Ursul lui Sofronie - poveste din Iordăcheanu

Atunci când, în anul 1537, iscusitul meșter Ștefan Iordăcheanu a primit de la Marele Spătar Dragomir porunca de a ridica în Vărbila o mânăstire, nici prin minte nu-i trecea lui care vor fi consecințele, peste ani, ale acestei întâmplări. În ceea ce privește construcția de biserici și mănăstiri, faima lui nu era întrecută de nimeni cu excepția, probabil, a meșterului Manole – cel care construise, cu 250 de ani înainte, la cererea lui Negru Vodă, Mănăstirea Argeșului. Era cunoscut ca un solitar. Nu avea familie, copii, prieteni, locuia singur într-un sat de lângă Târgoviște unde se ocupa, atunci când nu zidea biserici, cu albinăritul. Dacă era solicitat pentru o lucrare, aduna oameni din mai multe părți ale țării, nu întotdeauna aceiași, pe care-i plătea cu bani frumoși.

     Unul dintre lucrătorii de bază ai meșterului Ștefan era Sofronie, un om despre care nu se știe mai nimic, cu excepția faptului că locuia undeva pe raza Sinăii și se îndeletnicea cu spartul pietrei dintr-o carieră aflată în munți. După ce fasona piatra, o vindea și câștiga suficient cât să-și asigure cele necesare traiului.

Când îl chema meșterul Ștefan, nu stătea pe gânduri. Lăsa tot și se ducea, pentru că marea pasiune a vieții lui era să zidească lăcașuri sfinte. Numai că de această dată lucrurile stăteau altfel. I-a spus celui venit să-l cheme la Vărbila că nu poate pleca decât împreună cu un pui de urs pe care-l găsise abandonat în pădure și pe care-l luase să-l crească. N-avea cum să-l lase singur la Sinaia, construcția putea dura ani de zile și nu avea pe cine să roage să-l ajute. Dar nici să-i dea drumul în pădure nu se încumeta, pentru că ursulețul, credea el, n-ar fi făcut față.

Trimisul meșterului Ștefan s-a dus la Târgoviște cu vestea. Ștefan s-a gândit câtăva vreme și, dându-și seama că nu are de unde lua pe altcineva la fel de bun, a acceptat cererea lui Sofronie. Așa se face că, prin iunie 1537, când a început construcția, la Vărbila a apărut și ursulețul adus de la Sinaia. Nimeni nu mai văzuse vreodată așa ceva prin acele părți. Sofronie îl ținea într-o cușcă de lemn pe care o meșterise special pentru a-l putea transporta și ursul, botezat Radu, atrăgea ca un magnet o mulțime de săteni veniți nu doar din Vărbila să îl vadă.

Lucrările au mers foarte bine până prin noiembrie, când, din cauza frigului, s-au oprit. Sofronie și Radu s-au dus înapoi la Sinaia, cu angajamentul de a se întoarce în aprilie anul următor.

În perioada în care au lipsit, povestea ursului s-a tot răspândit și amplificat. Despre Radu se spunea că era înalt cât doi oameni așezați unul cu picioarele pe umerii celuilalt și gras cam de două ori cât cea mai grasă vacă din sat. În cele din urmă, povestea a ajuns la domnul Țării Românești – Radu Paisie, care a poruncit ca ursul să fie adus la Târgoviște. Dar cei trimiși nu au găsit niciun urs și, întrebând, nu le-a spus nimeni despre Sofronie și Sinaia.

În aprilie 1538, Ștefan a trimis la Sofronie pe cineva de încredere, cu vestea că reîncep lucrările. Cel trimis i-a spus, cu de la sine putere și că oamenii lui Paisie se interesaseră de urs, sfătuindu-l să găsească o cale de a merge la Vărbila singur, lăsându-l pe Radu liber în pădure. Dar Sofronie nici nu a vrut să audă. S-a prezentat la lucru cu tot cu prietenul lui, închis în aceeași cușcă, pe care nu apucase s-o lărgească, așa că animalul, care crescuse ca Făt Frumos, abia mai încăpea înăuntru. Cum au ajuns la Vărbila, cum a reînceput zvonistica. Oamenii veneau, priveau și apoi povesteau că e vorba de o fiară imensă, care crește foarte repede și în curând nu va ajunge o pădure ca să faci o cușcă suficient de încăpătoare pentru ea. Desigur că toate au ajuns la urechile lui Paisie, care a trimis din nou oameni la Vărbila, cu poruncă strașnică să aducă ursul în capitală.

În iunie 1538, o mică armată călare a fost văzută apropiindu-se de Vărbila. Când a aflat, Sofronie și-a dat seama că e vorba de oastea lui Paisie, care venea să-l ia pe Radu. A vorbit cu Ștefan și i-a spus că el nu va accepta să-i fie luat prietenul și că dacă nu există altă soluție, va pleca imediat către Sinaia, cu tot cu urs. Ștefan l-a întrebat, pe bună dreptate: ce ar putea face împotriva unei porunci domnești? După care s-a străduit să-i explice că mai importantă este terminarea mănăstirii, că urși se mai găsesc și i-a recomandat să nu se împotrivească. Dar Sofronie nu a acceptat nicio altă variantă decât să fie lăsat să plece împreună cu Radu. A urcat cușca (prevăzută cu roți imense, ca de tun) în căruța cu care venise și a luat-o către Sinaia.

Când oastea lui Paisie a ajuns la Vărbila și pentru a doua oară n-a găsit niciun urs, a început scandalul. Ștefan a fost luat și strâns cu ușa și nu a rezistat: le-a spus ostașilor adevărul și le-a arătat pe unde a luat-o Sofronie. Atunci oamenii lui Paisie, conduși de un anume Preda, au plecat după el și, când aproape l-au ajuns, Sofronie a dat drumul ursului și a stat împotriva urmăritorilor. Dar n-a durat mult și aceștia l-au dovedit, după cum consemnează și Stoica Ludescu în cronica sa „Letopisețul Cantacuzinesc”: „l-au ajuns lângă o vale mare şi fu biruit Sofronie ursarul, căci unul déte cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrab îi tăie capul.”

După ce au terminat cu Sofronie, ostașii au plecat după urs, dar nu l-au mai găsit. Când s-a întunecat, au renunțat la căutări și au decis să rămână acolo peste noapte. Au trimis pe unul dintre ei la Vărbila după rachiu și carne, apoi au încins un foc uriaș și s-au pus pe chefuit. Când au teminat și focul s-a stins, s-au culcat. Atât erau de beți încât n-au auzit caii nechezând a spaimă și căutând să rupă legăturile ca să poată fugi. De dimineață, doar Preda mai era în viață. Corpurile celorlalți zăceau sfârtecate, lucru care nu putea fi făcut decât de o fiară cu colți puternici. Preda a fost convins că ursul lui Sofronie era responsabil pentru măcel. A încălecat, a luat și ceilalți cai cu el și s-a întors în Vărbila. A rămas o zi, apoi două, apoi o săptămână, după care n-a mai vrut să plece. A început să lucreze la construirea mănăstirii în locul lui Sofronie, fără să vrea nicio plată. Nimeni nu știa ce se petrecuse cu el.

După o lună, la Vărbila au sosit alți trimiși ai lui Paisie. Întrebau de Preda și mica lui oaste, dar nimeni nu le-a spus nimic despre ceea ce se întâmplase, așa că au plecat așa cum veniseră. În 1539, când mânăstirea a fost gata și a primit hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Preda a decis să se călugărească și să slujească acolo, sub numele de Pahomie. Acolo a și murit, 50 de ani mai târziu, ca stareț, fără să spună un cuvânt despre motivele pentru care alesese să se călugărească.

In 1639, în vremea lui Matei Basarab, mănăstirea, destul de afectată de trecerea vremii și de cutremure, a fost consolidată sau, mai bine zis, reconstruită parțial de boierul Pană Filipescu.

În preajma lui 1800, a fost înființat satul Iordăcheanu, în jurul mânăstirii construite la numai doi kilometri de Vărbila, în mijlocul pădurii. Administratorul averii acestei mănăstiri nu era altcineva decât Cosma, strănepotul lui Ștefan Iordăcheanu, ziditorul mănăstirii din Vărbila, lucru foarte puțin cunoscut. Soarta acestui om a fost extrem de ciudată. El a adus, pentru exploatarea pădurilor pe care le deținea mănăstirea, muncitori forestieri din Ardeal. La scurt timp după ce au început tăierile, un lucrător a dispărut fără urmă. Peste încă o săptămână, al doilea lucrător a fost dat dispărut. Când al treilea n-a mai ajuns la masa de seară, Iordăcheanu a plecat să cutreiere pădurea, însoțit de zece oameni înarmați. Au găsit trupul ultimului dispărut într-un hățiș, rupt în bucăți de o fiară care părea să aibă colți extrem de puternici. Și-au dat seama imediat că era vorba de un urs foarte mare. Și, pentru că știa întreaga poveste a lui Sofronie și a starețului Preda de la Vărbila, Cosma a luat hotărârea de a rezolva problema de unul singur, părându-i-se că nimeni altcineva nu are de ce să-și riște viața într-o chestiune legată de străbunicul lui. Le-a dat drumul muncitorilor, cu promisiunea că îi va rechema în curând. L-a păstrat lângă el doar pe un anume Safta, un tânăr frumos și cu suflet bun, care nu mai avea pe nimeni în satul lui din Ardeal și spunea mereu că și-ar dori să rămână la Iordăcheanu. S-au dus amândoi și, în câteva zile au înălțat o cruce de piatră, aflată azi în curtea bisericii din satul Plavia. Apoi Cosma a insistat pe lângă tânărul lucrător cerându-i să plece, dar acela e insistat la rândul lui că vrea să rămână, așa încât, în cele din urmă, Iordăcheanu l-a acceptat. Considerând că și-au făcut datoria față de Dumnezeu, care, drept răsplată, va veghea să nu pățească nimic, au plecat în căutarea fiarei. Aveau la ei puști și o sumedenie de gloanțe, plus cuțite cu care ar fi putut tăia beregata ursului dintr-o singură mișcare.  

În a treia zi de căutări, au dat de urs. Era atât de mare și de fioros, încât cei doi au rămas ca paralizați. N-au apucat să tragă niciun glonț. Fiara s-a năpustit asupra lui Iordăcheanu, l-a făcut una cu pământul și i-a rupt beregata. Apoi s-a întors către Safta, care nu era în stare să facă nici o singură mișcare. A ajuns lângă el, l-a adulmecat, a mormăit de câteva ori fioros, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, apoi a plecat.

Câteva ore bune, Safta n-a putut să se miște. Apoi, când și-a revenit, a încercat să-l ajute cumva pe Cosma Iordăcheanu, dar omul era mort. S-a dus la mânâstire și i-a povestit starețului ce s-a întâmplat. Acela, cu o voce calmă și cu o privire din care se putea deduce că știe bine despre ce e vorba, i-a spus:

-                     —Nu trebuie să-ți fie teamă. De-acum înainte ursul nu o să mai vină pe-aici.

Și chiar așa a fost. Fiara a dispărut din zonă. Doar când și când, câte un localnic mai povestea că ar fi auzit, noaptea, niște mormăieli care îți înghețau sângele în vine. Copiii se temeau să mai iasă seara din case, pentru că vreo doi se întâlniseră cu monstrul: unul îi văzuse doar ochii, de un roșu aprins, privind din spatele fânarului, iar altul dăduse nas în nas cu el în fundul curții, lângă puțul de apă, moment în care bestia sărise gardul cu o ușurință înspăimântătoare și dispăruse în pădure.

Uneori era văzut prin Mocești sau Plavia, alteori prin Străoști ori Valea Cucului, niciodată însă nu a povestit cineva că ar fi apărut pe lângă mănăstirea din Vărbila.

Cu timpul, zvonurile au încetat. Safta s-a închis în muțenie și nu a mai povestit niciodată ce i se întâmplase. Și-a găsit o soție taciturnă ca și el și au avut, împreună, doi copii. Unul dintre ei a plecat pe alte meleaguri, dar cel de-al doilea a rămas în sat.

În 2016, un sătean cu numele de Safta a devenit primar în Iordăcheanu. Acesta a fost momentul când legenda ursului a reapărut. Unul dintre cei învinși de Safta a lansat, la cârciumă, ideea că primarul se trage din acel Safta care a fost cruțat de urs și că din cauza lui au reapărut urșii la Iordăcheanu. Asta pentru că, într-adevăr, începuseră să fie semnalate anumite incidente în care erau implicați urșii. Dar nimeni nu a crezut așa ceva, în primul rând pentru că sălbăticiunile văzute erau de dimensiuni modeste și în al doilea pentru că erau semnalate și în alte locuri, de exemplu la Telega, Șotrile, Valea Doftanei, la Brebu, la Bertea ori la Secăria.
Singurul lucru care nu se știe și, probabil, nu va fi aflat niciodată, este dacă urșii despre care vorbim sunt sau nu sunt urmașii legendarului urs al lui Sofronie.

P.S

Cât despre teoria lansată de un consilier local, conform căreia ursul lui Sofronie nu avea cum să se înmulțească, fiind, în acei ani, singurul urs pe o rază de zeci și zeci de kilometri pătrați, ea a fost combătută în mod ingenios de clopotarul bisericii din Iordăcheanu, care a folosit o replică din celebrul film „Jurrasic Park”, anume: „Natura găsește întotdeauna o soluție”. Iar învățătorul Ghinescu, referindu-se la afirmația că în secolul XVI nu existau urși în zonă, a spus, în fața clasei, că „asta nu avem de unde s-o știm”.