Prin
1835, zona care astăzi formează comuna Baba Ana nu era decât un mărăciniș situat
la vreo 30 de kilometri de Buzău, străbătut de trei drumuri prăfoase: Drumul Conduratului,
Drumul Amarului și Drumul Mărgineanului. Pe marginea acestuia din urmă era o
cârciumă unde poposeau drumeții pentru mâncare, vin și puțină odihnă. Femeia
care ținea cârciuma se numea Ana, dar, pentru că avea o înfățișare bătrânicioasă,
toată lumea îi spunea Baba Ana. De la ea se trage numele comunei de azi. Dar
extrem de puțini știu povestea acestei femei cu adevărat extraordinare. Căci nu
era lucru la îndemâna oricui să țină o cârciumă în acele pustietăți.
Născută
în 1785 în orașul Șiria din județul Arad, (pe atunci parte a Imperiului
Austro-Ungar), Ana a avut o copilărie fericită, pe care și-a petrecut-o în
natură, la poalele munților Zărandului. Era înconjurată de prieteni de joacă,
printre care Ilie, cel cu care se înțelegea cel mai bine și pe care avea să-l
iubească toată viața. Numai că el s-a îndrăgostit de altă fată, Maria, cu care
s-a și căsătorit. A avut cu ea șapte copii, dintre care unul, Sava, născut în
1918, avea să devină la rândul lui tatăl a cinci copii. Doar doi au supraviețuit:
Maria și Ioan. Ioan Slavici.
Ana
a continuat să-l iubească pe Ilie. Nu s-a căsătorit niciodată, sperând că viața
se va răsuci, așa cum o face de multe ori și-i va îndeplini visul de a fi
alături de iubitul ei. Dar nu a fost așa. În 1829, la numai 47 de ani, Ilie a
trecut în lumea drepților, din pricina unei răni infectate pe care o căpătase
în atelierul de cojocărie unde lucra. Ana, distrusă de durere, a decis să plece
din Șiria, cât mai departe, undeva unde nimic să nu-i amintească de locurile
unde se petrecuse tragedia. A vândut casa și s-a mutat în Mizil, unde a locuit
o vreme cu chirie. Dar gândul ei era să se izoleze și mai mult. Cu banii câștigați
din vânzarea proprietății de la Șiria, a cumpărat niște pământ pe Drumul
Mărgineanului, înconjurat de mărăcini, pe care a construit un han.
Nu
avea decât 50 de ani, dar încercările de care avusese parte o îmbătrâniseră
înainte de vreme, așa încât s-a ales cu porecla Baba Ana. Făcea față singură
iernii, muncii supraomenești, clienților agresivi. Toată lumea din zonă vorbea
cu respect despre felul în care îl pusese la punct pe celebrul Lică, un bandit
local care supraveghea câteva zeci de turme de porci și care venise să ceară taxă
de protecție. Ana scosese o pușcă și-i spusese că dacă nu iese imediat din
hanul ei, o să fie scos cu picioarele înainte. De atunci, Lică nu mai avusese
curaj să calce prin zonă.
În
1875, Ioan Slavici a făcut o călătorie în Muntenia, pentru a vizita diverse
monumente istorice. Sosit la Ploiești, cineva i-a vorbit despre hanul ținut de
Baba Ana, care ajunsese, în acel moment, la vârsta de 90 de ani, dar era încă
în putere. Slavici, impresionat și bănuind o legătură cu femeia despre care îi
povestise tatăl lui, i-a făcut o vizită. Au stat de vorbă și, la un moment dat,
scriitorul i-a spus că locul acela ar trebui să se numească „La Hanul cu
Noroc”. Ana a râs și i-a răspuns că dacă va mai apuca, îi va pune acest nume. Nu
se știe de ce, scriitorul nu și-a dezvăluit identitatea în fața femeii.
Zona
începuse să se dezvolte, satele deveneau tot mai prospere, dar Baba Ana nu se
gândea că porecla pe care i-o pusese lumea va ajunge să dea numele unei comune
întregi. Asta avea să se întâmple după moartea ei, care a survenit în 1876, la
nici un an de la vizita lui Slavici. Hanul a rămas de izbeliște, cu toate că
Ana crescuse pe cineva care să continue afacerea. Respectivul, un oarecare
Ghiță, însetat de avere, încercase să schimbe lucrurile rapid, ca să câștige
foarte mult dintr-odată, dar nu reușise decât să distrugă bunul nume al
hanului, pentru că singura idee care-i trecuse prin cap fusese transformarea
lui în casă de rendez-vous. După nici un an afacerea era închisă și Ghiță
dispărut. Se zvonea că încercase să-i vândă tot lui Lae – fiul lui Lică, dar că
acesta refuzase, chiar dacă prețul era foarte bun, din răzbunare pentru
umilința la care-l supusese Ana pe taică-su.
În
1881, Slavici a debutat cu volumul „Novele din popor”, una dintre acestea fiind
cea intitulată „Moara cu noroc”. Pentru cei care știu povestea Babei Ana, este
limpede că autorul s-a inspirat din anumite fapte petrecute la hanul din comuna
prahoveană.
La
începutul secolului XX, a existat o încercare de refacere a vechiului han. O
familie venită din București, anume Costache, care avea o casă în Baba Ana, a
vrut să cumpere terenul pe care se aflau ruinele hanului, cu gând să redeschidă
acolo afacerea. Nu au reușit, din pricina birocrației. Casa familiei este astăzi
pe lista monumentelor istorice din zonă.
În anii comunismului,
buldozerele au trecut peste vechiul han - atât cât mai rămăsese din el, pentru a
oferi terenul agriculturii. Acum, dacă îi întrebi, locuitorii din Baba Ana nu
știu să-ți arate locul unde a fost clădirea. Istoria a fost ștearsă pentru
totdeauna. Cu toate astea, unii dintre bătrâni spun că în anumite nopți cu lună
plină, dacă te duci pe la ora 3 la Movila Țâțârligului, acolo pe unde trecea,
odinioară, hotarul Moșiei Șchiopoaiei, se prea poate să ai norocul (sau
ghinionul) să te întâlnești cu Baba Ana, despletită, ținând o pușcă în mână și repetând
cu glas răgușit: „pun eu mâna pe tine, Lică,
tâlharule”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu