna o tigvă omenească.

Pocitania se strâmbă la noi şi începu să învârtească fioros prin aer o măciucă.

— Cine o mai fi şi ăsta? Întrebă Marssack în şoaptă.

— Cred ca e vrăjitorul tribului, răspunse Rosechamp, apoi făcu un semn călăuzei să se apropie şi-l întrebă.

— Tu înţelegi ce vorbesc ăştia?

— Înţeleg puţin, deşi vorbesc altă limbă, îl lămuri.

— Bine. Cât pricepi e de-ajuns! Spune-le că n-am venit cu gânduri rele. Că le-am adus în dar mărgele, oglinzi şi alte podoabe.

Călăuza vorbi îndelung cu vrăjitorul.

— Ce spune? Întrebă Rosechamp.

— Că nu el poate hotărî soarta noastră. Şeful tribului va hotărî dacă vom fi sau nu jertfiţi.

— Atunci să ne ducă la şeful tribului, se îndârji maiorul.

— Şeful tribului este aici! auzirăm rostind pe englezeşte o voce chiar îndărătul nostru.

Am întors toţi capetele ca arşi. Un alb îmbrăcat în nişte haine zdrenţuite, ne privea ironic, cu nişte ochi obosiţi de nesomn. Părul cărunt, îi cădea în neorânduială pe frunte. O barbă ţepoasă, crescută sălbatic, îi ascundea obrajii.

— Nu mă recunoaşteţi, domnilor? Am fost faimos pe vremuri! Orice explorator adevărat a auzit de mine.

— Colonelul Arthur Smith, murmură Rosechamp.

— Chiar el, domnule maior. Colonelul Arthur Smith, dispărut In anul 1300 în taina pădurilor virgine, iar astăzi, căpetenia tribului Mantuşari şi cel mai bogat om din lume.

In timp ce rostea ultimele cuvinte, o scânteie ciudată se aprinsese în ochii colonelului...

Cred că nici un dinozaur îmbrăcat în frac şi cu un joben pe cap, apărut pe neaşteptate în mijlocul unei străzi din Bucureşti, n-ar fi produs o stupefacţie mai mare decât apariţia lui mister Arthur Smith în calitate de şef de trib. Îl priveam cu toţii buimăciţi, neştiind ce să credem. Oare acest om îmbătrânit, neîngrijit, era într-adevăr colonelul Arthur Smith, altă dată unul din cei mai chipeşi ofiţeri ai armatei britanice? Iar dacă era el, nu ne minţea când afirma ca a devenit şeful tribului de pigmei?

Parcă ar fi ghicit întrebările care ne chinuiau, Smith dădu ordin să fim dezlegaţi şi adresându-ni-se în limba franceză ne pofti să intrăm în coliba lui.

Locuinţa şefului de trib se deosebea destul de puţin de celelalte colibe ale satului. Era numai ceva mai încăpătoare şi în plus avea şi mobilă - o masă şi câteva scaune cioplite rudimentar.

Invitându-ne să luăm loc, Smith ne spuse:

— Vă rog să iertaţi purtarea supuşilor mei. A fost un pic cam sălbatică. Sunt puţin obişnuiţi cu străinii. În afară de mine şi de ceilalţi trei membri ai expediţiei mele n-au mai văzut niciun alt alb.

— Cum, şi ceilalţi membri ai expediţiei sunt în viaţă? Întrebă vădit interesat Rosechamp.

Glasul colonelului tremură uşor.

— Nu toţi. Sir Ewald Robertson a murit încă în junglă, muşcat de o viperă. Ceilalţi trăiesc şi lucrează împreună cu mine.

— Atunci îi vom cunoaşte şi pe ei, m-am bucurat eu.

— Desigur! răspunse Smith, fără să clipească. Mâine îi veţi cunoaşte pe toţi.

Perdeaua împletită din fibre subţiri de palmieri care atârna la intrare, se dădu la o parte şi în colibă se strecură vrăjitorul tribului. Apropiindu-se de colonel, îi şopti ceva la ureche.

— Azi nu-ţi dau nimic! Spuse Smith într-un dialect asemănător cu limba bantu. Dar vrăjitorul i se aruncă la picioare şi i se agaţă rugător de haine.

— Înţelege că nu-ţi dau nimic, mai spuse o dată colonelul.

Vrăjitorul continuă însă să-l tragă de haine şi să bolborosească nişte cuvinte din care nu înţelegeam nimic.

Vădit plictisit, Smith îl lovi cu cizma în obraz. Faţa piticului se umplu de sânge şi în ochii lui înguşti se aprinse o scânteie de mânie. Ne aşteptam să sară în picioare şi să se repeadă asupra colonelului cu măciuca pe care o ţinea legată la şold. Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea. Scânteia de mânie se stinse tot atât de brusc de cum apăruse şi, izbucnind în hohote de plâns, pigmeul se târî mai departe la picioarele englezului. Smith îl dădu înlături cu o nouă lovitură de picior şi ducându-se la o ladă aflată într-un colţ al colibei scoase dinăuntru o sticlă umplută pe jumătate cu un lichid de culoare închisă.

De îndată ce o văzu, vrăjitorul scoase un ţipăt de bucurie şi întinse către ea mâinile tremurânde. Englezul i-o dădu cu un gest plin de dispreţ, iar vrăjitorul o zbughi iute din colibă, strângând sticla la piept.

Smith îl urmări cu o strâmbătură de scârbă săpată în colţul gurii.

— l-am dat alcool, ne lămuri el. Eu l-am învăţat să bea şi a prins atât de bine acest obicei, încât acum nu mai poate trăi fără alcool. Când am sosit în satul Mantuşari habar nu avea de gustul „apei de foc". Sunt tare înapoiaţi. Nici să facă spirt nu ştiu! Vrăjitorului i-a plăcut din prima clipă gustul whisky-ului, iar apoi, pentru câteva sticle m-a declarat şef de trib în locul şefului proaspăt mutat în lumea celor fericiţi.

Marssack începu să râdă în hohote.

— Frumoasă poveste, chicoti el.

Râse şi Smith, un râs forţat care-i ascuţea şi mai mult trăsăturile feţei.

Rosechamp tăcea. ÎI urmărea pe englez cu ochii pe jumătate închişi şi nimeni n-ar fi putut spune ce gânduri îi treceau prin creier.

Înviorat, Smith ne povesti o mulţime de amănunte despre viaţa sa.

— În şase luni, spuse el, vrăjitorul mi-a sfârşit toată rezerva de băuturi. Şi ştiţi şi dumneavoastră, că nişte adevăraţi englezi, cum sunt dealtfel toţi membrii expediţiei mele, nu pleacă la drum fără o rezervă serioasă de alcool. Am fost nevoit să-mi înjghebez singur un alambic şi să fabric rachiu din fructe. Am avut noroc că vrăjitorul nu e pretenţios. În lipsă de whisky „Black and white", vrăjitorul s-a mulţumit şi cu rachiu. Îi dau în fiecare zi câte puţin. Pentru asta mi-e devotat!

Smith se încruntă şi spuse apoi cu o voce înăbuşită, ştergându-şi cu mâneca fruntea îmbrobonată de sudoare.

— Ştiu că mă urăşte. In ziua când n-aş mai avea alcool să-i dau sau ar învăţa să-l fabrice singur, m-ar ucide! Atunci ar pieri cel mai bogat om din lume.

Smith ne privi pe fiecare în ochi şi spuse rar:

— Nu vă miraţi că un individ îmbrăcat în zdrenţe, demn de milă, un individ nespălat, bolnav, care trăieşte în cea mai neagră sălbăticie, pretinde că e posesorul unei averi incomensurabile!

— Ce avere? Îngăimă Marssack.

— Meteoritul de aur!

Aceste trei cuvinte avură efectul exploziei unui şrapnel. Rosechamp holbă ochii mari şi scăpă un ţipăt de uimire, Marssack fu cât p-aci să cadă de pe scaun, iar cu însumi simţii cum în vine sângele a început să-mi circule mai repede.

Fără să se mire de emoţia de care fuseserăm cuprinşi, Smith continuă calm.

— Da, domnilor. In anul 1901, după 10 luni de rătăciri prin junglă, în apropierea satului Mantuşari am descoperit meteoritul legendar. ÎI veţi putea vedea mâine dimineaţă. Acolo îi veţi întâlni şi pe ceilalţi membri ai expediţiei mele. Până atunci vrăjitorul se va ocupa de tovarăşul vostru bolnav. Puteţi avea toată încrederea. În ceea ce priveşte frigurile se pricepe mai bine decât mulţi medici din Londra. Şi acum îmi permit să vă rog să mergeţi la culcare. Sunt obosit şi eu şi dumneavoastră. E timpul să ne odihnim.

O bătaie din palme şi doi pigmei veniră să ne conducă la colibele noastre. Vizita noastră la acest om enigmatic, care renunţase de 10 ani la toate binefacerile civilizaţiei, deşi după cum arătase el însuşi era cel mai avut om din lume, luase sfârşit.

CAPITOLUL X

METEORITUL DE AUR

N-aş putea spune că am petrecut o noapte prea plăcută. Deşi eram frânt de oboseală, a fost cu neputinţă să adorm înghesuit într-o colibă de pigmei. Aerul greu şi căldura apăsătoare nu mă lăsară nici să aţipesc.

Deşi ne primise foarte politicos şi se arătase foarte binevoitor faţă de toate cerinţele noastre, sub diferitele pretexte, Smith nu ne înapoiase nici armele şi nici măcar corturile. Aşa că până în cele din urmă mă culcai afară, sub cerul vast şi înstelat al nopţii ecuatoriale.

De dimineaţă, Leicher se simţi într-adevăr mai bine. Ierburile ştiute numai de vrăjitor se dovediră binefăcătoare. Locotenentul, deşi încă foarte slăbit, se ridică de pe brancardă şi fu în stare să ne însoţească până la meteorit. Pe la orele 9, Smith dădu semnalul de plecare. Împreună cu noi mai venea un grup destul de numeros de războinici şi vrăjitorul tribului. Mambo ţinu să mă însoţească şi, fără să-i mai cer permisiunea lui Rosechamp, îl luai cu mine.

La ieşirea din sat, Smith ne conduse pe aceeaşi potecă pe care fuseserăm aduşi cu o zi înainte. N-am mers mult şi peretele ce stâncă a cărui netezime neobişnuită ne mai atrăsese atenţia la venire, apăru din nou in faţa noastră. Aici colonelul se opri.

— Ne aflăm în faţa meteoritului, cântat de legendele arabe, spuse el arătându-ne peretele.

Nici nu-şi termină bine vorba că Marssack cu Leicher se repeziră înfriguraţi la stâncă şi începură s-o ciocăne, s-o pipăie, ba chiar să încerce să desprindă un bulgăre din piatra dură.

Smith râse batjocoritor.

— Domnilor nu vă prea pricepeţi la meteoriţi. Vă închipuiţi oare că aurul se găseşte la suprafaţă? Vreţi să-l smulgeţi chiar acum? Pe loc? Eu am avut răbdare 10 ani, până ce am ajuns la el. Mai răbdaţi şi dv. măcar o jumătate de oră.

Marssack şi Leicher se întoarseră ruşinaţi.

— Cred că înainte de a pătrunde înăuntrul meteoritului, adăugă colonelul, sunt necesare câteva lămuriri. Mă văd obligat să vă ţin o scurtă lecţie despre aceste ciudate corpuri venite pe calea aerului.

Prelegerea lui Smith nu fu atât de scurtă cum ne prevenise, dar el se dovedi cu acest prilej un adevărat savant cu cunoştinţe foarte vaste. Era la curent cu tot ceea ce ştiinţa din vremea aceea adunase în domeniul meteoriţilor.

— Unii savanţi, ne spuse Smith, numesc bolizi acele mari mase de piatră şi minereu care vin din spatiile cereşti şi, pătrunzând în atmosfera pământească se aprind şi cad în flăcări fărâmiţaţi în mii de meteoriţi sau aeroliţi. Unul din cei mai mari bolizi înregistraţi până acum este cel din Orguiel. Bineînţeles că meteoriţii ajunşi pe pământ sunt cu mult mai mici. Totuşi meteoritul meu are o rază de doi kilometri şi jumătate, fiind un adevărat meteorit gigant.

Originea bolizilor a fost îndelung discutată şi se mai discută şi astăzi. Multă vreme s-a negat însuşi faptul că ei nu provin de pe pământ. Primul studiu mai cuprinzător asupra meteoriţilor i se datorează învăţatului francez Biot. In anul 1803, o mare ploaie cu „pietre" s-a abătut asupra oraşului francez Laigle. Academia de Ştiinţe 1-a trimis pe ilustrul învăţat să Ie studieze. Biot a stabilit atunci definitiv originea extra-pământească a meteoriţilor. Asta însă nu era de ajuns; rămânea de lămurit anume de unde vin. La această problemă s-au dat foarte multe răspunsuri.

Unii savanţi pretind că bolizii au o origine lunară, formându-se în mediile sărace în oxigen. Alţii, dimpotrivă, susţin că bolizii nu sunt altceva decât nişte asteroizi, adică nişte mici planete ce se învârtesc în jurul soarelui între orbitele lui Marte şi Jupiter şi care, scăpând de sub atracţia marilor corpuri cereşti din jur, gonesc vertiginos în spaţiile interastrale.

În sfârşit. Alţii le atribuie o origine cometară, confundându-le cu stelele căzătoare. Până acum, nu s-a putut trage nicio concluzie precisă. Un fapt care a tulburat însă foarte mult pe învăţaţi a fost că in meteoritul din Argueil a fost descoperit cărbune de provenienţă organică. Deci, celebrul bolid sosea dintr-o lume unde există sau a existat viaţă.

Trebuie să ştiţi, mai adăugă Smith, printre altele, că se cunosc patru categorii de meteoriţi, după cantitatea de fier şi de nichel pe care o conţin.

Mângâind giganticul bloc de piatră şi metal, Smith mai spuse:

— La suprafaţă, după cum vedeţi, meteoritul este învelit într-o pojghiţă subţire de substanţă sticloasă, care netezeşte asperităţile. Această pojghiţă s-a format datorită unui proces de topire superficială de foarte scurtă durată, la care a fost supus aerolitul. Acest proces nu s-a petrecut numai cu meteoritul meu, ci cu toate meteoritele care au ajuns pe pământ.

Terminându-şi explicaţia, Smith ne invită să trecem mai departe, în interiorul meteoritului.

Pigmeii aprinseră nişte vreascuri şi pătrunserăm într-un gang strâmt care dădea într-o grotă aproape perfect rotundă. De îndată ce intrarăm în grotă, din toate ungherele izbucniră zeci de lilieci mici ca nişte fluturi, care începură să zboare încoace şi încolo speriaţi de lumină.

Trecurăm printr-o galerie strâmtă şi umedă ce se îngusta tot mai mult, dându-ne senzaţia că în curând vom fi striviţi sub apăsarea pereţilor. Deşi o suflare de aer rece, venind de undeva dintr-un loc necunoscut, ne mângâia frunţile înfierbântate, sudoarea curgea leoarcă de pe noi.

Deodată, gangul coti deschizându-se brusc într-o peşteră largă şi simţii pe neaşteptate atingerea unei mâini omeneşti reci ca gheaţa. O mână de mort. Am scos un strigăt de groază.

— Lumina! Tună Smith.

Pigmeii aduseră în grabă lângă mine vreascurile aprinse şi înaintea ochilor noştri înspăimântaţi apărură trei mumii care se holbau la noi cu orbitele lor negre lipsite de globi oculari.

Un râs drăcesc deşteptă ecouri prelungi în grotă.

Râdea colonelul Smith.

— Daţi-mi voie să vă prezint pe membrii expediţiei mele, hohoti el, arătându-ne cele trei mumii.

— Iată-l pe sir John Russel, pe sir Roger Watson şi, în sfârşit, pe onorabilul sir Richard Burminghoin. Priviţi-i ce cuminţi stau! Colonelul râse din nou. Un râs sardonic, înfricoşător, care n-avea nimic omenesc în el.

Colonelul ne privea cu ochi scânteietori. Nu mai râdea. Începu să ne explice cu acelaşi ton calm cu care ne vorbise despre originea meteoriţilor.

— Tribul Mantuşari obişnuieşte să mumifice trupurile duşmanilor ucişi, ca să nu se prefacă în fiare sălbatice. Prizonierii sunt întâi jertfiţi idolului, iar apoi sunt înveliţi în fâşii lungi de fibre vegetale şi depuşi înăuntrul meteoritului, care, pe lângă admirabila calitate de a ascunde aur, mai are şi proprietatea misterioasă de a conserva cadavrele. Cine pătrunde în grotele sale tainice nu mai putrezeşte niciodată. Grăsimea se topeşte, se macerează, dar pielea rămâne intactă. După cum vedeţi, mumiile se aseamănă izbitor cu colegele lor din piramidele egiptene.

În diferitele ganguri şi peşteri din meteorit se găsesc cadavrele multor călători. Pe toţi i-a mânat acelaşi miraj al aurului. Tăcerea pereţilor de piatră şi metal adăposteşte arabi veniţi de pe întinderea nesfârşită a pustiurilor, încă în urmă cu două secole. Alături, se află portughezi şi spanioli, descinşi din Angelo şi Coasta de Aur. Poate unul din ei, evadând din ghearele pigmeilor, şi nemaiavând putere să fugă mai departe, a scris citatul dantesc pe unul din copacii junglei pitice. Până la urmă, prins din nou, a fost sacrificat şi el.

Nu departe de aici dorm somnul veşnic doi nemţi din Africa de sud-vest şi un olandez care a străbătut continentul urcând spre ecuator, tocmai din Colonia Capului.

- Toţi câţi au râvnit meteoritul au ajuns la el numai sub această formă jalnică de mumii. Singur eu am izbutit să-l iau în stăpânire, să mă bucur de comorile lui, ceilalţi au fost ucişi de pigmei.

Smith vorbea calm şi mândru de toate aceste tragedii zguduitoare. Când deodată fu întrerupt de strigătul înfricoşat al lui Leicher. Locotenentul se apropiase de mumii şi acum arăta înspăimântat tâmpla uneia din ele

— Acest om, înainte de a fi mumificat, a fost împuşcat, murmură el. Are tâmpla sfărâmată de un glonte de revolver.

Arthur Smith tresări şi aruncă locotenentului o privire plină de ură.

— Da! a fost împuşcat, urlă colonelul. Eu l-am împuşcat!

O tăcere de gheaţă cuprinse grota. Ce tragedie se petrecuse în această lume sălbatică a piticilor, în preajma meteoritului tăinuitor de comori? De ce un om ridicase revolverul împotriva unui tovarăş de-al său? Era blestemul aurului, care ameţea minţile?

Cu pieptul cutremurat de spasme, Smilh spuse răguşit.

— L-am împuşcat pentru că voia să-mi răpească aurul, aurul meu, aurul care mi se cuvine numai mie. Doi oameni am împuşcat cu mâna mea, iar pe al treilea l-am dăruit tribului. A fost jertfit marelui idol.

Smith îşi sfâşie cămaşa ca să respire mai uşor. Părea că din clipă în clipă se va prăbuşi mort la picioarele noastre. Cu un efort de voinţă îşi învinse însă slăbiciunea şi continuă.

— N-am cerut ajutoare din partea societăţii belgiene de geografie, n-am adus unelte perfecţionate, fiindcă nu vreau să împart cu nimeni aurul. Zece ani împreună cu pigmeii mei am săpat cu unelte mai mult decât primitive o galerie care duce până în centrul meteoritului. Acolo bănuiam că se află aurul. Nu m-am înşelat. Metalele grele cad întotdeauna în centrul meteoritelor. Aurul are greutatea atomica 197,2, şi într-adevăr am dat peste aur. Acum, cu câteva lovituri de târnăcop se prăvălesc la picioarele mele kilograme de metal preţios. Sunt bogat, sunt cel mai bogat om din lume!

Din nou i se aprinse în ochi scânteia ciudată pe care o mai zărisem la el.

Acum însă îi pătrunsesem înţelesul. Omul din fața mea era nebun. Aurul îi furase minţile. Nu era nici prima, nici ultima victimă a acestui metal blestemat.

— Şi voi vreţi să-mi răpiţi comoara, şuieră Smith. Ştiam de mult despre venirea voastră. Trimesesem un negru credincios, singurul rămas în viaţă, din hamalii ce mă însoţiseră până aici, să-mi aducă nişte unelte din Leopoldville. Acolo el a aflat că bătrâna călăuză care m-a condus până la pădurea pitică, mai trăieşte şi este căutată de nişte exploratori albi, ca să-i conducă la meteorit. Atunci, aşa cum primise ordin de la mine, a pus capăt vieţii acelui martor primejdios şi s-a grăbit să ajungă în sat înaintea voastră. Voi aţi găsit drumul şi singuri. Dar şi voi veţi muri înainte de a izbuti să-mi furaţi un singur gram de aur. Poimâine este sărbătoarea marelui idol. De mult nu i s-a mai jertfit carne omenească. Poimâine trupurile voastre vor cădea pe altarul de jertfă. Pigmeii mei vor fi foarte bucuroşi.

Apoi, întorcându-se către războinicii care îl însoţeau, colonelul le ordonă:

        — Legaţi-i!
P1
P11,12