Meteoritul de aur (13, 14)

CAPITOLUL XIII

FUGA

Cine ar putea spune cât timp am fugit? Ceasurile şi chiar zilele îşi pierduseră înţelesul. Hăituiţi ca nişte fiare sălbatice, urmăriţi de răpăitul ameninţător al tobelor de război şi de paşii grăbiţi ai pigmeilor care ne căutau, bâjbâiam drumul prin jungla liliputană, mereu către nord, tot mai spre nord. Stârnite din bârlogurile lor, animalele pipernicite şi ciudate ni se împleticeau printre picioare. Aş fi vrut să mă opresc, să le studiez, să iau chiar câteva exemplare cu mine pentru ca în liniştea paşnică a laboratorului să pot desluşi taina lor, dar Mambo mă trăgea mereu înainte, până ce cădeam istovit şi înfometat în vreun tufiş.

        Atâta timp cât m-am aflat în junglă pitică nici n-am avut timp să vânăm şi dumnezeu ştie cu ce ne hrăneam. În sfârşit, primii copaci giganţi ni se arătară privirilor, mândri şi cutezători. Intrasem în jungla adevărată. Acum nu se mai zăreau maimuţele pitice, nici lianele subţiri ca nişte viermi lungi şi verzi. Zvonul tam-tam-urilor se pierduse undeva, în depărtare. Eram salvaţi!

Mambo se întoarse cu faţa spre locurile de unde venisem şi ameninţând cu pumnul blestemă aprig jungla pitică, prilejuitoare de atâtea nenorociri!

Ne mai pândeau destule primejdii, totuşi jungla ne păru un bulevard larg, asfaltat, cu lume multă, unde ne aflam în cea mai perfectă siguranţă.

Ne făcurăm socoteala că în cel mult o săptămână, mergând tot timpul spre nord, vom ajunge la Bassoko. Aceste planuri se dovediră însă fără temei. In cea de-a şaptea zi nu dăduserăm încă peste nicio urmă omenească. Eram flămânzi şi istoviţi, hainele se prefăcuseră în zdrenţe, insectele ne chinuiau şi de nicăieri nu se ivea vreun semn că acest calvar avea să se sfârşească curând.

În cea de a noua zi, un loc ciudat, cu copaci tăiaţi şi pământ sterp ni se arătă ochilor.

— Pe aici au fost nu de mult oameni, spuse Mambo. Satul trebuie să fie pe undeva pe aproape. Mambo nu se înşelase. Am recunoscut şi eu în acel pătrat de pământ, golaş şi trist, semnele unei bătălii disperate între om şi junglă.

Am mers încă o zi mai veseli şi mai încrezători în steaua noastră norocoasă. Spre seară auzirăm zgomotul unui torent de apă.

— Trebuie să fie fluviul Congo, am strigat eu în culmea fericirii. Suntem salvaţi!

Ne repezirăm înainte, chiuind de bucurie. Dar mare ne fu mirarea când în loc de apa liniştită a fluviului, aşa cum o cunoscusem la Bassoko, în faţa ochilor ni se deschise priveliştea unei uriaşe căderi de apă. O cascadă se prăvălea de la mari înălţimi, spumegând şi mugind. Miliarde de stropi limpezi de cristal erau azvârliţi în aer. Razele soarelui ecuatorial străpungeau pulberea fină a picăturilor de apă risipite în aer şi se desfăceau într-un curcubeu strălucitor. Stâncile argintii încercau să ţină piept năvalei de lichid ca nişte ostaşi care, din tranşeele lor, se străduiesc să stăvilească o furtunoasă şarjă de cavalerie. Un asalt se sfărâma cu zgomot de pieptul de granit şi îndată după el, un nou potop, parcă mai puternic, năvălea peste colţii de stâncă.

Aveau să treacă zeci şi sute de ani şi aceste pietre, rănite şi zdrenţuite, de pe urma necurmatelor bătălii cu aaă, se vor lupta încă, necoborând steagul, ca o cetate asediată, dar care nu se predă.

Ne aflam la cascada Stanley. Greşisem drumul şi ne îndepărtasem de Bassoko cu nu mai puţin de 300 de kilometri.

Pe malul celălalt se zăreau acoperişurile caselor din micul orăşel Stanleyville, capătul liniei ferate de est, Stanleyville-Pontierville. Acolo aveam să dăm în sfârşit de autorităţile belgiene. Dar aventurile noastre încă nu se sfârşiseră, iar nenumăratele taine abia aveau să se lămurească...

CAPITOLUL XIV

SE CUTREMURĂ PĂMÂNTUL

Sergentul Muller avea sub conducerea sa 20 de soldaţi ai fortului din Stanleyville Era un omuleţ mic de stat, cu un început de chelie şi de burtă.

Tocmai se descălţase ca să-şi uşureze cât de cât teribila durere de picioare, când un soldat mă introduse în cancelaria sa. Sergentul mă ascultă cu un aer posomorit şi apoi mormăi scobindu-se în nas.

— Ziceţi că faceţi parte din expediţia domnului maior Rosechamp? Hârtii aveţi?

— Au rămas în satul pigmeilor.

— Pigmei? Care pigmei?

— Nu v-am explicat?

Muller mă privi cu nişte ochi gălbui, înecaţi în grăsime.

— Domnule, spuse el încruntându-se, nu sunt pus aici ca să ascult glume. Ceea ce-mi povesteşti dumneata despre pitici şi despre aurul căzut din cer sunt basme bune de istorisit copiilor. Eu n-am timp de ele şi nici nu mă interesează.

— Dar nu-i niciun basm. Este numai adevărul adevărat. O comoară nepreţuită, un meteorit de aur se găseşte pe teritoriul tribului Mantuşari.

— Şi unde-i acum domnul maior Rosechamp?

— A devenit căpetenia tribului!

Sergentul holbă la mine nişte ochi spălăciţi, mai-mai să mă înghită. Apoi spuse tărăgănat, vrând să pară cât mai calm.

— Spui că maiorul Rosechamp a devenit şeful unui trib de pigmei! Bravo! Altceva n-ai mai ştiut să scorneşti? Dar, tu spune-mi dacă dânsul e mare căpetenie, dumneata de ce ai fugit?

— Am fugit pentru că voia să mă jertfească marelui idol.

Muller îşi ieşi din răbdări. Sprâncenele i se zburliră dându-i un aer mai mult comic decât fioros.

— Pină ce vom dovedi care-i adevărul în această afacere, rosti el înfuriat, pentru orice eventualitate, te arestez. La urma urmei eşti ori nebun de legat, ori un aventurier primejdios. În ambele cazuri, închisoarea este binevenită.

Spunând aceasta, Muller agită un clopoţel care se afla pe birou. In încăpere intrară doi subalterni care cu siguranţă că m-ar fi arestat dacă în clipa aceea o explozie formidabilă urmata de un cutremur n-ar fi zguduit fortul din temelii.

Căzurăm toţi grămadă, unul peste altul. O fulgerare de lumină mai puternică decât cea strălucitoare a soarelui în plină zi ne orbi pe toţi. Un zgomot înfricoşător, lung, persistent, făcea să credem ca se petrece un adevărat cataclism. Bubuituri de sute de ori mai puternice decât sunetele tunetului celei mai înverşunate furtuni ne zguduiau timpanele.

Abia după câteva minute izbutirăm să ne ridicăm în picioare, fără ca teribilul cutremur să ne răstoarne din nou la podea. Ne repezirăm cu toţii la fereastră să vedem ce se întâmplă afară.

În stradă oamenii strigau îngroziţi arătând cu mâna spre junglă. La mare depărtare, în pădure se ridica o trombă uriaşă de fum şi flăcări. O lumină aurie, purpurie, violetă, cenuşie şi albastră împodobea pe margini trâmba neagră ca păcura.

Nu peste multă vreme aerul se întunecă şi un miros de ars ne năpădi nările. Pe străzi, pe acoperişurile caselor, în curţi, începu să cadă o cenuşă fierbinte.

După cum am aflat mai târziu, institutele seismografice din cele mai îndepărtate ţări înregistraseră puternicul cutremur produs in inima Africii. Chiar şi aparatele mai puţin sensibile, tot indicaseră o oscilaţie remarcabilă în scoarţa pământească. Ciudat era însă faptul că semnele care prevestesc de obicei cutremurele, micile oscilaţii incipiente, nu se produseseră, cutremurul manifestându-se de la început cu maximum de intensitate.

Abia a doua zi, când ploaia de cenuşă încetă şi cerul se mai limpezi, oraşul păru mai liniştit. Oamenii îşi reluară vechile ocupaţii şi viaţa începu să se scurgă normal.

Grozav de tulburat de tot ceea ce se întâmplase, Muller se arătă mult mai binevoitor faţă de mine. Astfel îşi aminti că are un ziar vechi în care sunt fotografiaţi toţi membrii expediţiei Rosechamp. Îmi ceru să mă spăl, să mă pieptăn şi să-mi dau degrabă jos barba de patriarh care-mi schimba complet fizionomia, vrând să facă o confruntare cu fotografia din ziar. M-am executat de îndată cu multă plăcere.

Curat, ras proaspăt, parcă întinerisem. Muller se uită îndelung la mine şi la fotografie, apoi dădu din cap şi spuse plin de gravitate...

— E în regulă, se pare că dumneata eşti!

— Domnule, am spus eu la fel de pătruns de seriozitatea momentului, vă asigur că eu sunt!

După ce m-am odihnit o zi, am pornit însoţit de Mambo şi de un detaşament de 10 soldaţi înarmaţi până în dinţi, înapoi spre tribul Mantuşari.

Ştiam că voi avea de înfruntat mânia lui Rosechamp, ale cărui planuri voiam să le dezvălui. Nu mă îndoiam ca şi pigmeii aveau să mă primească destul de neprietenos. Dar puţin îmi păsa.

Călătoria dură mai puţine zile decât atunci când o făcusem în doi, cu Mambo. Pe măsură ce ne apropiam însă de teritoriul pigmeilor, întâlneam tot mai des copaci pârjoliţi, ierburi arse, animale moarte, iar acolo unde am fi trebuit să dăm în sfârşit de jungla pitică, înaintea ochilor ni se înfăţişă un pustiu trist, lipsit de orice urmă de viaţă. Niciun arbore, niciun fir de iarbă pe o vastă întindere carbonizată. In clipa aceea am avut simţământul că pot dezlega taina. Începeam să bănui cauza misterului care transformase plante, oameni şi animale în pitici. Aveam credinţa că pot lămuri şi cum se produsese cumplita explozie care ştersese de pe faţa păinântului o lume ciudată, lăsând în urmă un deşert nu mai puţin ciudat.

        Era începutul unui şir lung de frământări, al căror rezultat îl văd abia azi.
Partea1  
Epilog