luni, 3 iunie 2019

Merii Îmbulziți - poveste din Telega

Printre prahovenii care s-au ocupat cu dăruire de păstrarea unor manuscrise în care sunt consemnate fapte, date și întâmplări din localitățile în care s-au născut, o aflăm pe Eufimia Georgescu din Telega. Această bravă femeie a găsit printre documentele aflate în posesia tatălui său, învățătorul Antonie Georgescu, o lucrare scrisă în 1943 de elevul Mihail Popescu pentru examenul de absolvire a clasei a 8-a normală, care poartă titlul „Monografia comunei Telega”. Acum 25 de ani, mai precis în 1994, când învățătorul Georgescu a repausat întru Domnul, Eufimia nu a aruncat nimic din lucrurile acestuia. A păstrat la loc sigur monografia scrisă de elevul Popescu, cu gândul că vreodată cineva o va pune în valoare. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat în 2015, când profesorul Gh. Bâlgă de la colegiul ploieștean Spiru Haret a publicat, în Anuarul Societății de Științe Istorice, articolul „Telega, într-o sursă istorică inedită”. Cei interesați găsesc acolo textul monografiei, din care pot afla lucruri extrem de interesante, cum ar fi faptul că din cele 1746 de gospodării, „1500 au closete din lemn în stare bună” sau că fetele, „cu unele excepţii, au o conduită demnă. Se observă însă la ele o tendinţă de lux exagerat, căutând să copieze în port pe orăşeni”. 
La pagina 6 a monografiei se găsește o informație aparent nesemnificativă: „Aproape toţi locuitorii Telegii sunt români, afară de o familie turcă, alta germană, alta ungară, una franceză, una italiană şi câteva familii de ţigani.” Plecând de aici, istoricul Dumitru Unchiașu, prieten al învățătorului Georgescu, a demarat, în 1975, o cercetare al cărei scop era să afle amănunte despre acele familii, despre modul în care ajunseseră în Telega și despre soarta lor. A aflat destul de puține lucruri: familia italiană pomenită în monografie se numea Alinovi, iar familia germană se numea Schlechter și provenea din orașul Utzenfeld, aflat în landul Baden-Württemberg. Bărbatul, pe nume Helmut, avusese un mic atelier de prelucrare a lemnului și, fiind foarte serios, vindea destul de bine. Schlechterii nu aveau copii, deci nu aveau nici cheltuieli prea mari, așa că erau considerați oameni înstăriți. Unchiașu a continuat să cerceteze și, la un moment dat, a găsit, în satul Buștenari, un bătrân de 87 de ani care-și mai aducea aminte de Helmut. Dar de povestit nu prea avea ce, așa că a relatat doar întâmplări lipsite de valoare. Un singur lucru i-a atras atenția istoricului: cu câțiva ani înainte de 1930, neamțul făcuse o călătorie în Germania și se întorsese de acolo după un an și jumătate. Soția crezuse că a murit pe undeva, mai ales că nu-i răspunsese la nicio scrisoare, așa că atunci când s-a întors era să moară ea de inimă. La câteva luni după ce a aflat aceste lucruri, Unchiașu a trecut la cele veșnice. Cercetările lui au rămas neterminate și nimeni nu s-a ocupat să le reia până în 1990, când în Telega a sosit un domn din Germania, care s-a prezentat ca fiind un văr al lui Helmut și a încercat să dovedească asta cu câteva scrisori pe care le primise de la vărul său și în care acesta vorbea despre călătoria pe care vrea să o facă la Utzenfeld. Domnul era interesat de casele și terenurile lui Helmut, pe care dorea să le revendice. Primarul i-a explicat că nu îi sunt de ajuns scrisorile, dar că se va interesa mai sus, la prefectură, ca să-l poată ajuta. Pentru asta a făcut copii după scrisori și ele au ajuns, ulterior, la fiica cercetătorului Unchiașu, Lorena, care le-a citit și a devenit, datorită lor, interesată să continue cercetările tatălui său. Domnișoara respectivă era vorbitoare de limba germană și se pregătea să meargă la studii în Heidelberg, cu o bursă oferită de fundația Hanns Seidel. În 1992, când a plecat, a luat cu ea copiile scrisorilor lui Helmut. Una dintre ele i s-a părut că ar putea-o conduce la aflarea unor lucruri de mare însemnătate. Iată textul ei. „Dragă Josef, Dorința mea de a ajunge cât mai curând la Utzenfeld sporește în fiecare zi, de când mi s-a întâmplat ceea ce ți-am povestit foarte pe scurt în scrisoarea anterioară. Cred că este un mare noroc pentru mine că tu, vărul meu bun, locuiești încă acolo și o să pot sta la tine o vreme, până o să rezolv problema care mă chinuie atât de mult. Astăzi o să-ți povestesc în amănunt ce s-a întâmplat. Pe 17 mai 1926, primăvara trecută, deci, am făcut o plimbare mai lungă: am plecat de la gura Lupii – râul care desparte Telega de Brebu, am urcat până la Poiana lui Ciortan, de acolo am luat-o către răsărit, până în Plaiul Strâmbenilor, m-am dus spre Plaiul Hoților, apoi, prin Curătura Surdului și Vârful Piscului, am ajuns la Scursura Doftănețului, în punctul numit Merii Îmbulziți. Acolo m-am oprit, pentru că m-a izbit drept în moalele capului o întrebare: de ce există toate frumusețile astea? Nu se poate ca ele să nu aibă niciun rost. Priveam apa alergând peste pietre, atingeam cu vârfurile degetelor frunzele, ascultam albinele zumzăind și îmi spuneam că acela care le-a creat trebuie să fi avut un scop. Ei bine, de atunci nu mă mai pot liniști. Trebuie să aflu cu orice preț răspunsul la întrebarea mea. Am fost la biserică și l-am întrebat pe părintele Calistrat, dar nu a știut să-mi spună decât că Dumnezeu a creat toate minunile acelea ca să ne încânte pe noi, oamenii. Bine, el este ortodox, poate că la catolici există alte răspunsuri, mai elaborate. Și totuși, simt că nu Biserica este cea care mă poate facă să mă liniștesc. Am nevoie să stau de vorbă cu cineva care a înțeles și mi-a încolțit un plan despre care o să-ți vorbesc data viitoare, pentru că acum încă nu sunt sigur că într-adevăr este posibil să fac ceea ce mi-am propus. Te îmbrățișez, Helmut” Din păcate, aceasta era ultima dintre cele trei scrisori aduse la Telega de Josef. Lorena a trebuit să se descurce singură, fără niciun fel de ajutor. Ajunsă în Germania, a făcut un drum la Utzenfeld și a întrebat la primărie despre un oarecare Josef care avusese, în localitatea Telega din România, un văr pe nume Helmut Schlechter, care văr locuise și el în Utzenfeld la începutul secolului. Funcționarii primăriei au fost extrem de amabili, au căutat prin arhive și au găsit: Helmut și soția lui, Helga, plecaseră de-acolo în 1910, din pricina unor persecuții la care se considerau supuși pentru convingerile lor privind pericolul reprezentat de tendințele imperialiste ale Germaniei. Locuiseră pe o străduță numită Ledergasse, la numărul 7, într-o casă care acum aparținea unei familii pe nume Glauber. Domnul Horst Glauber era strănepotul celui care cumpărase, în 1910, imobilul de la Helmut. I-a spus Lorenei că întrucât nici nu era născut pe vremea aceea, nu-i poate da absolut nicio informație despre familia Schlechter. Știa doar că spre finalul anilor 20, Helmut vizitase casa și se întâlnise cu bunicul lui, Horst, de la care luase niște vechituri: ziare, scrisori, chitanțe, poze îngălbenite. Mai rămăseseră destule și chiar avea de gând să le arunce. I-a permis Lorenei să se uite prin ele și să ia ce dorește de acolo. Ei bine, incredibilul s-a produs: printre toate acele lucruri, exista un jurnal pe care-l ținuse Helmut de-a lungul anului petrecut în Germania și pe care ori îl uitase la sfârșitul vizitei, ori i-l lăsase bătrânului Glauber, dintr-un motiv sau altul. Lorena l-a luat, împreună cu câteva fotografii în sepia, i-a mulțumit domnului Glauber și a plecat la Heidelberg. În tren, a citit jurnalul, din care a aflat lucruri extrem de interesante. Motivul pentru care Helmut Schlechter făcuse călătoria în Germania era simplu: simțise dorința imperioasă de a-l întâlni pe renumitul filosof Martin Heidegger, căruia avea de gând să-i pună întrebarea care-l frământa fără încetare din ziua în care și-o pusese pentru întâia oară, în timpul plimbării care-l dusese lângă Merii Îmbulziți: de ce există toate minunățiile pe care le vedem cu ochii? A întâmpinat extrem de multe dificultăți, pe care le-a descris în jurnal. I s-au pus piedici, iau uneori chiar i s-a părut că există o conspirație al cărei scop era să-l facă să rateze. La un moment dat, însă, a aflat că Heidegger avea o cabană în satul Todtnauberg, care se afla la numai câțiva kilometri de Utzenfeld. I s-a mai spus că filosoful merge acolo, de obicei, în luna august și stă până în octombrie. Helmut nu se așteptase să dea peste el un asemenea noroc. Uneori singur, alteori împreună cu vărul său, făcea câte o plimbare până în Todtnauberg, care îi amintea de Telega, pentru că avea dealuri, păduri și poieni înflorite exact ca satul de pe marginea pârâului prahovean Sărata. În timp ce admira natura, îi revenea în minte întrebarea obsedantă: de ce există aceste frumuseți? În acel an, 1928 după cum a aflat Lorena din jurnal, Heidegger nu a venit la Todtnauberg, pentru că imediat după ce a fost numit profesor la Universitatea din Freiburg, a făcut o călătorie mai lungă prin orașele importante ale Germaniei, unde a ținut prelegeri pe marginea ultimei sale lucrări, Sein und Zeit, pe care o publicase în 1927. Helmut a fost nevoit să aștepte până anul următor. În aprilie, când încă mai era destul de rece, făcând una din obișnuitele lui plimbări până la Todtnauberg, Helmut a avut plăcuta surpriză de a vedea un firicel de fum ieșind pe hornul cabanei lui Heidegger. S-a dus, a bătut la ușă, filosoful a deschis și l-a invitat înăuntru. Iată ce consemnează jurnalul: „17 aprilie 1929. Puțin după orele prânzului, am fost primit de Heidegger. După ce m-am prezentat, i-am spus care era scopul vizitei și i-am pus întrebarea: de ce există toate lucrurile minunate pe care le vedem în natură? M-a ascultat cu multă atenție, s-a gândit o vreme, apoi mi-a răspuns că întrebarea mea se cuvine generalizată: de ce există toate cele care există? Spunea că dacă există o rațiune pentru care există florile, aceeași rațiune de a exista ar avea-o și păianjenii veninoși, pentru că nu e vorba despre existența particulară a unora sau altora din cele care există ci de existența în sine, existența a ceva, oricare ar fi acela, adică o rațiune pentru care există ceea ce există, cu toate că ar fi putut, la fel de bine, să nu existe. A continuat să-mi vorbească, dar am pierdut șirul vorbelor sale în foarte scurt timp. Sperasem să-mi dea un răspuns scurt, să mă lumineze cumva prin două trei fraze. Dar el vorbea și vorbea, ceea ce m-a făcut să cred că nu știe, de fapt, răspunsul. După vreo jumătate de oră a încheiat spunându-mi că îmi mulțumește pentru întrebarea pe care i-am pus-o, că și-a dat seama, cu ajutorul meu, că ar putea fi vorba despre cea mai importantă dintre toate întrebările care se pot pune și că deja a simțit necesitatea de a scrie despre aceste lucruri. Apoi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din Utzenfeld dar că locuiesc de mulți ani în România, într-un sat numit Telega. Pare greu de crezut, dar știa multe despre satul prahovean și mi-a vorbit despre marile rezerve de sare și de petrol care se găsesc acolo. Am plecat pe de-o parte dezamăgit pentru că nu aflasem răspunsul la obsedanta întrebare cu care venisem, pe de altă parte încântat de vastele cunoștințe despre Telega ale marelui filosof.” După ce a terminat de citit jurnalul, ajunsă la Heidelberg, Lorena a mers la bibliotecă, unde a citit despre viața lui Heidegger. A aflat, astfel că, în 1933, filosoful s-a înscris de bunăvoie în partidul nazist și a rămas membru până la sfârșit, adică în 1945. Această opțiune ar fi putut furniza o explicație pentru cunoștințele lui Heidegger despre Telega. Nu Telega îl interesa, de fapt, ci petrolul, pe care anticipa că ar fi ajuns să-l folosească trupele germane după începerea unui eventual război. În continuare, Lorena s-a uitat pe lista lucrărilor lui Heidegger. A ales două, anume: „Ce este metafizica?”, apărută în 1929 și „Introducere în metafizică”, din 1935. Citind, a realizat că întrebarea lui Helmut îl măcinase pe filosof, care, în cele din urmă, încercase să găsească un răspuns. Căci iată cum începe primul capitol din lucrarea publicată în 1935: „Întrebarea "De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, nimic?" reprezintă, potrivit rangului ei, prima dintre întrebări, deoarece ea este cea mai vastă, cea mai adîncă şi întrebarea originară prin excelenţă”. În 1995, Lorena s-a întors pentru o vacanță în România. I-a dus jurnalul lui Helmut profesorului de istorie Argeșanu, vorbitor de limba germană și pasionat de trecutul comunei, care s-a apucat să traducă textul, urmând ca ulterior să scoată o nouă monografie a Telegii, în care povestea lui Helmut avea să primească un capitol special. Din cauză că acasă nu avea liniștea necesară, Argeșanu obișnuia să lucreze la școală, în cabinetul de istorie. Nu folosea computerul, preferând să scrie cu stiloul. A tradus rapid cam jumătate din cele circa 120 de file ale jurnalului, după care a fost nevoit să întrerupă totul pentru a merge la Botoșani, la înmormântarea unui văr. În cele câteva zile în care a lipsit, Telega a avut parte de una dintre cele mai puternice furtuni din câte se văzuseră prin acele locuri. Acoperișul școlii, care trebuia să intre în reparație de mai multă vreme, a fost găurit de grindină și anumite porțiuni ale lui au fost luate de vânt. Apa a inundat câteva săli de la etajul al doilea, printre care și cabinetul de istorie. Jurnalul lui Helmut, lăsat pe catedră de profesorul Argeșanu, a fost distrus complet, împreună cu foile care conțineau traducerea. Când s-a întors la Telega, lui Argeșanu nu i-a mai rămas nimic de făcut decât să constate producerea ireparabilului. Câțiva ani mai târziu, bravul profesor și-a luat inima în dinți și s-a dus la București, unde l-a căutat pe filosoful Gabriel Liiceanu, pentru a-i spune întreaga poveste. Numai că de îndată ce a pomenit de faptul că anumite idei ale lui Heidegger i-ar fi fost inspirate de un telegean de etnie germană, filosoful, înfuriat, l-a trimis la plimbare. Din pricina asta, Argeșeanu a făcut o depresie din care nu și-a mai revenit niciodată. Lorena a rămas definitiv în Germania, unde s-a măritat și a făcut 7 copii. Nu s-a mai ocupat niciodată de întâlnirea de la Merii Îmbulziți a neamțului din Telega cu filosofia. Cât despre telegeni, niciunul dintre ei nu mai știe azi cine a fost Helmut Schlechter și destul de puțini sunt aceia dintre ei care au auzit de Heidegger și de „Introducerea” lui „în metafizică”.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!