În
1241, a avut loc cea mai mare invazie a tătarilor asupra Europei, care nu a
ocolit actualul teritoriu al României. La data de 31 martie au făcut praf
Brașovul. În 11 aprilie au distrus Sibiul. Au urmat Sebeșul, Alba Iulia,
Orăștie și Aradul. O parte dintre hoarde au intrat în Ungaria, ceilalți au
venit în Muntenia. Singura lor grijă era distrugerea și uciderea tuturor celor
care le ieșeau în cale. După ce au comis toate ororile imaginabile, au plecat,
pentru a reveni anul următor. De frica lor, mulți locuitori ai satelor
transilvane și-au părăsit gospodăriile și au fugit unde au văzut cu ochii. Unul
dintre aceștia, spune o legendă, pe numele lui Chiojdu, a ajuns prin părțile
noastre și s-a stabilit pe o vale înverzită, aflată între dealurile Măstănești,
Neagoș, Nucet și Trenu. Mai târziu, mergând la oraș, a cunoscut-o pe Bâsca, o
fată „oacheșă, veselă și isteață”, cu care s-a și căsătorit. Cei doi băieți ai
lor au întemeiat satele Starchiojd (Chiojdu Mare) și Chiojdu Mic, iar fata a
dat numele satului Chiojdeanca.
După cum s-a aflat în anii din urmă, în această legendă este un sâmbure de adevăr. A existat,
fără discuție, un țăran, pe nume Chifu Ungureanu, venit dintr-un sat transilvan
foarte bogat, unde el însuși făcuse avere, fiind un om muncitor și foarte
priceput la afaceri. Nu plecase de frica tătarilor în 1241, ci cu mult mai
târziu, pe la 1750, pentru că intrase într-un conflict foarte periculos cu
niște samsari de terenuri, care amenințaseră că-l vor ucide. Cei din sat,
invidioși pe averea lui, nici nu se gândeau să-i sară în ajutor, așa că își
vânduse toate acareturile și trecuse în zona noastră. În momentul în care
găsise locul care i se păruse perfect pentru a se stabili – un sat traversat de
o gârlă numită Chiojdeanca, a decis că trebuia să ascundă cât mai bine banii de
aur cu care venise. Așa că a îngropat „comoara” undeva pe Vârful Pleșuva,
astăzi loc de pășunat, dar atunci aflat într-o stare de sălbăticie care tăia
pofta oricui de a se aventura acolo. În plus, de la geamul casei pe care o
construise, Ungureanu avea o perspectivă completă a vârfului și a singurei
poteci pe care se putea ajunge sus.
După
ce a rezolvat problema comorii, Ungureanu s-a căsătorit cu o țărancă din partea
Buzăului, pe nume Berta. A avut cu ea un singur băiat, Nicolae. Când Nicolae a
împlinit 15 ani, Chifu l-a luat cu el la oraș, ca să-i arate ce înseamnă
civilizația. Au mers împreună la cârciumă și acolo, după câteva pahare de țuică
tare, tatăl i-a spus fiului: „când o să faci 21 de ani, o să-ți arăt locul unde
am îngropat o comoară – banii de aur strânși pe când nici nu mă gândeam că o să
ajung să mă stabilesc aici”. Aceste vorbe i s-au întipărit lui Nicolae în minte.
Se gândea mereu la comoară și a început să o caute. Pleca de acasă și se ducea
peste tot prin păduri, prin poieni, ori de-a lungul gârlei, imaginându-și unde
ar fi ascuns el o comoară. A urcat și pe Vârful Pleșuva, dar nu a găsit niciun
semn al existenței unei comori îngropate. Chifu și-a dat seama ce se petrece și
poate că în sinea lui a regretat că vorbise despre comoară. Dar nu mai avea ce face.
A fost nevoit să-i spună și Bertei ce se întâmplă, de ce umblă Nicolae toată
ziua aparent fără niciun rost. Femeia a crezut că visează: cum adică, aveau o
comoară și în loc să se mute la oraș, stăteau într-un sat prăpădit și munceau
din greu de dimineață până seara? Dar Chifu era de neînduplecat: dacă ar fi
plecat la oraș, banii s-ar fi dus pe apa sâmbetei, iar el nu știa altceva decât
să facă agricultură și să crească animale.
Într-o
zi, toate s-au dat peste cap. Chifu a fost lovit, în cădere, de un fag pe
care-l tăiase și a rămas paralizat de ambele picioare. Nicolae, care nu era
preocupat decât de comoara ascunsă de tatăl lui, era incapabil să se ocupe de
gospodărie, așa încât cei trei au început să o ducă tot mai rău. Berta își
bătea zilnic soțul la cap, cerându-i să dezgroape banii ca să poată duce cu
toții o viață mai bună și, după cum spunea, să aibă șansa de a merge la un
spital, unde doctorii i-ar fi putut reda sănătatea. Dar el a rămas pe poziție:
va scoate banii din pământ când Nicolae va împlini vârsta majoratului. Până
atunci nu mai erau decât trei ani, așa că puteau să mai aștepte.
Voința
lui Dumnezeu a fost, însă, alta. Cu numai un an înainte ca Nicolae să își
serbeze 21 de primăveri, Chifu a fost găsit mort în patul lui. Este greu de
descris disperarea de care au fost cuprinși Berta și Nicolae. Au început să
cutreiere împreună toți coclaurii, căutând comoara îngropată. Gospodăria a fost
lăsată în paragină, animalele au fost vândute, iar banii se duceau cu o viteză
uluitoare. Cei doi ajunseseră de ocara celor din sat, care între timp se mărise
binișor, dar asta nu-i descuraja. Continuau să caute comoara. Tot săpând pe ici
și pe colo, au găsit un izvor cu „apă de pucioasă”, cum se spunea pe vremea
aceea și, după ideea Bertei, au început o mică afacere: oamenii veneau la ei să
se trateze de toate bolile, folosind proprietățile apei sulfuroase. Când și
când, câte unul se vindeca și asta nu făcea decât să sporească faima izvorului.
Însă
cei doi erau tot cu gândul la comoară. După moartea maică-sii, Nicolae nu s-a
mai ocupat de izvor, care a fost cumpărat de un domn de la oraș. În 1850, ajuns
la vârsta de 75 de ani, el s-a stins, nu fără a-i povesti bunului său prieten
de pahar Nicu Savu, mai tânăr cu zece ani, despre comoară. Acesta s-a aprins pe
dată de febra aurului și a început să caute banii îngropați. Până în acel
moment, ținuse un depozit, magazie cum se numea pe vremea aia, în care avea tot
ce puteau dori să cumpere niște țărani pentru agricultură sau pentru
gospodărie. Afacerea a dat repede faliment, iar Nicu Savu și-a găsit sfârșitul
după câțiva ani de căutări zadarnice. Înainte să moară, a transmis și el
secretul, dar nu familiei, ci unui vecin cu care avusese toată viața conflicte.
Se crede că a făcut asta în speranța că vecinul își va abandona, ca și el,
afacerea (se ocupa cu albinăritul) și va începe să caute comoara. Dar acela nu
a căzut în plasă, pentru că întreaga tărășenie i s-a părut greu de crezut. A
răspândit vorba în tot satul, urmarea fiind că foarte mulți s-au apucat de
săpat.
Între timp, Chiojdeanca s-a dezvoltat. În 1883 s-a
înființat o școală, s-au construit drumuri care făceau legătura cu Apostolache,
Salcia și Șoimari, au apărut mai multe mori de măcinat și câte altele. Încet,
încet, povestea comorii s-a transformat în legendă. Prin anii comunismului
nimeni nu mai vorbea de aurul îngropat.
Iată însă că în 1990, la nici un an de la Revoluția anti-ceaușistă, în Chiojdeanca a apărut un francez care o rupea binișor pe românește și care a început să bântuie împrejurimile. Avea cu el un aparat care sotea niște sunete ciudate de câte ori se afla în apropierea unor lopeți sau târnăcoape. O lună de zile a colindat francezul peste tot – pleca dimineața și venea seara, rupt de oboseală. Oamenii se obișnuiseră cu el și aproape că nu-l mai băgau în seamă. Într-o zi însă, l-au văzut cărând un sac destul de mărișor, care părea să aibă o greutate considerabilă. L-a pus în atașul motocicletei cu care venise și a plecat pentru totdeauna. Sătenii, intrigați, au luat din nou la pas împrejurimile și, undeva pe Vârful Pleșuva, au dat peste o groapă săpată într-un loc extrem de greu accesibil. Pe fundul ei au găsit un ban de aur cu chipul și numele unui oarecare Mihail Apafi, despre care profesorul de istorie de la școală le-a spus că fusese un principe transilvan din secolul XVII. A devenit limpede că francezul găsise banii de aur, cu ajutorul aparatului care piuia. Era însă prea târziu, omul își luase tălpășița și odată cu el zburase și comoara. În amintirea lui, primăria a asfaltat groapa, iar Consiliul Local i-a conferit numele de „Groapa Francezului” și a trecut-o pe lista monumentelor de interes național.
La câțiva ani după plecarea francezului, Chiojdeanca a fost străbătută de un zvon: mai exista o comoară! Chifu Ungureanu, prevăzător, nu îngropase toți banii pe Vârful Pleșuva, lucru pe care nu i-l spusese nici măcar fiului său. Așa că febra aurului a reînceput. Un sătean mai înstărit, pe nume Fofircă, a cumpărat chiar un detector de metale, care însă nu l-a ajutat să găsească vreun ban de aur. Primarul localității, Ahmed, mare iubitor de literatură, a lansat cu ocazia asta un poem, inspirat de două celebre versuri scrise de magistrul Mihai Ursachi în 1971, pe vremea când se credea pelican:
„Un om din Chiojdeanca avea un detector,
dar nu i-a folosit la nimic”.
Din cauza asta, cel cu detectorul a căpătat o anumită aversiune față de primar, împotriva căruia a candidat în mai multe rânduri, pierzând de fiecare dată. La ultimele alegeri, a compus și el niște versuri, care sunau așa:
„Ungureanu ce-a-ngropat,
Francezul a dezgropat
Și Ahmed a asfaltat”
Omul care a rezolvat diferendul a fost fiul satului, Eugen Simion. El le-a propus celor doi să le consemneze încercările poetice în lucrarea sa „Dicționar general al literaturii spontane”, care urmează să apară în 68 de volume la „Editura Dialectică și Enciclopediatrică”, începând cu anul 2025.
Iată însă că în 1990, la nici un an de la Revoluția anti-ceaușistă, în Chiojdeanca a apărut un francez care o rupea binișor pe românește și care a început să bântuie împrejurimile. Avea cu el un aparat care sotea niște sunete ciudate de câte ori se afla în apropierea unor lopeți sau târnăcoape. O lună de zile a colindat francezul peste tot – pleca dimineața și venea seara, rupt de oboseală. Oamenii se obișnuiseră cu el și aproape că nu-l mai băgau în seamă. Într-o zi însă, l-au văzut cărând un sac destul de mărișor, care părea să aibă o greutate considerabilă. L-a pus în atașul motocicletei cu care venise și a plecat pentru totdeauna. Sătenii, intrigați, au luat din nou la pas împrejurimile și, undeva pe Vârful Pleșuva, au dat peste o groapă săpată într-un loc extrem de greu accesibil. Pe fundul ei au găsit un ban de aur cu chipul și numele unui oarecare Mihail Apafi, despre care profesorul de istorie de la școală le-a spus că fusese un principe transilvan din secolul XVII. A devenit limpede că francezul găsise banii de aur, cu ajutorul aparatului care piuia. Era însă prea târziu, omul își luase tălpășița și odată cu el zburase și comoara. În amintirea lui, primăria a asfaltat groapa, iar Consiliul Local i-a conferit numele de „Groapa Francezului” și a trecut-o pe lista monumentelor de interes național.
La câțiva ani după plecarea francezului, Chiojdeanca a fost străbătută de un zvon: mai exista o comoară! Chifu Ungureanu, prevăzător, nu îngropase toți banii pe Vârful Pleșuva, lucru pe care nu i-l spusese nici măcar fiului său. Așa că febra aurului a reînceput. Un sătean mai înstărit, pe nume Fofircă, a cumpărat chiar un detector de metale, care însă nu l-a ajutat să găsească vreun ban de aur. Primarul localității, Ahmed, mare iubitor de literatură, a lansat cu ocazia asta un poem, inspirat de două celebre versuri scrise de magistrul Mihai Ursachi în 1971, pe vremea când se credea pelican:
„Un om din Chiojdeanca avea un detector,
dar nu i-a folosit la nimic”.
Din cauza asta, cel cu detectorul a căpătat o anumită aversiune față de primar, împotriva căruia a candidat în mai multe rânduri, pierzând de fiecare dată. La ultimele alegeri, a compus și el niște versuri, care sunau așa:
„Ungureanu ce-a-ngropat,
Francezul a dezgropat
Și Ahmed a asfaltat”
Omul care a rezolvat diferendul a fost fiul satului, Eugen Simion. El le-a propus celor doi să le consemneze încercările poetice în lucrarea sa „Dicționar general al literaturii spontane”, care urmează să apară în 68 de volume la „Editura Dialectică și Enciclopediatrică”, începând cu anul 2025.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu