O poveste aproape adevărată

Înviatul

Eram la cafea când am auzit știrile: azi noapte a înviat iarăși cel care s-a jertfit pentru noi, murind răstignit pe o cruce.

Hmmm, ce mai chestie, mi-am zis, omul ăsta a murit acum mai bine de două milenii si de atunci reînvie mereu, an după an, fără excepție.

Repede am terminat cafeaua amară cu care-mi petrec diminețile de om solitar și am ieșit în răcoarea primăverii de aprilie.

Unde o fi, mă întrebam, vreau să-l văd, îl caut de când eram copil și am auzit prima oară povestea lui, spusă de mama într-o seară de primăvară.

Trebuie că un înviat arată altfel decât ceilalți oameni, mă gândeam, așadar mi-ar fi fost, desigur, ușor să-l recunosc pe stradă.

Dar nu era nicăieri și nimeni nu știa să-mi spună unde ar fi potrivit să-l caut. Toți erau convinși că a înviat, că umblă printre noi, că ne putem întâlni cu el, dar unde... la partea asta cu toții dădeau din umeri.

O doamnă în vârstă mi-a spus să mă duc la biserică. O alta m-a îndrumat către spital. Altcineva mi-a spus să-l caut la un așezământ pentru copiii orfani. Taximetristul pe care l-am rugat să cutreiere orașul fără grabă, a spus că bunicul lui ar fi auzit vorbindu-se, pe când era copil, de un țăran care s-a întâlnit cu Înviatul pe câmp.

Am umblat întreaga zi, fără niciun rezultat. M-am întors acasă abătut, ca de fiecare dată când nu găsesc ceea ce caut. Pe o bancă, aproape de  blocul unde locuiesc, am văzut un om al străzii, cu o expresie care mi s-a părut batjocoritoare.

-          Îl cauți pe Înviat, nu-i așa? a zis

-          Ba așa e, am zis. Dacă l-ai căuta și tu, poate ți-ai reveni din starea asta.

-          Eu știu unde e. Dacă-mi dai cinci lei, îți zic și ție.

I-am dat cincizeci și i-am spus:

-          Măcar bea ceva mai de soi.

-          Aha, domnul e generos... Mulțumesc.

Am dat să plec.

-          Nu vrei să-ți spun unde e Înviatul?

N-avea niciun sens. Totuși i-am făcut hatârul:

-          Spune.

-          E peste tot, generosule. Pretutindeni. Asta o știe oricine.

-          Aha, am zis și am luat-o către intrarea în bloc.

-          Dar ce știu numai puțini e altceva, a strigat după mine.

Ceea ce se află peste tot, de fapt nu e nicăieri.

M-am întors către el cu gândul să-i spun vreo două. Dar nu mai era pe bancă. Nu era nici mai încolo, pe trotuar și în niciun alt loc la care îmi puteau ajunge privirile.

Raul Sebastian Baz