sâmbătă, 25 mai 2019

Răfuiala de pe tăpșanul Dorobanțeștilor - poveste din Posești


În 1746, domn al Țării Românești era Constantin Mavrocordat, fiul grecului Nicolae Mavrocordat. În acea vreme, diverse familii grecești care aveau interese aici, îi influențau cu bani pe boierii autohtoni care alegeau domnitorii. Una dintre aceste familii, provenită din zona de nord-est a Greciei, mai precis din Serres, moștenind pământuri întinse în Țara Românească, se strămutase pe moșia Zeletin. Cunoscuți drept „Ceata Sersarilor”, membrii acestei familii au intrat rapid în conflict cu „Ceata Posarilor”, formată din membrii familiei Posea, care erau oamenii locului, stabiliți acolo cu cel puțin 60 de ani înainte. 
     Deja, în 1746, conflictul era foarte vechi. Cele două cete se judecau necontenit pentru pământuri, aveau loc periodic evenimente sângeroase, așa încât Constantin Mavrocordat a decis să intervină și să rezolve situația o dată pentru totdeauna. Practic, 88 de boiernași însărcinați cu treaba asta au măsurat Zeletinul și au atribuit pământul sersarilor, posarilor și altor moșneni, așa cum au considerat de cuviință, luând ca bază ocolnica întocmită cu aproape 200 de ani înainte, în vremea lui Mihnea Turcitul. Numai că posarii au continuat disputele. Doi dintre ei, anume Constantin și Drăgan au chemat în judecată doi sersari, Matei și Ilie, pentru că ar fi încălcat hotarele stabilite. Sătul de toate astea și sperând să dea un exemplu care să-i descurajeze pe cei care vor mai dori să înceapă vreun conflict, Mavrocordat i-a trimis pe cei doi posari la ocnă. În timp ce era dus să-și ispășească pedeapsa, Drăgan Posea nu a încetat să strige și să promită răzbunare, amenințând că el și fiul lui cel mare, Anton, se vor ocupa de asta.
Numai că Anton se iubea, în cea mai mare taină, cu Dumitra, copila lui Ilie Sersea. Cei doi se întâlneau pe ascuns, de cele mai multe ori în casa unui țăran din Starchiojd, care pentru asta primea bani serioși, pentru că își risca viața primindu-i pe amorezi – dacă ar fi aflat, Drăgan Posea și, nu mai puțin, Ilie Sersea, l-ar fi ucis. Anton și Dumitra plănuiau să fugă în Grecia, dar așteptau momentul potrivit. Bani aveau cât să ajungă acolo și să închirieze ceva pentru o perioadă nu foarte lungă, timp în care Dumitra urma să își găsească rudele din Serres, care i-ar fi ajutat să își facă o situație.
În 1748, la tronul Țării Românești a ajuns, inclusiv cu sprijinul grecilor din familia Sersea, Grigore al II-lea Ghica. În schimbul ajutorului dat, sersarii au cerut să li se acorde pământurile deținute de posari. În 1749, domnitorul a dispus ca toate pământurile posarilor să le fie transferate sersarilor, contra unei sume de 60 de taleri, iar casele de pe moșie care aparțineau posarilor să fie distruse și ei alungați. Cei mai mulți dintre posari au plecat la Ogretin și Nucșoara, unii s-au dus la Nehoiu, pe Valea Buzăului, însă Anton a preferat să se stabilească în Valea Anei, unde posarii aveau o palmă de pământ. Și-a ridicat acolo un adăpost, un fel de bordei, la nici un kilometru distanță de gospodăria țăranului din Starchiojd în casa căruia se întâlnea cu Dumitra. Cei doi frați mai mici s-au așezat în localitatea Bătrâni și au ridicat o casă cu multe odăi, unde l-au chemat să se mute și pe Anton. Dar el a refuzat, gândindu-se că nu mai e mult până la fuga în Grecia. Atât i-a rugat pe cei doi: să aibă grijă de banii lui, până când o să-i trebuiască pentru ca să înceapă și el o casă.
În 18 mai 1750, Grigore al II-lea Ghica a mai dat o poruncă, prin care satul Zeletin s-a desființat și în locul lui a apărut satul Posești. Istoria nu consemnează motivul pentru care a fost ales acest nume, după ce posarii fuseseră alungați. Însă adevărul a fost transmis din tată-n fiu și astăzi cei din Posești știu exact ce s-a întâmplat: în luna august urma să fie eliberat din ocnă Drăgan Posea, care jurase răzbunare contra sersarilor. Fratele lui, Constantin, murise într-o galerie de sare și asta nu făcuse decât să sporească ura lui Drăgan contra dușmanilor tradiționali ai familiei. Grecii s-au temut că odată întors, Drăgan va trece la punerea în aplicare a promisiunilor de răzbunare, împreună cu Anton. Așa că au apelat la domnitor, cerându-i să înființeze satul Posești și să le permită posarilor să se stabilească acolo, mai puțin ocnașului și celor trei feciori ai lui. Se gândeau sersarii că dându-le posarilor un sat care să fie al lor, îi vor îmbuna și-i vor determina să renunțe la starea de conflict, astfel încât Drăgan să nu aibă pe cine se bizui în caz că ar dori să organizeze un atac masiv asupra celor pe care-i dușmănea. Iar pentru contracararea ocnașului, au angajat o trupă de șase călărași din Gherghița, care să stea cu ochii pe el și, la o adică, să-l împiedice să facă ceva necugetat.
Călărașii s-au pus pe treabă încă înainte de revenirea lui Drăgan, începând să-i spioneze pe fiii lui. Și n-a durat mult până când au descoperit că Anton se întâlnea cu Dumitra. Când a aflat vestea, Ilie Sersea a înnebunit. A luat pușca, s-a suit pe cal și a plecat în galop spre Valea Anei. Atât de mult și-a îmboldit calul și l-a lovit cu nuiaua, încât animalul nu a mai putut suporta și, în momentul în care trebuia să treacă în viteză apa Zeletinului, s-a oprit brusc și l-a aruncat pe Sersea din șa. Din căzătură, capul lui Ilie s-a zdrobit de un bolovan, care de atunci este cunoscut drept „Pietroiul Grecului”.
Nici ceilalți sersari nu au fost mulțumiți la aflarea legăturii dintre Dumitra și fiul ocnașului. Dar și-au dat seama că s-ar putea ca povestea de dragoste a celor doi să le fie de folos. S-au gândit bine și au ajuns la concluzia că dacă Drăgan ar afla ce se întâmplă, ar fi capabil chiar să-l ucidă pe Anton, după care s-ar întoarce la ocnă. Așa că Dumitra nu a aflat pricina reală a morții tatălui ei. I s-a spus doar că totul a fost din vina calului, care înnebunise. Călărașii au aranjat ca vestea să nu ajungă nici la Anton. Apoi au plătit o femeie vicleană, pe nume Voichița, ca să câștige încrederea Dumitrei, lucru care s-a întâmplat destul de ușor, biata fată fiind de o naivitate copilărească.
În luna iulie, cei șase călărași au mers, în crucea nopții, și au pus foc bordeiului în care dormea Anton. În lucrarea lui „Focuri și pârjoluri din România” (Editura Minerva, București, 1901), Iorga consemnează evenimentul, dar pune incendierea pe seama unul vecin care râvnea pământul lui Anton. Cităm din lucrarea marelui savant: „Un foc strașnic, purtat repede prin izbucnirile pucioasei ce se ținea pentru facerea pe furiș a prafului de pușcă, a prefăcut această construcțiune într-o Sodomă și Gomoră care și-ar fi ispășit păcatele. Miriștea a fost cuprinsă întreagă în vîlvătaia grozavă, feciorul posarilor scăpând cu greutate din încercuirea balaurilor asmuțiți de vecinul pizmaș”.
Tânărul a scăpat cu viață, dar s-a ales cu niște arsuri destul de urâte. Pentru că nu mai putea rămâne acolo, s-a mutat la Bârsan – țăranul din Starchiojd unde se întâlnea cu iubita lui. Între timp, Voichița s-a dus și i-a povestit Dumitrei că iubitul ei a fost atacat de tâlhari. Fata a considerat că a fost vorba despre un semn de sus. A mers la Starchiojd, unde l-a găsit pe Anton într-o stare de nedescris: flăcările îi afectaseră serios un obraz și asta-i dădea un aspect înspăimântător. Era clar că după vindecare nu mai avea să fie bărbatul chipeș de până atunci.
Dar pentru Dumitra asta nu conta. Important era să fie împreună cu iubitul ei. I-a propus, pentru plecarea în Grecia, data de 15 august, când s-ar fi putut lipi de un convoi care trecea prin Valea Buzăului, ducând grâne spre portul de la Constanța. Iar acolo, cu destul de puțini bani, se puteau sui pe o corabie cu destinația Stambul, de unde plecau sumedenie de corăbii către porturile grecești.
Numai că Anton, în urma atacului călărașilor, devenise alt om. Gândul lui era la răzbunare. I se părea o lașitate să plece înainte de a-i pedepsi pe sersari, despre care era convins că fuseseră cei care au pus focul. I-a spus Dumitrei că nu pleacă nicăieri înainte de revenirea tatălui său, Drăgan, pe care vrea să-l vadă pentru ultima oară. A fost prima fisură în dragostea celor doi. Anton nu a scos niciun cuvânt despre răzbunare, dar Dumitra și-a dat seama că despre asta e vorba. Iubitul ei, împreună cu ocnașul care îi era tată, urmau să atace neamul sersarilor. Asta n-a putut să accepte. Deja își pierduse tatăl, nu dorea să moară și alții din familia ei. S-a întors acasă plângând și i-a spus Voichiței ce se petrece. Bătrâna a dat fuga la conducătorul sersarilor, un anume Achile și i-a relatat întreaga poveste. Achile n-a stat mult pe gânduri. A plecat la Slănic, unde i s-a spus că ziua precisă în care avea să fie eliberat din ocnă Drăgan Posea era 3 august. Cu ajutorul călărașilor, a aflat că o ceată numeroasă de posari, condusă de Anton, avea să-l aștepte la ieșire, ca să-l conducă acasă. Și a pregătit un plan diabolic.
În dimineața zilei de 3 august, la ieșirea din ocnă, Drăgan Posea a fost întâmpinat de membrii familiei sale și de peste 20 de posari înarmați cu flinte. Anton, care îi conducea, și-a îmbrățișat tatăl și i-a spus că indiferent ce se poate întâmpla, vrea să meargă să-i pedepsească pe sersari. Avea obrazul deformat de urmele focului și asta-i dădea un aspect cu adevărat fioros. Drăgan a fost imediat de acord – de când aștepta clipa asta! A întrebat cine este alături de el și, în afară de fiii lui, au ridicat mâinile alți cinci posari. Ceilalți i-au povestit lui Drăgan despre înființarea satului Posești, care era numai al lor și i-au spus că e momentul să se pună capăt ostilităților și lumea să trăiască în pace. Drăgan s-a făcut roșu la față și i-a numit pe toți lași, i-a numit muieri și le-a cerut să plece de lângă el. A luat flinta pe care i-o adusese Anton, s-a suit pe calul lui drag, care venise dus de căpăstru de fratele cel mic, Marin și a spus: „mergem chiar acum, ce-i în mână nu-i minciună”!
N-au apucat să meargă nici 100 de metri când în față le-a ieșit o trăsură, care le-a blocat drumul. Din ea a coborât Dumitra, care s-a aruncat la pământ în fața armăsarului pe care-l călărea Drăgan și l-a implorat, printre hohote de plâns, să termine conflictul și să-l lase pe Anton să plece cu ea în Grecia.
Când a înțeles ce se petrece, Drăgan s-a albit la față. A descălecat și s-a repezit la fată, cu cuțitul ridicat. Dar Anton, care își cunoștea tatăl, a sărit între ei și cuțitul i s-a înfipt în inimă. S-a auzit un foc de armă și tatăl ucigaș s-a prăbușit lângă fiul pe care-l ucisese. Cel care trăsese era Bârsan, țăranul din Starchiojd, care mânase trăsura până acolo. A căzut și el imediat, ciuruit de gloanțele posarilor, care și-au luat morții și au plecat rapid, pentru că paznicii minei începeau să ajungă la fața locului. În vălmășagul produs, nimeni nu o băgase în seamă pe Dumitra, care părea moartă, dar nu era decât leșinată. Când s-a trezit a aflat de la Bârsan despre tragedia produsă. Bravul țăran, prăbușit într-o baltă de sânge, încă nu murise și a mai avut puterea să-i spună pe scurt Dumitrei cum s-au prăpădit Drăgan și Anton. Ultimele lui cuvinte, consemnate și de Nicolae Iorga în lucrarea sa „Răfuiala de pe tăpșanul Dorobanțeștilor”, au fost: „Nu cerceta aceste legi”.
      Dumitra nu s-a mai întors niciodată acasă. Nimeni n-a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ea. O legendă cunoscută de localnici spune că biata fată și-a tăiat venele și că din sângele ei a izvorât pârâul Dumitreanca, secat fără nicio explicație în 1948, anul în care județele României au fost desființate samavolnic de către comuniști.
Sersarii și posarii nu s-au împăcat nici în ziua de azi. Primii locuiesc în satul Poseștii Ungureni, ceilalți în Poseștii Pământeni. Din patru în patru ani, un sersar și un posar se înfruntă în alegerile pentru primărie. Este, surprinzător, singurul moment în care nici unii și nici ceilalți nu fac referiri la străvechiul conflict. Dar imediat ce unul dintre ei câștigă alegerile, conflictul reizbucnește.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!