Solaris (10)

OXIGENUL LICHID

Zăceam culcat în beznă, amorţit, cu privirea pironită pe cadranul luminescent al ceasului meu de mână. Nu ştiu cât timp am stat aşa... Ascultam propria-mi respiraţie şi mă intriga ceva, dar şi gândurile, şi privirea aţintită pe şiragul verzui al cifrelor, şi mirarea erau cufundate într-o stare de apatie, pe care o atribuiam oboselii.

M-am întors pe o parte, patul părea curios de larg, ceva îmi lipsea. Mi-am oprit respiraţia. S-a aşternut o linişte deplină. Am încremenit. Harey!? Nu se auzea nici cea mai uşoară foşnire. De ce nu-i auzeam respiraţia? Am început să-mi plimb mâinile pe aşternut: eram singur.

—    Harey! am vrut să strig, dar am auzit paşi. Se apropia cineva mare şi greu, ca...

—    Gibarian? am spus liniştit.

—    Da. Eu sunt. Nu aprinde lumina.

       —    Nu?

—    Nu-i necesar. Aşa va fi mai bine pentru amândoi.

—    Tu însă nu eşti în viată...

—    N-are importanţă. Doar îmi recunoşti glasul.

—    Da. De ce-ai făcut-o?

—   Am fost nevoit. Ai întârziat cu patru zile. Dacă ai fi venit mai devreme, poate n-ar mai fi fost nevoie. Dar nu-ţi fă reproşuri. Nu mă simt rău.

—    Eşti aievea?...

—    Ah, crezi că mă visezi... aşa cum ai gândit atunci... despre Harey...

—    Unde este ea?

—    De unde ştii că ştiu?

—    Deduc.

—    Dacă ştii, ţine-o pentru tine. Să spunem că sunt aici în locul ei.

—    Dar eu vreau să fie şi ea aici.

—    E imposibil.

—    De ce? Ascultă... În realitate nu eşti tu, ci eu...

—   Nu. Sunt eu, realmente. Dacă ai vrea să fii pedant, ai putea spune că sunt eu încă o dată. Dar să nu irosim cuvintele.

—    Vei pleca?

—    Da.

—    Şi se va întoarce atunci ea?

—    Ţii neapărat? Ce înseamnă ea pentru tine?

—    Mă priveşte.

—    Dar ţi-e teamă de ea.

—    Nu. ’

—    Şi scârbă...

—    Ce vrei de la mine?

—   De tine ar trebui să ai milă, nu de ea. Ea va avea întotdeauna douăzeci de ani. Nu te prefă că n-o ştii!

Deodată fără să-mi dau deloc seama de ce, m-am liniştit pe deplin. Îl ascultam cu un calm desăvârşit. Mi se părea că se apropiase, că stătea proptit de pat, dar nu vedeam nimic în bezna ce domnea.

—   Ce doreşti? am întrebat încet.

Tonul meu parcă l-ar fi surprins. A tăcut o clipă.

—  Sartorius l-a convins pe Snaut că l-ai înşelat. Acum te înşeală ei. Prefăcându-se că montează o aparatură Roentgen, construiesc de fapt un anihilator de câmp.

—   Unde este ea? am întrebat.

—   N-ai auzit ce ţi-am spus? Te-am prevenit!

—   Unde se află ea?

—   Habar n-am. Fii atent: vei avea nevoie de arme. Nu te poţi bizui pe nimeni.

—   Mă bizui pe Harey, am spus.

Imediat am auzit ceva ca un ecou al vorbelor mele. Râdea. Fireşte că poţi, dar numai până la o anumită limită. La urma urmei vei putea întotdeauna să faci ceea ce am făcut eu.

—   Tu nu eşti Gibarian.

—   Nu mai spune? Dar cine sunt? Poate visul tău?

—   Nu. Eşti păpuşa lor. Tu însă nu eşti conştient de asta.

—   Dar tu eşti conştient cine eşti?

Întrebarea mi-a dat de gândit. Voiam să mă scol, dar nu puteam. Gibarian continua să vorbească; nu îi înţelegeam cuvintele, îi auzeam doar glasul. Luptam disperat împotriva slăbiciunii trupului meu. Cu un suprem efort, am încercat încă o dată să mă scol... şi m-am trezit. Răsuflăm din greu, ca un peşte în agonie. Era întuneric beznă. Fusese un vis. Un coşmar. Dar stai... "dilema pe care n-o putem rezolva. Ne persecutăm pe noi înşine. Politheriile au aplicat doar un gen de amplificare selectivă a propriilor noastre gânduri. A căuta o motivare a fenomenului constituie un demers antropomorfic. Unde nu există oameni, acolo nu există nici motive accesibile omului. Pentru a ne continua explorarea, trebuie să anihilăm fie propriile noastre gânduri, fie întruchiparea lor materială. Prima cale nu stă în puterile noastre. A doua prea se aseamănă cu o crimă.

Ascultam în întuneric cadenţa acestui glas al cărui timbru l-am recunoscut imediat: vorbea Gibarian. Am întins mâinile în jurul meu. Patul era gol. „M-am trezit pentru un al doilea vis” — mi-a trecut prin minte.

—  Gibarian? am spus. Vocea s-a întrerupt imediat la jumătatea cuvântului. S-a auzit un declic abia perceptibil, iar pe faţă am simţit o vagă adiere.

—  Ei, tu, Gibarian, am murmurat căscând. Ce te ţii scai de mine dintr-un vis într- altul...

Ceva a foşnit lângă mine.

—   Gibarian! am repetat mai tare.

Arcurile patului au vibrat.

—   Kris... Sunt eu, s-a auzit o şoaptă în imediata mea apropiere.

—   Tu eşti, Harey... dar Gibarian?

—   Kris... Kris... doar nu poate fi el... tu însuţi ziceai că nu este în viaţă.

—  În vis poate trăi, am răspuns fără convingere. Nu eram deloc sigur că fusese un vis. A vorbit. A fost aici, am adăugat. Eram foarte somnoros. Sunt somnoros, deci dorm, m-am gândit prosteşte, atingând cu buzele umărul rece al lui Harey, şi m-am întins mai comod. Ea mi-a răspuns ceva, dar eu m-am adâncit în apele de uitare al somnului.

Dimineaţa, în camera luminată în roşu, mi-am adus aminte de întâmplările nopţii. Discuţia cu Gibarian am visat-o, dar ce s-a întâmplat mai târziu? Ii recunoscusem glasul, aş fi putut jura, numai că nu-mi aduceam prea bine aminte ce spunea. Nu suna a dialog, suna sentenţios... Sentinţă!?

Harey se spăla. Răsuna până la mine plescăitul apei în baie. M-am uitat sub pat, unde cu câteva zile mai înainte aruncasem magnetofonul. Nu mai era acolo.

—  Harey! am strigat. Faţa ei, de pe care picurau stropi de apă, a apărut de după dulap. N-ai văzut cumva magnetofonul? am întrebat. Era sub pat... unul mic de buzunar...

—  Da, au fost nişte lucruri... Pe toate le-am pus acolo... şi, arătând raftul din apropierea dulăpiorului cu medicamente, Harey a dispărut în baie.

Am sărit din pat, dar nici în raftul acela n-am găsit aparatul.

—  Trebuia să-l fi văzut, i-am spus lui Harey când s-a întors în cameră. Dar ea se pieptăna în faţa oglinzii şi nu mi-a răspuns. Abia acum mi-am dat seama cât este de palidă şi că în ochii ei, când privirile ni se-ntâlneau în oglindă, licărea ceva iscoditor. Harey, am reluat cu încăpăţânare, magnetofonul nu se află în raft.

—   N-ai nimic mai important să-mi spui...?

—   Iartă-mă, am murmurat. Ai dreptate, e o prostie.

Asta mai lipsea: să ne certăm!

Pe urmă ne-am dus să luăm micul dejun. Harey făcea astăzi totul altfel decât de obicei, dar nu reuşeam să definesc această deosebire. Privea în jurul ei, de câteva ori n-a auzit ce i- am spus, ca şi cum ar fi căzut brusc pe gânduri. O dată, când şi-a înălţat capul, i-am văzut ochii în lacrimi.

—   Ce ai? am coborât vocea până la şoaptă. Plângi?

—   Oh, lasă-mă! a scâncit. Nu-s lacrimi adevărate.

Poate ar fi trebuit să-i spun mai multe, dar de nimic nu-mi era atât de teamă ca de „discuţiile sincere”. De altfel, altceva aveam în cap.

Deşi ştiam că maşinaţiile lui Snaut şi ale lui Sartorius mi-au fost revelate doar în vis, am început să mă întreb dacă într-adevăr există arme în staţie. Nu mă gândeam la ceea ce voi face cu ele; voiam pur şi simplu să le am. I-am spus lui Harey că trebuie să dau o raită prin magazii. A mers după mine, tăcând. Am cotrobăit prin lăzi, am cercetat în conteinere, iar la coborâre nu mi-am putut stăpâni dorinţa de a zvârli o privire în sala frigorifică. Nu voiam totuşi ca Harey să intre acolo; de aceea am crăpat doar uşa şi am cuprins dintr-o uitătură întreaga încăpere. Linţoliul cel negru acoperea silueta prelungă, dar din unghiul uşii nu reuşeam să văd dacă negresa mai stă culcată acolo unde fusese înainte. Mi se părea că locul era gol.

N-am găsit nimic din ceea ce aş fi avut nevoie şi rătăceam aşa, într-o dispoziţie din ce în ce mai proastă, când, deodată, am remarcat lipsa fetei. A venit însă curând; rămăsese pe coridor, dar faptul că a încercat să se depărteze de mine (ceea ce-i venea atât de greu, fie chiar pentru o clipă) ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Mă purtam în continuare ca un om supărat, fără să ştiu pe cine, sau mai degrabă ca un nătărău. Începuse să mă doară capul. Nu descopeream nicăieri un antinevralgic şi din pricina nervilor am răsturnat cu josul în sus întregul conţinut al farmaciei. Nu-mi venea să merg din nou în sala de operaţii. Rareori mi s-a întâmplat să fiu scos din sărite în aşa hal. Harey trecea ca o umbră prin cabină, uneori dispărea pentru câteva clipe. După masă (de fapt Harey nu se atinsese de mâncare, iar eu, lipsit de poftă din cauza migrenei ce făcea să-mi crape capul, nici măcar nu încercasem s-o îndemn să mănânce) s-a aşezat brusc lângă mine şi a început să mă ciupească de mâneca bluzei.

—    Ei, ce vrei? am murmurat maşinal. Aveam de gând să dau o raită pe sus, deoarece mi se părea că în ţevi răsuna un ecou slab de ciocănituri, semn că Sartorius lucrează la aparatura de înaltă tensiune, dar deodată cheful mi s-a evaporat la gândul că voi fi obligat să mă duc cu Harey, a cărei prezenţă în bibliotecă mai era explicabilă, dar acolo, printre maşini, ar fi putut să-i dea lui Snaut prilejul unei atenţii premature.

—   Kris, a şoptit. Ce se-ntâmplă cu noi...?

Am oftat fără voie. Nu pot susţine că aceasta era ziua mea fericită.

—   Nimic rău. Dar la ce te referi?

—   Aş vrea să vorbesc cu tine.

—   Poftim, te ascult.

—   Dar nu aşa.

—   Dar cum? ţi-am spus doar că mă doare capul, că am o mulţime de griji...

—   Puţină bunăvoinţă, Kris!

M-am silit să schiţez un zâmbet; desigur că nu mi-a reuşit.

—   Da, iubito, zi...

—   Dar îmi vei spune adevărul?

Am ridicat sprâncenele; nu-mi plăcea acest început.

—   De ce te-as minţi?

—   Poţi avea motive... importante. Dar, dacă vrei ca să... hai, nu mă minţi!

Tăceam.

—  Eu îţi voi spune ceva şi tu-mi vei spune ceva. Bine? Dar numai adevărul. Orice-ar fi. N-o priveam în ochi, deşi îmi căuta privirea; mă prefăceam că nu observ. Ţi-am mai spus că nu ştiu de unde am venit aici. Dar poate că o ştii tu. Aşteaptă, încă n-am... E posibil să nu ştii. Dacă totuşi ştii, dar nu mi-o poţi spune acum, o vei face poate mai târziu, cândva! Nu va fi lucrul cel mai rău. În orice caz îmi vei da o şansă.

Aveam impresia că un curent rece ca gheaţa îmi străbate întregul trup.

—   Copilule, bâiguii, ce tot îndrugi? Ce fel de şansă...?

—   Kris, oricine aş fi, cert e că nu sunt copil. Mi-ai promis: răspunde-mi!

Acest „oricine aş fi” parcă m-ar fi strangulat; n-am reuşit decât s-o privesc pe Harey; negam prosteşte din cap, ca şi când m-aş fi apărat de ceea ce aveam să mai aud.

—   Doar ţi-am zis că nu trebuie să-mi spui. E destul dacă-mi vei da de-nţeles că nu poţi.

—   Nu-ţi ascund nimic..., am răspuns cu glasul răguşit.

—   Atunci e perfect, a replicat, sculându-se. Am vrut să-ţi spun ceva.

Simţeam că nu pot lăsa aşa lucrurile, dar toate cuvintele îmi rămâneau în gât.

—  Harey... Stătea lângă fereastră, întoarsă cu spatele. Oceanul albastru, pustiu se întindea sub cerul gol. Harey, dacă bănuieşti că... Harey, doar ştii că te iubesc...

—   Pe mine?!

M-am apropiat de ea. Am vrut s-o îmbrăţişez. S-a eliberat, respingându-mi braţul.

—   Eşti prea bun..., a spus. Mă iubeşti? Aş fi preferat să mă fi bătut!

—   Harey, iubito!

—   Nu! Nu! Mai bine taci.

S-a apropiat de masă şi a început să strângă farfuriile. Priveam deşertul albastru. Soarele coborâse, şi umbra mare a staţiei se proiecta ritmic pe valuri. Lui Harey farfuria i-a alunecat din mână şi a căzut pe duşumea. Apa bolborosea în chiuvetă. La marginea orizontului, bronzul se transforma într-un aur de un roşu murdar. Măcar de-aş şti ce am de făcut! O, dacă aş şti! Deodată s-a făcut linişte. Harey s-a oprit în spatele meu.

—  Nu te-ntoarce, mi-a spus în şoaptă. Nu eşti cu nimic vinovat, Kris. Sunt convinsă. Nu te frământa. Am întins mâna spre ea. A fugit în fundul cabinei, şi, ridicând o grămadă de farfurii, a reluat: Păcat! Dacă ar putea fi sparte, oh, le-aş sparge pe toate!!! O clipă am crezut că într-adevăr le va zvârli pe jos, dar m-a privit şăgalnic şi a zâmbit: Nu-ţi fie teamă, nu voi face scene.

M-am trezit în toiul nopţii, brusc, încordat, şi atent, şi m-am aşezat pe marginea patului; în cameră era întuneric, prin uşa întredeschisă pătrundea lumina slabă de pe coridor. Un sâsâit intens creştea mereu, odată cu nişte lovituri înfundate, ca şi cum un obiect mare s-ar fi izbit cu putere de partea cealaltă a peretelui. Un meteorit! mi-a străfulgerat prin minte. A spart chiurasa. Acolo este cineva! Un horcăit prelung.

M-am trezit de-a binelea. Mă aflam în staţie, nu în rachetă... de unde atunci acest îngrozitor ecou?

M-am repezit pe culoar. Uşa micului laborator era larg deschisă şi lumina ardea. Am dat buzna înăuntru.

M-a izbit o adiere îngrozitor de rece. Cabina era plină de un abur ce tăia răsuflarea, transformând-o imediat în zăpadă. O mulţime de petale albe pluteau deasupra trupului îmbrăcat într-un halat de baie şi care zvâcnea slab pe duşumea. Abia de-o mai vedeam sub acel nor de gheaţă. M-am aruncat spre Harey, am luat-o în braţe, halatul îmi frigea mâinile, mi le îngheţa. Am fugit pe coridor, trecând pe lângă şiruri de uşi, nu mai simţeam frigul, dar respiraţia ei ce isca nouraşi de vapori condensaţi, îmi ardea umărul ca o flacără.

Am aşezat-o pe masă, i-am sfâşiat halatul în dreptul pieptului; i-am privit o clipă faţa tremurândă; sângele îngheţase pe gura deschisă, acoperind buzele cu un strat negricios, iar pe limbă străluceau cristale de gheaţă.

Oxigen lichid! în laborator se afla oxigen lichid în vase Dewar. Ridicând-o pe Harey, mi- am simţit tălpile călcând pe o sticlă uşor friabilă. Cât putuse să bea? Nu mai avea nici o importanţă! Gâtul, faringele, plămânii, totul era ars. Oxigenul lichid arde mai intens decât acizii cei mai concentraţi. Respiraţia ei hârâitoare, uscată, ca sunetul unor hârtii care se rup, devenea tot mai slabă. Ochii îi erau închişi. Agonie...

Am aruncat o privire asupra marilor dulapuri de sticlă, cu instrumentar şi medicamente. Traheotomie? Intubaţie? Dar ea nu mai avea plămâni. Erau arşi. Medicamente? Greu de ales.

Rafturile erau înţesate de flacoane şi de cutii... Năprasnicul ei hârâit umplea întreaga sală, din gura ei deschisă se risipea o ceaţă alburie.

Termofoarele... Am început să le caut, dar până să le găsesc am alergat la cel de-al doilea dulap, am răscolit printre cutiile cu fiole... acum, o seringă... unde?... În sterilizator... dar nu reuşeam s-o montez. Mâinile nu mă ascultau degetele erau înţepenite şi refuzau să se îndoaie. Am izbit cu furie în capacul sterilizatorului, dar nu simţeam lovitura; singura reacţie era doar o uşoară furnicare. Muribunda horcăia tot mai cumplit. Am sărit lângă ea. Ochii îi erau deschişi.

—   Harey!

Sunetele pe care le-am scos nu erau nici măcar o şoaptă. Îmi simţeam propria faţă străină, ca de ghips. Coastele prinseră să-i joace sub pielea albă, părul umed, din cauza zăpezii topite, i se răsfirase în şuviţe. Mă privea.

—   Harey!

Nu puteam articula mai mult. Stăteam ca o stană de piatră, iar mâinile, înţepenite, parcă nu mai erau ale mele; tălpile, buzele, pleoapele mă ardeau tot mai tare, dar aproape nici nu simţeam; o picătură de sânge ce se topise la căldură i-a coborât pieziş de pe obraz. Limba i-a tremurat şi i-a recăzut în gură. Tot mai horcăia.

I-am luat braţul, nu mai avea puls. Am desfăcut larg poalele halatului; am pus urechea pe trupu-i îngrozitor de rece, chiar sub sân. Printre hârâituri ca de incendiu, am perceput bătăi galopante, mult prea repezi pentru a fi numărate. Stăteam aşa, foarte aplecat, când ceva mi-a atins fruntea. Degetele ei mi-au pătruns în păr. Am privit-o în ochi.

—  Kris, a şuierat. I-am apucat mâna într-a mea; mi-a strâns-o atât de tare încât mai- mai era să ţip. Starea de conştientă revenită o clipă îi părăsise din nou faţa-i îngrozitor de crispată, globii ochilor au lucit scurt pe sub pleoape, în gât s-a dezlănţuit iarăşi horcăitul şi întregul trup i s-a contorsionat. Atârna pe marginea mesei... Izbea cu capul suportul de plastic. Încercam s-o reţin, apăsând-o pe masă, dar cu fiecare spasm îmi scăpa. Brusc m-a năpădit transpiraţia, şi picioarele mi s-au făcut ca de vată. Când zvârcolirile i-au mai slăbit, am încercat s-o reaşez. Deschidea larg gura, de parcă ar fi înghiţit aerul. Deodată, pe această faţă înspăimântătoare şi însângerată au răsărit luminile ochilor.

—  Kris, a bolborosit. Cât... cât o să mai...? Kris! S-a înecat, pe buze i-a înflorit o spumă şi din nou a fost cuprinsă de spasme. O ţineam cu ultimele-mi rămăşiţe de putere. A căzut pe spate, de i-au clănţănit dinţii şi abia îşi mai trăgea sufletul. Nu, nu, nu, rostea repede, odată cu fiecare expiraţie, şi fiecare dintre ele părea ultima. Dar convulsiile i-au revenit, şi Harey îmi tresaltă iar în braţe, respirând cu un suprem efort, în pauze tot mai gâfâite. În sfârşit pleoapele s-au ridicat la jumătatea ochilor ei deschişi şi orbi. Înţepenise. Credeam că e sfârşitul. Nici nu încercam să-i şterg spuma trandafirie de pe gura, stăteam aplecat, ascultând parcă un clopot îndepărtat şi imens, şi aşteptam ultimu-i răsuflet ca să mă prăbuşesc odată cu el, dar Harey respira într-una, aproape ne mai horcăind, tot mai liniştit, iar sfârcul sânului, care încetase să mai tremure, zvâcnea sub palpitarea iute a inimii. Încă nu înţelegeam ce se-ntâmplă. Doar podul palmelor mi s-a umezit şi mi se părea că asurzesc, că ceva moale şi elastic îmi umple urechile, tot mai auzeam acel clopot bătând, dar acum surd, ca şi cum ar fi avut limba crăpată. Şi-a ridicat pleoapele şi privirile noastre s-au întâlnit.

—  Harey, am vrut să rostesc, dar parcă mi-a lipsit gura, faţa îmi era ca moartă, acoperită de o mască grea, şi nu puteam decât să mă uit.

Şi-a rotit privirile în jurul camerei. Fruntea i s-a mişcat. Era o tăcere deplină. În spatele meu, într-o altă lume, apa picura egal din robinetul deschis. Harey s-a ridicat într-un cot. S­a aşezat. M-am dat înapoi. Mă urmărea din ochi.

—  N-a... n-a... reuşit? a spus. De ce...? De ce mă priveşti aşa...? Şi deodată, cu un strigăt îngrozitor: De ce mă priveşti aşa?! S-a aşternut liniştea. Şi-a privit mâinile. A mişcat umerii, apoi degetele. Sânt eu...? a întrebat.

—   Harey, am pronunţat numai din buze, fără glas. Şi-a ridicat capul.

—  Harey...? a îngânat. S-a lăsat să lunece de pe masă şi s-a sculat. S-a legănat puţin, şi-a recăpătat echilibrul, a făcut câţiva paşi. Toate le săvârşea într-o stare de perplexitate, mă privea de parcă nu m-ar fi văzut. Harey? a mai spus a dată, încet. Dar... eu... nu sânt Harey. Dar cine...? Eu...? Harey? Dar tu, tu?! Deodată ochii i s-au deschis larg, au fulgerat, şi umbra unui zâmbet de supremă speranţă i-a luminat faţa. Poate că şi tu? Kris! Poate că şi tu... de asemenea...? Tăceam, sprijinit cu spatele de dulap, acolo unde mă împinsese spaima. Mâinile i-au căzut neputincioase. Nu, a reluat. Nu, fiindcă ţi-e frică. Dar, ascultă- mă... nu mai pot. Nu se mai poate aşa. Nu ştiam nimic... nici acum nu-nţeleg nimic. Doar nu este posibil! Eu... (şi-a dus pumnii palizi spre piept) nu ştiu nimic în afară de Harey! Ţi se pare poate că mă prefac? Nu mă prefac, pe cuvânt de onoare că nu mă prefac! Ultimele cuvinte au trecut într-un geamăt. A căzut pe duşumea, plângând în hohote. Acest strigăt parcă spărsese ceva în mine. Într-o sigură săritură am fost lângă ea, am cuprins-o de umeri, se apăra, mă respingea hohotind fără lacrimi. Dă-mi drumul! mi-a strigat. Dă-mi drumul! Ţi-e scârbă! Ştiu! Nu vreau aşa! Nu vreau! Vezi doar că nu sunt eu, nu sunt eu, nu sunt...

—   Taci! am urlat, zguduind-o. Amândoi zbieram ca ieşiţi din minţi, stând îngenuncheaţi

unul în faţa celuilalt. Harey îşi izbea capul de umărul meu, eu o strângeam spre mine cu toată puterea. Deodată ne-am oprit, respirând greu... Apa picura ritmic din robinet.

—  Kris..., a bolorosit, lipindu-şi tare faţa de umărul meu. Spune-mi ce am de făcut, Kris... ca să nu mai fiu...

—   Încetează! am strigat.

Şi-a ridicat spre mine obrazul:

—   Cum...? Nici tu nu ştii? Nu există scăpare? Nici una?

—   Harey... fie-ţi milă...

—  Am vrut... doar ai văzut. Nu. Nu. Dă-mi drumul, nu vreau să mă atingi! Ţi-e scârbă de mine.

—   Nu-i adevărat!

—  Minţi! Trebuie să-ti fie scârbă. Mie... mie însămi... mi-ar fi. Dacă aş putea... Dacă aş putea...

—   Te-ai sinucide?

—   Da.

—  Dar eu nu vreau, înţelegi? Nu vreau să te sinucizi. Vreau să fii aici, lângă mine, şi nu mai am nevoie de nimic altceva.

Ochii ei imenşi, cenuşii mă devorau.

—   Cât de oribil minţi..., mi-a spus pe un ton calm.

I-am dat drumul şi m-am ridicat din genunchi. S-a aşezat pe duşumea.

—  Spune-mi ce am de făcut ca să mă crezi că nu rostesc decât ceea ce gândesc... că acesta-i adevărul, că altul nu există?!

—   Nu poate fi adevărul. Nu sunt Harey.

—   Dar cine eşti?

A tăcut un timp mai îndelungat. De câteva ori, bărbia a prins să-i tremure până când, aplecându-şi capul, a şoptit:

—   Harey...? Dar... ştiu că nu-i adevărat. Nu pe mine... mă iubiseşi acolo... de mult...

—  Da, am spus. Ceea ce a fost nu mai este. A murit. Dar pe tine, de-aici, te iubesc. Înţelegi?

A dat din cap.

—  Să nu crezi că nu ştiu să apreciez tot ce-ai făcut. Ai procedat cât s-a putut mai bine, cât de bine te-ai priceput. Dar aici nu există scăpare. Acum trei zile, când vegheam lângă patul tău, aşteptând să te trezeşti, nu ştiam încă nimic. Iar acum mi se pare că toate s-au întâmplat foarte de mult. M-am purtat de parcă mi-aş fi pierdut minţile, gândurile îmi erau înceţoşate. Nu-mi aminteam nici ce a fost mai înainte, nici ce a fost mai târziu şi nu mă miram de nimic, la fel ca un om după o narcoză sau după o boală îndelungată, şi chiar credeam că fusesem poate bolnavă, numai că tu nu vrei să-mi spui nimic. Mai târziu însă, tot mai multe lucruri mi-au dat de gândit. Ştii care dintre ele. Începusem să desluşesc ceva după ce-ai discutat în bibliotecă atunci... cu ăla... cum îl cheamă?... cu Snaut. Dar, cum n­ai vrut să-mi mărturiseşti nimic, m-am sculat noaptea şi am dat drumul la magnetofon. Doar atunci, o singură dată, am minţit... fiindcă eu îl ascunsesem, Kris. Cel care vorbea, cum se numea...?

—   Gibarian.

—  Da. Gibarian. Atunci am înţeles totul, deşi, la drept vorbind, nici acum nu pricep nimic. Un singur lucru nu ştiam... că nu mă pot... că nu sunt... că toate astea se sfârşesc... fără sfârşit. Despre asta nu pomenea nimic. De altfel, poate, a spus, dar te-ai trezit şi am oprit banda. Dar şi aşa auzisem destul ca să aflu că nu sunt un om, ci doar un instrument...

—   Ce tot înşiri?

—  Un instrument care să-ţi cerceteze reacţiile... sau ceva în genul ăsta. Fiecare dintre voi are pe cineva ca mine. Totul se bazează pe amintiri sau pe reprezentări, pe stările inhibate. Cam aşa ceva... De altfel, o ştii mai bine decât mine. El spunea nişte lucruri îngrozitoare, de necrezut, şi dacă n-ar fi fost faptul că totul coincidea n-aş fi crezut niciodată!

—   Ce coincidea?

—  Ei, că n-am nevoie de somn, că trebuie să fiu mereu lângă tine. Ieri dimineaţă mai credeam că mă urăşti şi din acest motiv eram nefericită. Doamne, cât eram de proastă? Dar spune şi tu: puteam oare să-mi imaginez? Nici el n-o ura pe femeia lui, dar cum vorbea despre ea! Abia atunci mi-am dat seama că, orice aş face, ar fi indiferent. De-o voiam sau nu, pentru tine tot o tortură era. Ba chiar mai rău, fiindcă instrumentul de tortură este neînsufleţit şi inocent ca piatra, care cade şi ucide... dar ca acest instrument să poată avea cele mai bune intenţii şi să iubească... una ca asta nu mi-aş fi închipuit-o niciodată. Aş vrea să-ţi împărtăşesc măcar ceva din cele petrecute cu mine atunci, după ce am auzit banda aceea. Am încercat chiar să-mi notez cele auzite...

—   Ah, de aceea ai aprins lumina? am îngăimat.

—  Da. Dar n-a ieşit nimic... Fiindcă eu căutam în mine... ştii... pe ei — adică acel... altceva... Eram de-a dreptul nebună, îţi spun! O vreme mi s-a părut că sub pielea mea nu mai există un trup, că în mine se află altceva, că sunt doar... doar aer. Asta ca să mă mint. Înţelegi?

—   Înţeleg.

—  Dacă stai aşa, culcată, ore în şir, noaptea, atunci, gândindu-te, poţi ajunge foarte departe şi în locuri stranii, ştii...

—   Ştiu.

—  Dar îmi simţeam inima bătând şi mi-am amintit, de altfel, că mi-ai cercetat sângele. Cum este sângele meu? Spune-mi, îmi spune-mi adevărul? Doar mi-l poţi spune acum.

—   La fel ca al meu.

—   Într-adevăr?

—   Îţi jur.

—  Atunci ce-nseamnă asta? Ştii... m-am gândit apoi că poate acel ceva ce se află ascuns în mine, că este foarte mic. Dar nu ştiam unde. Acum însă cred că toate astea n-au fost în fond decât eschivări, căci mă temeam îngrozitor de ceea ce voiam să fac şi căutam o altă ieşire. Dar, Kris, dacă am acelaşi sânge... dacă este aşa precum spui, atunci... Nu, asta-i imposibil. Doar n-aş mai trăi acum, nu-i aşa? Înseamnă că totuşi ceva există, dar unde? În cap? Dar eu gândesc cât se poate de obişnuit... şi nu ştiu nimic. Dacă aş gândi prin acel lucru, ar trebui să ştiu totul dintr-o dată şi să nu te iubesc, ci doar să mă prefac şi să ştiu că mă prefac... Kris, spune-mi, te rog, tot ce ştii, poate vom izbuti să facem ceva! Tăcea.

—   Vrei să mori?

—   Mai curând da.

Din nou s-a lăsat peste noi liniştea.

Harey stătea chircită, iar eu, aplecat deasupra-i, priveam în adâncul sălii pustii plăcile albe ale instrumentelor emailate, aparatura lucioasă, împrăştiată pretutindeni. Priveam de parcă as fi căutat un lucru necesar şi nu-l puteam găsi.

—  Harey, crezi că ţi-aş putea spune ceva? Aştepta. Ce-i drept, nu eşti întru totul asemănătoare mie. Dar asta nu-nseamnă o inferioritate. Dimpotrivă. Poţi crede ce vrei despre toate astea, dar tocmai datorită... n-ai murit.

Un râs copilăros şi trist i-a zbuciumat faţa.

—   Să-nsemne că sunt... nemuritoare?

—   Nu ştiu. În orice caz, eşti într-o măsură mult mai mare decât mine.

—   E îngrozitor! a şoptit.

—   Dar poate că nu atât cât ţi s-ar părea.

—   Dar nu mă invidiezi...

—  Harey, prezenţa ta ţine mai curând de... menirea ta, aş spune. Ştii, aici, în staţie, menirea ta este la fel de neclară ca şi a mea sau a fiecăruia dintre noi. Ceilalţi vor continua experimentul lui Gibarian şi se poate întâmpla orice...

—   Sau nimic.

—  Sau nimic şi-ţi mărturisesc că aş prefera să nu se-ntâmple nimic... nu atât din cauza fricii (cu toate că şi ea joacă, probabil un rol), ci din pricina faptului că experimentul nu va duce nicăieri. De asta sunt absolut sigur.

—   Dar de ce nu va duce nicăieri? E vorba de ocean?

A tresărit.

—  Da. Despre contact e vorba. Cred că, în esenţă, lucrurile sunt cât se poate de simple. Contactul înseamnă schimbul unor experienţe, al unor cunoştinţe sau cel puţin al unor rezultate, al unor stări. Dacă n-ai însă nimic de comunicat în acest schimb? După cum elefantul nu este o bacterie foarte mare, nici oceanul nu poate fi un creier foarte mare. Fireşte că de ambele părţi pot interveni anumite acţiuni. Ca o consecinţă a uneia dintre ele, te privesc acum şi-ncerc să te conving că-mi eşti mai dragă decât cei doisprezece ani pe care i-am consacrat planetei Solaris şi că vreau să rămân cu tine. Poate că prin tine oceanul a vrut să-mi facă un serviciu; poate că apariţia ta trebuia să fie pentru mine un supliciu sau poate nu-i decât o cercetare microscopică. Un gest de prietenie, o lovitură perfidă sau poate un joc sarcastic. Ori poate toate laolaltă, sau — ceea ce mi se pare cel mai probabil — nimic din toate astea, dar, în definitiv, ce ne privesc, pe mine şi pe tine, intenţiile părinţilor noştri atât de diferiţi între ei? Mi-ai putea riposta că de aceste intenţii depinde viitorul nostru, şi voi fi de acord. Ca şi tine, nu sunt capabil să prevăd ceea ce se va-ntâmpla. Nu te pot asigura nici măcar că te voi iubi întotdeauna. După ce s-au întâmplat atâtea, ne putem aştepta la orice. Poate că mâine voi deveni o meduză verde... Asta nu depinde de noi. Dar, în măsura în care depinde de noi, vom fi împreună. Oare-i puţin?

—   Ascultă.... ai spus, mai este ceva. Eu... cu ea... semăn mult?

—   Ai semănat toarte mult, am spus, dar acum nu mai ştiu.

—   Cum adică...?

S-a sculat de pe jos şi acum mă privea cu ochii mari.

—   Ai reuşit s-o adumbreşti.

—   Şi eşti sigur că nu pe ea, ci pe mine? Pe mine...?

—   Da. Pe tine. Nu ştiu... cred că dacă ai fi într-adevăr ea, n-as putea să te iubesc.

—   De ce?

—   Fiindcă am făcut ceva oribil.

—   Ei i-ai făcut?

—   Da. Când am fost...

—   Nu-mi spune.

—   De ce?

—   Fiindcă vreau să ştii că nu sunt ea.

Solaris 1
Solaris 11