BĂTRÂNUL MIMOID
Stăteam în faţa marii ferestre şi
contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci
zile, era acum un fascicul de unde care zbura în vid, dincolo de constelaţia
lui Orion; când va ajunge la întunecoasa-i nebuloasă de praf, care, întinsă pe
un spaţiu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice rază de
lumină, mesajul va întâlni primul lanţ de relee. De aici, de la o
radiogeamandură la alta, va sări peste miliarde de kilometri, alunecând pe
curba unui arc uriaş; în sfârşit, în blocul metalic al ultimului releu va mai
fi concentrat o dată, şi apoi propulsat mai departe spre Pământ. Pe urmă vor
trece luni, iar de pe Pământ va porni un mănunchi asemănător de energie, care
va antrena cu sine urmele, deformările provocate de acţiunea câmpului gravific
al Galaxiei; răspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge
amplificat de-a lungul şiragului de geamanduri în derivă lentă şi va zbura cu
aceeaşi viteză către cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.
Mai aveam să privesc din
aceste ferestre câteva luni şi să observ de la înălţimea lor răsăriturile de aur
alb şi de roşu obosit, reflectate din când în când pe o trâmbă lichidă, pe
imensa lacrimă argintie a simetriadei, să urmăresc legănările zvelţilor
aricioizi bătuţi de vânt, să întâlnesc mimoizi prăbuşindu-se pe jumătate
erodaţi. Într-o bună zi, toate ecranele videofoanelor vor începe să licărească,
întregul sistem de semnalizare electronică, mort de atâta vreme, va reînvia,
pus în mişcare de un impuls transmis de la depărtări de sute de mii de
kilometri, anunţând apropierea unui colos metalic, care, în bubuitul prelung al
gravitoarelor, se va opri deasupra oceanului. Va fi poate „Ulisse”, sau poate
„Prometeu”, sau poate un alt crucişător de cursă lungă. Pătrunzând într-însul,
voi putea vedea înăuntrul său şiruri nesfârşite de automate masive, care, dacă le-ar
fi astfel programată memoria ce oscilează în cristalele lor, ar executa orice
ordin fie până la autodistrugere, fie până la deplina nimicire a obstacolului
ce li s-ar pune în cale. Pe urmă nava se va înălţa şi va porni, supersonic,
lăsând în urmă-i un con de tunete frânte în octave de bas, ce vor atinge
oceanul, iar feţele tuturor oamenilor se vor lumina o clipă la gândul că se
înapoiază acasă.
Dar pentru mine nu exista
acasă. Pământul? Mă gândeam la acele metropole suprapopulate, lărmuitoare, în
care mă voi pierde aproape cu desăvârşire, ca şi cum aş fi săvârşit ceea ce
intenţionasem atunci, în a doua sau în a treia noapte, ca şi cum m-as fi
aruncat în oceanul ce tălăzuia greu în beznă. Mă voi îneca printre oameni. Voi
fi un tovarăş tăcut şi atent şi ca atare preţuit. Voi avea nenumăraţi
cunoscuţi, mulţi prieteni, vor apărea în viaţa mea şi femei, sau poate chiar
numai una. Câtăva vreme îmi voi impune să zâmbesc, să salut, să mă scol, să
execut miile de fleacuri din care este alcătuită existenţa terestră, până când
voi înceta s-o mai simt. Noi preocupări îmi voi găsi, noi activităţi, dar nu mă
voi mai dărui lor în întregime. Nici unui om şi nici unui lucru, niciodată, de
acum înainte. Poate că noaptea voi privi într-acolo, unde pe cer întunericul
norului de praf opreşte ca o draperie neagră strălucirea celor doi sori, îmi
voi aminti totul, chiar şi de ceea ce gândesc acum. Cu un zâmbet iertător, în
care va dăinui o fărâmă de tristeţe, dar şi un simţământ de autodepăşire, îmi
voi aduce aminte de nebuniile şi de speranţele mele. Nu consider deloc că eu,
cel din viitor, aş fi mai rău decât Kelvin care fusese gata de orice pentru
cauza numită Contact. Şi nimeni nu va avea dreptul să mă condamne.
În cabină a intrat Snaut.
A privit în jurul său, apoi s-a uitat la mine. M-am sculat şi m- am apropiat de
masă.
—
Vrei ceva? l-am întrebat.
—
Mi se pare că ai rămas fără lucru... mi-a
spus, clipind des. Aş putea să-ţi dau ceva...
ştii,
sunt unele calcule ce-i drept nu dintre cele mai urgente...
—
Îţi mulţumesc, am zâmbit, dar nu simt
nevoia.
—
Eşti sigur? a întrebat, privind pe
fereastră.
—
Da. Mi-au trecut prin cap o grămadă de
gânduri şi...
—
Aş prefera să nu mai gândeşti atât...
—
Dar nu ştii deloc despre ce este vorba.
Spune-mi, te rog... crezi în Dumnezeu?
Mi-a aruncat o privire
iute, pătrunzătoare.
—
Ce tot spui! Cine mai crede astăzi...
—
Nu-i chiar atât de simplu, am rostit pe un
ton lejer, fiindcă nu mă refer la dumnezeul tradiţional al credinţelor
pământene. Nu m-am ocupat de teoria religiilor şi poate că n-am inventat nimic,
dar n-ai cumva întâmplător idee dacă a existat vreodată credinţa într-un
dumnezeu... imperfect?
—
Imperfect? a repetat Snaut, ridicându-şi
sprâncenele. Ce înţelegi prin asta? Într-un anumit sens, divinitatea fiecărei
religii era imperfectă, fiind împovărată de însuşirile oamenilor, amplificate
doar. Dumnezeul Vechiului Testament era, de pildă doritor de proslăviri şi de
jertfe, era violent şi gelos pe ceilalţi zei... Zeii grecilor, prin caracterul
lor certăreţ, prin conflictele lor familiale, nu erau mai puţin imperfecţi
decât oamenii...
—
Nu, l-am întrerupt, eu mă refer la un
dumnezeu a cărui imperfecţiune nu derivă din simplitatea creatorilor lui umani,
ci constituie însăşi trăsătura lui esenţială, imanentă. Acesta trebuie să fie
un dumnezeu limitat în atotputerea şi atotştiinţa lui, care evaluează greşit
viitorul operelor lui, ceea ce-l poate duce până la consternare. Este un
dumnezeu... care vrea întotdeauna mai mult decât poate, deficienţă de care nici
nu-şi dă seama de la început. O divinitate care a construit ceasornicele, dar
nu şi timpul măsurat de ele; care făureşte sisteme şi mecanisme ce servesc
anumitor ţeluri, dar aceste scopuri sunt depăşite şi trădate; care a creat
infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfârşite
înfrângeri.
—
Aşa arătau cândva concepţiile maniheiste a
rostit gânditor Snaut. Îndoiala circumspectă cu care mi se adresa în ultima
vreme dispăruse.
—
Dar ce spun eu n-are nimic comun cu binele
şi cu răul, l-am întrerupt imediat. Această divinitate nu există în afara
materiei şi nu se poate rupe de ea, ci doar doreşte să se elibereze...
—
Nu cunosc o asemenea religie, a spus Snaut
după o clipă de tăcere. Una ca asta n-ar fi niciodată... necesară. Dacă te
pricep bine, tu îţi imaginezi un dumnezeu în evoluţie, care se dezvoltă în
timp, înălţându-se pe trepte tot mai înalte ale puterii, până la conştiinţa
nevolniciei acesteia. Dumnezeul tău este o fiinţă care a intrat în dumnezeire
ca într-o situaţie fără salvare şi, înţelegându-şi soarta, s-a lăsat pradă
disperării. Da, dar un dumnezeu care disperă este tocmai omul, dragul meu, e
vorba deci de om... E nu numai o filozofie inferioară, ci chiar un misticism
inferior.
—
Nu, am răspuns cu îndărătnicie, nu mă
refer la om. E posibil ca, în anumite trăsături, acesta să corespundă
definiţiei provizorii pe care am dat-o, dar numai datorită faptului că ea are o
sumedenie de lacune. În pofida aparenţelor, omul nu-şi creează ţeluri. I le
impune timpul în care s-a născut, el le poate servi sau se poate împotrivi lor,
dar obiectul acestei serviri sau al împotrivirii este dat din afară. Pentru a
fi pe deplin conştient de libertatea căutării ţelurilor, omul ar trebui să fie
singur, lucru cu neputinţă, deoarece omul necrescut printre oameni nu poate
deveni om. Divinitatea mea trebuie să fie o entitate lipsită de plural,
înţelegi?
—
Ah, a spus Snaut, cum de n-am înţeles de
la-nceput... Şi a indicat cu mâna spre fereastră.
—
Nu, am obiectat, nici el nu este...
Oceanul pare mai curând cineva care a evitat în dezvoltarea lui şansele
dumnezeirii, închizându-se prea devreme în sine însuşi. El este mai degrabă un
pustnic, un sihastru al Cosmosului, nu un dumnezeu... El se repetă, Snaut, pe
când acela la care mă gândesc n-ar face-o niciodată. Poate apare tocmai acum
undeva, în nu ştiu ce colt al Galaxiei şi va începe în curând, într-un acces de
exaltară tinerească, să aprindă unele stele şi să stingă altele, dându-şi seama
de ceea ce face abia după un anumit timp...
—
Noi am şi observat asemenea chestii, a
rostit fără chef Snaut. Novele şi supernovele... oare le socoteşti lumânările
altarului său?
—
Dacă vrei să iei ad litteram
ceea ce spun...
—
Sau poate că tocmai Solaris este leagănul
pruncului tău divin, a adăugat Snaut. Un zâmbet tot mai evident i-a încercuit
ochii cu riduri subţiri. Poate că el este în concepţia ta germenul unui
dumnezeu al disperării, poate că vitalitatea lui infantilă îi depăşeşte net
înţelepciunea, şi tot ce conţin bibliotecile noastre solaristice nu reprezintă
decât un mare catalog al reflexelor lui puerile...
—
Noi, în schimb, am fost o anumită vreme
jucăriile lui, am conchis. Da, este posibil. Şi ştii ce ai reuşit? Ai creat o
ipoteză cu totul nouă despre Solaris, iar asta nu-i puţin lucru... Iată că
descoperi explicaţia imediată a imposibilităţii stabilirii contactului, a
lipsei de răspuns, a anumitor — să le spunem aşa extravaganţe în comportamentul
său faţă de noi; psihicul unui prunc...
—
Renunţ la paternitatea ideii, a murmurat
Snaut, apropiindu-se de fereastră. O vreme am contemplat neagra tălăzuire. La
orizont, spre răsărit a început să se contureze în ceaţă o pată palidă,
lunguiaţă. De unde ai luat această concepţie despre o divinitate nevolnică? m-a
întrebat deodată, fără să-şi dezlipească ochii de pe suprafaţa pustiului brusc
inundat de lumină.
—
Nu ştiu. Mi se pare foarte plauzibilă. E
singura divinitate în care aş înclina să cred, a cărei suferinţă nu răscumpără
nimic, nu mântuieşte pe nimeni, nu serveşte la nimic, ci doar există.
—
Un mimoid... a rostit foarte încet, cu
glas străin Snaut.
—
Ce spui!? Ah, da! L-am remarcat mai de mult.
E foarte bătrân.
Priveam amândoi la
orizontul acoperit de o ceaţă porfirie.
—
Voi zbura, am rostit pe neaşteptate. Mai
ales că n-am mai părăsit staţia, iar acum s-a ivit un bun prilej. Mă voi
întoarce după o jumătate de oră...
—
Cum?! a făcut ochii mari Snaut. Vei zbura?
încotro?
—
Într-acolo, am arătat trunchiul ce se
distingea în ceaţă. Ce vezi rău în asta? Voi lua un mic elicopter. Ar fi
ridicol, crede-mă, dacă, întors pe Pământ, aş fi nevoit să recunosc vreodată că
sunt un solaristician care nu şi-a pus niciodată piciorul pe solul lui
Solaris...
M-am îndreptat spre nişă
şi am început să aleg printre scafandre. Snaut mă urmărea în tăcere.
—
Nu-mi place ideea asta... a rostit în cele
din urmă.
—
Nu-nţeleg, am spus, întorcându-mă cu
scafandrul în mână. Mă simţeam surescitat cum de mult n-am mai fost. La ce te
referi? Cărţile pe masă! Ţi-e teamă... dar este absurd! îţi dau cuvântul că nu
voi încerca... Nici măcar nu m-am gândit. Nu, într-adevăr nu.
—
Voi zbura cu tine.
—
Îţi mulţumesc. Prefer să fiu singur. Dar
cum ţi-a putut trece prin minte?! spuneam precipitat, îmbrăcându-mi scafandrul.
Snaut a mai mormăit ceva,
dar nu prea îl ascultam, preocupat să găsesc lucrurile necesare.
M-a însoţit la aeroport.
M-a ajutat să scot aparatul de zbor din hangarul său şi să-l plasez în mijlocul
discului de start. Pe când îmi trăgeam casca scafandrului, m-a întrebat
deodată:
—
Cuvântul mai are pentru tine vreo valoare?
—
O, doamne, Snaut... Încă n-ai înţeles?
Sigur că are. De altfel ţi l-am dat o dată. Unde- s buteliile de rezervă?
N-a mai zis nimic. Când
am închis carlinga, mi-a făcut un semn cu mâna. A pus în funcţiune un
dispozitiv, şi aparatul s-a ridicat lin până la platforma de decolare. Motorul
s-a trezit, a pornit să duduie prelung, elicele au început să se rotească, şi
aparatul s-a înălţat ciudat de uşor, lăsând în urmă discul argintiu al staţiei,
care devenea tot mai mic.
Mă aflam pentru prima
oară singur în apropierea oceanului. Impresia era cu totul alta decât aceea pe
care o aveai privindu-l prin ferestre. Mă deplasam la o înălţime de numai
câteva zeci de metri deasupra valurilor. Abia acum m-am convins cu ochii mei că
mişcarea cocoaşelor şi a burţilor pe rând strălucind era aidoma nu legănării
unei mari, nu răsfirării unui nor, ci necontenitelor contracţii foarte lente
ale unui trunchi musculos de animal. Răsucită în mişcări somnolente, spinarea
fiecărui val era parcă încinsă de sângeriul spumei; când am executat un viraj
pentru a mă îndrepta spre insula mimoidului, ce se deplasa într-o derivă extrem
de înceată, soarele m-a izbit drept în ochi, a vibrat în fulgere de mărgean în
curburile parbrizului, iar oceanul însuşi a devenit ultramarin cu solzi de
sumbre văpăi.
Bucla nu prea reuşită pe
care o făcusem m-a scos departe, iar mimoidul a rămas în urmă, ca un fus de
lumină ce se detaşa pe fundul oceanului. Îşi pierduse nuanţa trandafirie
împrumutată de ceaţă; acum era gălbui ca un os uscat; o clipă mi-a dispărut din
ochi. În locul său am văzut în depărtare staţia ce părea un uriaş şi străvechi
zeppelin suspendat chiar deasupra valurilor. Am repetat manevra, încordându-mi
toată atenţia: masivul mimoidului, cu conturul său abrupt şi grotesc, creştea
în dimensiuni; apropiindu-mă, m-am temut că m-aş putea ciocni de proeminentele
lui. Am înălţat elicopterul atât de brusc încât, din pricina acceleraţiei, a
început să se legene; precauţia era inutilă, fiindcă vârfurile rotunjite ale
bizarelor turle s-au scurs mult sub mine: Am potrivit zborul aparatului cu
mişcarea insulei în derivă şi, încet, metru cu metru, am redus altitudinea până
când crestele s-au profilat deasupra cabinei. Mimoidul nu era prea întins. De
la un capăt la altul poate că număra trei sferturi de milă, iar lăţimea era de
numai câteva sute de metri; pe alocuri, se vedeau strangulări care anunţau că
în curând se va destrăma. Trebuia să fi fost un fragment al unei formaţiuni
incomparabil mai mari; conform scării solarisiene, nu era decât o rămăşiţă care
număra cine ştie câte săptămâni sau luni.
Pe relieful striat de
lângă ocean am descoperit o întindere aproape plană de numai câţiva metri
pătraţi şi mi-am îndreptat într-acolo aparatul. Coborârea mi s-a părut mai
dificilă decât credeam. A fost cât pe-aci să intru cu elicea în peretele ce
creştea vertiginos în faţa ochilor mei. Totuşi am reuşit să descind. Am oprit
imediat motorul şi am deschis carlinga. Am mai cercetat o dată dacă elicopterul
nu este ameninţat să lunece în ocean; valurile se prelingeau de-a lungul
laturii zimţuite, doar la câteva zeci de metri de mine, dar elicopterul stătea
singur pe flotoarele lui. Am sărit pe... „pământ”. Peretele de care aproape mă
ciocnisem era în realitate o uriaşă placă osoasă, ciuruită ca o sită şi
acoperită de excrescenţe gelatinoase. O fisură largă de câţiva metri tăia oblic
înaltul zid, lăsând să se vadă, ca şi marile-i orificii risipite neuniform,
perspectiva adâncimii. M-am căţărat pe prima excrescenţă a peretelui,
constatând că încălţămintea îmi adera de „sol”, iar scafandrul numi
îngreunează deloc mişcările. Înaintând treptat, m-am pomenit la o înălţime ca
de patru etaje deasupra oceanului. Aruncându-mi privirile spre peisajul
scheletic de sub mine, am putut în sfârşit să-l cuprind în întregime.
Asemănarea cu un oraş
arhaic, preschimbat pe jumătate în ruine, cu o stranie aşezare marocană din
veacurile trecute, distrusă de un cutremur de pământ sau de vreo altă
catastrofă, era de-a dreptul copleşitoare; Vedeam cât se poate de limpede
încâlcitele galerii ale zidurilor, în parte surpate şi blocate de zidurile
năruite. Mai sus desluşeam bastioanele rămase în picioare, iar în pereţii concavi
şi convecşi se zăreau găuri negre, asemănătoare unor ferestre înguste sau unor
ambrazuri de fortăreaţă. Toată această insulă-oraş, aplecată puternic într-o
rână, ca o navă pe jumătate scufundată, se deplasa orbeşte şi se rotea foarte
lent. M-am aventurat şi mai sus, până când, din excrescenţele suspendate
deasupra capului meu, a prins să se reverse un moloz mărunt, umplând cu mari
nori de praf canioanele şi străzile labirintice. Mimoidul nu este, fireşte, o
stâncă, şi asemănarea lui cu roca de calcar dispare când iei în mână o bucată;
este cu mult mai uşor decât tuful, datorită structurii lui foarte fine.
Mă aflam atât de sus,
încât îi simţeam orice tresăltare: înainta plutind, nu ştiu încotro, împins de
loviturile negrilor muşchi ai oceanului, dar în acelaşi timp se lăsa domol când
într-o parte, când într-alta; fiecare dintre aceste pendulări era însoţită de
foşnetul prelung al spumei ce curgea peste flancurile înălţate. Această
legănare, imprimată foarte de mult, probabil încă de la naştere, el o va fi păstrat
datorită uriaşei sale mase. Săturându-mă de privit, am coborât precaut. Abia
atunci ciudat lucru! mi-am dat seama că mimoidul nu mă interesa câtuşi de
puţin, iar dacă am zburat până aici nu cu el am vrut să mă-ntâlnesc, ci cu
oceanul.
M-am aşezat pe suprafaţa
zgrunţuroasă, crăpată, având la câţiva paşi în urma mea elicopterul. Valul
negru se rostogolea greoi de-a lungul malului, subţiindu-se şi pierzându-şi
totodată culoarea; când se retrăgea de pe muchia stâncii, se rupeau din el fire
tremurânde de gelatină. Am coborât şi mai jos şi mi-am întins mâna în
întâmpinarea celui de-al doilea talaz. Atunci s-a iscat acel fenomen pe care
oamenii îl observaseră, prima oară, aproape cu un secol în urmă: valul a şovăit
puţin, s-a retras, mi-a împrejmuit palma, fără să ajungă până la ea, astfel
încât între suprafaţa mănuşii şi substanţa undei ce-şi schimba rapid
consistenţa, devenind din lichidă aproape cărnoasă, rămânea un strat subţire de
aer. Am ridicat atunci uşor mâna; valul, sau mai curând o dendrită a lui, a
urmat-o în sus, luând forma palmei mele. M-am sculat fiindcă altfel nu-mi
puteam ridica mai mult braţul; istmul gelatinos s-a întins ca o coardă vibrând,
dar nu s-a rupt; baza valului, acum turtit, a aderat de mal în jurul tălpilor
mele (tot fără a le atinge) şi aştepta cu răbdare, asemenea unei fiinţe,
sfârşitul experienţei. Era ca şi cum din ocean ar fi crescut o floare
mlădioasă, al cărei potir, cuprinzându-mi degetele, dar lăsând între ea şi mine
o pojghiţă de văzduh, ar fi devenit negativul lor exact. M-am dat înapoi.
Lujerul a trecut şi, parcă fără să vrea s-a reîntors, suplu, clătinător,
nesigur, în valul de jos care 1-a absorbit, iar apoi, ridicându-se o clipă s-a
retras dincolo de ţărm. Am repetat jocul, până când din nou, ca în urmă cu o
sută de ani, nu ştiu al câtelea val a plecat indiferent, parcă sătul de
ineditele impresii şi ştiam că, pentru a-i retrezi „curiozitatea”, ar fi
trebuit să aştept câteva ore. Mi-am luat locul dinainte. Mă simţeam ca
transfigurat de acest fenomen pe care-l provocasem şi-l ştiam atât de bine
teoretic. Teoria însă nu reuşea să redea trăirea reală.
În înmugurirea, în creşterea, în
ramificarea acestei materii animate, în fiecare dintre mişcările ei
particulare, ca şi în toate laolaltă se manifesta, aş spune, o sfială (prudentă,
dar nu temătoare), care încerca să cunoască repede şi exact, să cuprindă noua
formă întâlnită fără de veste, iar la jumătatea drumului, dacă apărea primejdia
încălcării unor limite instaurate de o tainică lege, trebuia să dea înapoi,
renunţând la iscodirile ei. Ce uimitor contrast între această sprintenă
curiozitate şi uriaşul care se întindea până la strălucirea tuturor
orizonturilor! Niciodată nu mi se păruse atât de suveran oceanul, atât de
copleşitoare tăcerea lui ce respira odată cu clătinarea valurilor. Fascinat, îi
contemplam necuprinsul, deschideam parcă în zonele inaccesibile ale perfectei
uitări de sine, mă contopeam de la sine cu acest colos lichid, orb, iertându-i
totul, fără cuvinte, fără vreun gând.
În ultima săptămână mă comportasem atât de
raţional încât licăritul bănuitor al ochilor lui Snaut încetase până la urmă să
mă mai pândească. În afară păream împăcat, în adânc însă, fără să fiu conştient
de aceasta, aşteptam ceva. Ce anume? întoarcerea ei? Cum mai puteam nădăjdui?
Cu toţii ştim că suntem fiinţe materiale, supuse legilor fizicii şi ale
fiziologiei şi că forţa tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e în
stare să lupte împotriva acestor legi, ci le poate doar detesta. Eterna
credinţă a îndrăgostiţilor şi a poeţilor că iubirea este mai perenă decât
însăşi moartea, acea finis
vitae sed non amoris (*),
care ne urmăreşte de secole, este o minciună. Dar această minciună este doar
deşartă, nu şi ridicolă. Ce sens are în schimb să repeţi o existentă umană, aşa
cum un beţivan îngână o arie răsuflată, aruncând mereu alte monede într-un
tonomat hodorogit? Nici măcar o clipă n-am crezut că acest titan gelatinos,
care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei şi cu care de zeci de
ani întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de
înţelegere, că el, care mă poartă orbeşte ca pe-un fir de nisip, s-ar putea
lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar acţiunile lui păreau îndreptate
spre un anumit ţel. Ce-i drept, nici de acesta nu eram pe deplin sigur. A pleca
însemna totuşi a distruge o şansă — poate infimă, poate existentă numai în
închipuire, dar ascunsă în viitor. Prin urmare, nu-mi rămânea decât să-mi
petrec viaţa printre aceste lucruri pe care le-am atins împreună, în aerul
ce-şi mai amintea de respiraţia ei. La ce bun? în speranţa întoarcerii ei! Nu
mai aveam nici o speranţă. Dar dăinuia în mine o aşteptare, ultimul lucru ce-mi
rămăsese de la Harey. Ce împliniri, ce umilinţe, ce chinuri mai aşteptam? Nu
ştiam nimic, stăruind în credinţa nestrămutată că timpul necruţătoarelor
miracole încă nu s-a încheiat.
(1961)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu