luni, 6 mai 2019

Groapa Francezului - Poveste din Chiojdeanca

În 1241, a avut loc cea mai mare invazie a tătarilor asupra Europei, care nu a ocolit actualul teritoriu al României. La data de 31 martie au făcut praf Brașovul. În 11 aprilie au distrus Sibiul. Au urmat Sebeșul, Alba Iulia, Orăștie și Aradul. O parte dintre hoarde au intrat în Ungaria, ceilalți au venit în Muntenia. Singura lor grijă era distrugerea și uciderea tuturor celor care le ieșeau în cale. După ce au comis toate ororile imaginabile, au plecat, pentru a reveni anul următor. De frica lor, mulți locuitori ai satelor transilvane și-au părăsit gospodăriile și au fugit unde au văzut cu ochii. Unul dintre aceștia, spune o legendă, pe numele lui Chiojdu, a ajuns prin părțile noastre și s-a stabilit pe o vale înverzită, aflată între dealurile Măstănești, Neagoș, Nucet și Trenu. Mai târziu, mergând la oraș, a cunoscut-o pe Bâsca, o fată „oacheșă, veselă și isteață”, cu care s-a și căsătorit. Cei doi băieți ai lor au întemeiat satele Starchiojd (Chiojdu Mare) și Chiojdu Mic, iar fata a dat numele satului Chiojdeanca.
      După cum s-a aflat în anii din urmă, în această legendă este un sâmbure de adevăr. A existat, fără discuție, un țăran, pe nume Chifu Ungureanu, venit dintr-un sat transilvan foarte bogat, unde el însuși făcuse avere, fiind un om muncitor și foarte priceput la afaceri. Nu plecase de frica tătarilor în 1241, ci cu mult mai târziu, pe la 1750, pentru că intrase într-un conflict foarte periculos cu niște samsari de terenuri, care amenințaseră că-l vor ucide. Cei din sat, invidioși pe averea lui, nici nu se gândeau să-i sară în ajutor, așa că își vânduse toate acareturile și trecuse în zona noastră. În momentul în care găsise locul care i se păruse perfect pentru a se stabili – un sat traversat de o gârlă numită Chiojdeanca, a decis că trebuia să ascundă cât mai bine banii de aur cu care venise. Așa că a îngropat „comoara” undeva pe Vârful Pleșuva, astăzi loc de pășunat, dar atunci aflat într-o stare de sălbăticie care tăia pofta oricui de a se aventura acolo. În plus, de la geamul casei pe care o construise, Ungureanu avea o perspectivă completă a vârfului și a singurei poteci pe care se putea ajunge sus.
După ce a rezolvat problema comorii, Ungureanu s-a căsătorit cu o țărancă din partea Buzăului, pe nume Berta. A avut cu ea un singur băiat, Nicolae. Când Nicolae a împlinit 15 ani, Chifu l-a luat cu el la oraș, ca să-i arate ce înseamnă civilizația. Au mers împreună la cârciumă și acolo, după câteva pahare de țuică tare, tatăl i-a spus fiului: „când o să faci 21 de ani, o să-ți arăt locul unde am îngropat o comoară – banii de aur strânși pe când nici nu mă gândeam că o să ajung să mă stabilesc aici”. Aceste vorbe i s-au întipărit lui Nicolae în minte. Se gândea mereu la comoară și a început să o caute. Pleca de acasă și se ducea peste tot prin păduri, prin poieni, ori de-a lungul gârlei, imaginându-și unde ar fi ascuns el o comoară. A urcat și pe Vârful Pleșuva, dar nu a găsit niciun semn al existenței unei comori îngropate. Chifu și-a dat seama ce se petrece și poate că în sinea lui a regretat că vorbise despre comoară. Dar nu mai avea ce face. A fost nevoit să-i spună și Bertei ce se întâmplă, de ce umblă Nicolae toată ziua aparent fără niciun rost. Femeia a crezut că visează: cum adică, aveau o comoară și în loc să se mute la oraș, stăteau într-un sat prăpădit și munceau din greu de dimineață până seara? Dar Chifu era de neînduplecat: dacă ar fi plecat la oraș, banii s-ar fi dus pe apa sâmbetei, iar el nu știa altceva decât să facă agricultură și să crească animale.
Într-o zi, toate s-au dat peste cap. Chifu a fost lovit, în cădere, de un fag pe care-l tăiase și a rămas paralizat de ambele picioare. Nicolae, care nu era preocupat decât de comoara ascunsă de tatăl lui, era incapabil să se ocupe de gospodărie, așa încât cei trei au început să o ducă tot mai rău. Berta își bătea zilnic soțul la cap, cerându-i să dezgroape banii ca să poată duce cu toții o viață mai bună și, după cum spunea, să aibă șansa de a merge la un spital, unde doctorii i-ar fi putut reda sănătatea. Dar el a rămas pe poziție: va scoate banii din pământ când Nicolae va împlini vârsta majoratului. Până atunci nu mai erau decât trei ani, așa că puteau să mai aștepte.
Voința lui Dumnezeu a fost, însă, alta. Cu numai un an înainte ca Nicolae să își serbeze 21 de primăveri, Chifu a fost găsit mort în patul lui. Este greu de descris disperarea de care au fost cuprinși Berta și Nicolae. Au început să cutreiere împreună toți coclaurii, căutând comoara îngropată. Gospodăria a fost lăsată în paragină, animalele au fost vândute, iar banii se duceau cu o viteză uluitoare. Cei doi ajunseseră de ocara celor din sat, care între timp se mărise binișor, dar asta nu-i descuraja. Continuau să caute comoara. Tot săpând pe ici și pe colo, au găsit un izvor cu „apă de pucioasă”, cum se spunea pe vremea aceea și, după ideea Bertei, au început o mică afacere: oamenii veneau la ei să se trateze de toate bolile, folosind proprietățile apei sulfuroase. Când și când, câte unul se vindeca și asta nu făcea decât să sporească faima izvorului.
Însă cei doi erau tot cu gândul la comoară. După moartea maică-sii, Nicolae nu s-a mai ocupat de izvor, care a fost cumpărat de un domn de la oraș. În 1850, ajuns la vârsta de 75 de ani, el s-a stins, nu fără a-i povesti bunului său prieten de pahar Nicu Savu, mai tânăr cu zece ani, despre comoară. Acesta s-a aprins pe dată de febra aurului și a început să caute banii îngropați. Până în acel moment, ținuse un depozit, magazie cum se numea pe vremea aia, în care avea tot ce puteau dori să cumpere niște țărani pentru agricultură sau pentru gospodărie. Afacerea a dat repede faliment, iar Nicu Savu și-a găsit sfârșitul după câțiva ani de căutări zadarnice. Înainte să moară, a transmis și el secretul, dar nu familiei, ci unui vecin cu care avusese toată viața conflicte. Se crede că a făcut asta în speranța că vecinul își va abandona, ca și el, afacerea (se ocupa cu albinăritul) și va începe să caute comoara. Dar acela nu a căzut în plasă, pentru că întreaga tărășenie i s-a părut greu de crezut. A răspândit vorba în tot satul, urmarea fiind că foarte mulți s-au apucat de săpat.
Între timp, Chiojdeanca s-a dezvoltat. În 1883 s-a înființat o școală, s-au construit drumuri care făceau legătura cu Apostolache, Salcia și Șoimari, au apărut mai multe mori de măcinat și câte altele. Încet, încet, povestea comorii s-a transformat în legendă. Prin anii comunismului nimeni nu mai vorbea de aurul îngropat.
Iată însă că în 1990, la nici un an de la Revoluția anti-ceaușistă, în Chiojdeanca a apărut un francez care o rupea binișor pe românește și care a început să bântuie împrejurimile. Avea cu el un aparat care sotea niște sunete ciudate de câte ori se afla în apropierea unor lopeți sau târnăcoape. O lună de zile a colindat francezul peste tot – pleca dimineața și venea seara, rupt de oboseală. Oamenii se obișnuiseră cu el și aproape că nu-l mai băgau în seamă. Într-o zi însă, l-au văzut cărând un sac destul de mărișor, care părea să aibă o greutate considerabilă. L-a pus în atașul motocicletei cu care venise și a plecat pentru totdeauna. Sătenii, intrigați, au luat din nou la pas împrejurimile și, undeva pe Vârful Pleșuva, au dat peste o groapă săpată într-un loc extrem de greu accesibil. Pe fundul ei au găsit un ban de aur cu chipul și numele unui oarecare Mihail Apafi, despre care profesorul de istorie de la școală le-a spus că fusese un principe transilvan din secolul XVII. A devenit limpede că francezul găsise banii de aur, cu ajutorul aparatului care piuia. Era însă prea târziu, omul își luase tălpășița și odată cu el zburase și comoara. În amintirea lui, primăria a asfaltat groapa, iar Consiliul Local i-a conferit numele de „Groapa Francezului” și a trecut-o pe lista monumentelor de interes național. 
La câțiva ani după plecarea francezului, Chiojdeanca a fost străbătută de un zvon: mai exista o comoară! Chifu Ungureanu, prevăzător, nu îngropase toți banii pe Vârful Pleșuva, lucru pe care nu i-l spusese nici măcar fiului său. Așa că febra aurului a reînceput. Un sătean mai înstărit, pe nume Fofircă, a cumpărat chiar un detector de metale, care însă nu l-a ajutat să găsească vreun ban de aur. Primarul localității, Ahmed, mare iubitor de literatură, a lansat cu ocazia asta un poem, inspirat de două celebre versuri scrise de magistrul Mihai Ursachi în 1971, pe vremea când se credea pelican: 
„Un om din Chiojdeanca avea un detector,
dar nu i-a folosit la nimic”.
Din cauza asta, cel cu detectorul a căpătat o anumită aversiune față de primar, împotriva căruia a candidat în mai multe rânduri, pierzând de fiecare dată. La ultimele alegeri, a compus și el niște versuri, care sunau așa:
„Ungureanu ce-a-ngropat,
Francezul a dezgropat
Și Ahmed a asfaltat”
Omul care a rezolvat diferendul a fost fiul satului, Eugen Simion. El le-a propus celor doi să le consemneze încercările poetice în lucrarea sa „Dicționar general al literaturii spontane”, care urmează să apară în 68 de volume la „Editura Dialectică și Enciclopediatrică”, începând cu anul 2025.

Raul Sebastian Baz



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!