vineri, 10 mai 2019

Călugărul și vinurile - poveste din Ștefești

Pe malul stâng al Vărbilăului, la aproximativ 50 de kilometri de Ploiești, 20 de Văleni și 3 de Slănic, se află comuna Ștefești, formată din satele Ștefești, Scurtești și Târșoreni. Ca peste tot în această zonă, oamenii știu o mulțime de legende privind întemeierea localității lor. Cel mai adesea vorbesc despre un anume Moș Ștef, care este pomenit și de Iorga în lucrarea lui „Moșnenii de pe Vărbilău și de pe Valea Buzăului”. Este greu de crezut că toate localitățile din Prahova au fost întemeiate de moși: Ploieștii de Moș Ploaie, Breaza de Moș Breazu, Cioranii de Moș Cioară și tot așa. Prin urmare, istoricii au devenit destul de circumspecți când vine vorba de feluriți moși, astfel încât existența unui Moș Ștef care a pus bazele Ștefeștilor este considerată, azi, destul de puțin probabilă. Mai cu seamă că nu demult, un călugăr moldovean a făcut anumite descoperiri care pun în cu totul altă lumină istoria satelor de pe Vărbilău.
    În anul 1989, călugărul Vasile de la Mânăstirea Secu, sosit în vizită la Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Văleni, cunoscută de toată lumea ca Biserica Mănăstirea, a găsit, în timp ce se plimba prin curte, o ascunzătoare în care erau niște hrisoave, păstrate în recipiente de sticlă sigilate. A luat unul și l-a dus în chilia unde era cazat, iar acolo, citindu-l, a avut surpriza de a afla o poveste uimitoare legată de un anume Hagi Stoian, ctitor, împreună cu soția sa, Ilinca, al bisericii. Întâmplările s-au petrecut în 1680, pe când Hagi Stoian era clucer în Ceptura, adică un fel de administrator. Ce administra el, istoria oficială nu ne spune în întregime, însă hrisovul găsit de călugărul Vasile suplinește lipsa informațiilor: Hagi Stoian administra niște depozite de vin. Și pentru că un administrator eficient trebuie să cunoască foarte bine ceea ce administrează, Hagi Stoian bea foarte des din vinurile pe care le avea în administrare. Mai precis, mult și des. Această îndeletnicire i-a adus necazuri foarte mari. Iată întreaga poveste.
Fiind un om foarte bogat, Hagi Stoian avea mai multe moșii, cea mai mare parte aflându-se în Ceptura. Una dintre ele, destul de întinsă, era cea de la Ștefești. Acolo ascunsese el cam 10.000 de sticle din cel mai bun vin, pe care-l considera o posibilă monedă de schimb contra libertății sale, în caz că s-ar fi auzit la domnie despre blestemățiile pe care le comitea. Iată însă că un anume Butigescu, mare proprietar de oi, a aflat, de la niște ciobani, de unele fapte reprobabile comise într-o noapte de Stoian, aflat în stare de beție avansată. Hrisovul găsit de călugărul Vasile nu descrie aceste fapte, precizează doar că la auzul lor Butigescu a fost atât de revoltat, încât a luat hotărârea să-l dea pe clucer pe mâna ispravnicilor. Dar fiind el un om dintr-o bucată și neplăcându-i să lucreze decât la lumină, înainte de a trece la fapte l-a vizitat pe Stoian și i-a spus ce are de gând să facă. Clucerul l-a rugat să nu se pripească, l-a poftit la un pahar de vin și i-a turnat o poveste menită să-i prezinte lucrurile în cu totul altă lumină. I-a explicat că ciobanii aveau pică pe el pentru că refuzase să le dea în folosință niște pășuni gratis. I-a mai spus că acele pășuni se aflau la Ștefești, unde ține el niște vinuri deosebite și că ele reprezentau adevăratul motiv pentru care ciobanii doreau să meargă cu oile în zonă etc. În cele din urmă, tot umplându-i paharul cu vin vechi de zece ani, l-a convins pe Butigescu că este curat ca lacrima și că toate lucrurile despre care îi povestiseră ciobanii nu erau decât scorneli. În final, pentru că deja picioarele musafirului se împleticeau, l-a oprit să doarmă acolo și, peste noapte, i-a băgat în pat o tânără domniță pe care o ținea la moșie pentru el însuși. Când s-a trezit din somn și a văzut că mai e cineva lângă el, Butigescu și-a adus brusc aminte ce se petrecuse peste noapte. Cuprins de rușine și de groază, l-a implorat pe Hagi Stoian să țină secretul și i-a promis că, la rândul lui, va păstra tăcerea în legătură cu ceea ce îi povestiseră ciobanii. Una peste alta, cei doi au bătut palma și lucrurile s-au liniștit pentru o vreme.
Tânăra domniță, pe numele ei Joița, era fata unui anume Mareș Botezatu, proprietar a 22 stânjeni de moșie în hotarul Ștefeștilor. Când Joița a rămas însărcinată, Mareș a turbat pur și simplu. Atât a amenințat-o și a chinuit-o pe biata fată, încât până la urmă a făcut-o să vorbească: tatăl copilului era Hagi Stoian sau, destul de probabil, Butigescu. Mareș a dat fuga la clucer și i-a spus că nu mai are mult de trăit dacă nu rezolvă situația, găsindu-i Joiței un soț care să o accepte așa, însărcinată. S-a dus apoi la Butigescu și l-a amenințat și pe el. Scandalul pe care l-a făcut a fost atât de mare, încât cei doi complici s-au speriat cu adevărat. Butigescu a apelat la doi prieteni de-ai lui, Iordăneanu și Comănescu, oameni cu multe relații peste tot, până la curtea domnească. Aceștia n-au stat prea mult pe gânduri și s-au dus peste Botezatu, amenințându-l că dacă nu se potolește va fi vai și amar de el și de familia lui. Botezatu s-a înroșit ca un rac, s-a întors cu spatele și a dispărut în spatele unei uși. După două zile a făcut un atac de apoplexie, a căzut la pământ și a murit. Urmarea a fost că Joița, disperată, a amenințat că se va sinucide, nu înainte de a da toată afacerea în vileag. Înspăimântați, cei patru – Stoian, Butigescu, Iordăneanu și Comănescu, au pus mână de la mână și i-au aranjat fetei un mariaj la București, unde i s-a pierdut urma. După care, unul dintre ei, cuprins de remușcări – se pare că Butigescu – a avut idea construirii unei biserici. Și pentru că Iordănescu avea o moșie la Văleni, au decis să o construiască acolo. Cei mai mulți bani i-a dat Stoian, împreună cu soția lui, Ilinca. La sfârșit, toți cei patru au dăruit noii biserici o sumedenie de pământuri, printre care, la loc de cinste ca mărime era moșia lui Hagi Soian de la Ștefești, pe care clucerul a donat-o cu miile de sticle de vin cu tot.
Călugărul Vasile, după ce a terminat de citit, a pus hrisovul înapoi în sticla lui și l-a dus înapoi în ascunzătoare, fără a mai reuși să sigileze dopul, astfel încât, cel mai probabil, umezeala și-a făcut până azi datoria, distrugând prețiosul document. Apoi, în 1990, la scurt timp după Revoluție, el s-a dus să viziteze Ștefeștii. Ceea ce a aflat acolo a fost cu adevărat uimitor.
Vinurile clucerului Stoian au stat și s-au învechit în depozitul din Ștefești până în 1863, când s-a făcut secularizarea și toate averile mânăstirilor au trecut la Domeniile Statului. În acel an de tristă aducere aminte, aflând ce urmează a se petrece, paznicul depozitului, un bătrân pe nume Ștefan Târșoreanu, pe care lumea îl cunoștea ca Moș Ștef, a scos din pivnițe, cu ajutorul unor flăcăi din Pietriceaua, câteva mii de sticle de vin pe care le-a îngropat în grădina casei lui. Se spune că ar fi fost vorba de mai mult de jumătate din întregul depozit. Restul a fost găsit și confiscat de reprezentanțuu statului și nu s-a mai aflat niciodată nimic despre soarta stictelor. În anii comunismului, casa lui Moș Ștef a fost transformată în sediul CAP. La un moment dat, în timpul unor săpături, au ieșit la iveală niște sticle cu vin. Muncitorii habar n-au avut despre ce este vorba, așa că s-au pus pe băut. Timp de câteva zile au umblat numai beți, până au fost luați la ochi de un contabil, care i-a urmărit și a văzut cum dezgroapă sticle. Respectivul s-a făcut că nu știe nimic, dar a avut grijă să oprească săpăturile și să-i trimită pe muncitori în altă parte. Apoi a început să scoată el însuși sticle și, în scurt timp, și-a umplut pivnița. Cum în vremea aia nu putea nimeni să deschidă o afacere, deoarece proprietatea era, conform indicațiilor prețioase ale conducerii PCR,  a întregului popor, contabilul de la CAP n-a avut altă posibilitate decât să bea chiar el vinul, împreună cu familia și cu prietenii. A continuat să dezgroape sticle până a ieșit la pensie, după care nu a mai putut să intre în sediul CAP ca la el acasă. Dar asta nu l-a afectat prea mult, încât avea în pivniță aproape 300 de sticle de vin. Pe patul de moarte, i-a înmânat soției un carnet în care notase întreaga poveste. Numai că o făcuse folosind un cifru inventat chiar de el, pe care nimeni din familie și nici chiar popa nu a putut să-l înțeleagă.
Călugărul Vasile a reușit să-i convingă pe urmașii contabilului că este foarte important să-i arate carnetul, pentru că se pricepe la criptografie și crede că acolo este ceva legat cumva de Biserică. Și, într-adevăr, se pricepea, nu doar la spargerea unui cifru ci și la multe altele. Pentru că, trebuie să o spunem, el nu este nimeni altul decât acel călugăr Vasile care, șase ani mai târziu, avea să-l ajute decisiv pe profesorul Emil Constantinescu să devină președintele României.
În două zile codul era spart și călugărul a aflat întreaga poveste. A mers la primar și i-a spus ce a descoperit. Uimit, edilul a promis că va face lumină. Până astăzi, însă, nu s-a întâmplat nimic. Mai ales că pe locul vechiului CAP se află acum o livadă de pruni pe care nimeni nu este smintit să-i taie pentru a săpa în căutarea unor ipotetice sticle cu vin vechi, a căror existență se transformă, pe zi ce trece, în legendă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!