Vaiere

Cînd deschise uşa, îl lovi un aer gros, stătut, înăbuşindu-l. Sub ţol se zvîrcolea, vînătă de durere, cu ochii holbaţi, o femeie în vîrstă.

— Valeo-oo, valeo-oo, picioru...

— Vai de capu ei, părinte! Da’ s-o auzi noaptea... Gîndeşti c-o muşcă şerpii! Ce chinuri, Doamne, ce păcate!

Femeia care chemase pe popa la bolnavă îşi frîngea mînile, îngrozită.

— Da’ cum ţi-a venit, leleo Sofio, durerea la picior?

— Vezi că-s... patru săptămîni de-atunci. Tăiam le... valeo-oo, picioru, valeo...

Şi se frămînta de credeai că-i e să-şi iasă din piele.

— A tăiat lemne, domnule părinte, şi ş-a tăiat pi- cioru. Da’ ştii, prin os, încolo. Ce-a curs de sînge, Doamne! Da-n urmă a stat. Şi s-a legat c-o pînză, ş-a tras cizma. O săptămînă n-a durut-o, da’ de-atunci încoace stă pe suliţi.

Bolnava se mai linişti. Se ridică încet, să-şi dezvă­luie piciorul, să-l vadă şi părintele. Dar abia şi-a aruncat ochii, şi-a prins a se văita din nou, zmîncin- du-şi îngrozită capul.

— Amar de viaţa voastră! Da’ ce n-aţi chemat doctorul, să deie leacuri, ha? Să lăsaţi să se umfle aşa?! Uite, nici nu se mai cunoaşte rana!

— C-a adus leacuri, părinte, a fost şi doctoru. Chiar azi-dimineaţă le-a adus de la potică: şaptezeci şi cinci de creiţari.

Pe masă — o sticlă naltă, plină c-un fluid gălbiu, şi, într-o şatlă, vată.

— Cînd a fost doctorul aici?

— Or tot fi două săptămîni de-atunci.

— Şi leacurile le-aţi adus astăzi! Săca-v-ar capu! Cum a zis să le folosească?

— Apăi eu nu ştiu, că n-am fost aici. Nu mă ţin de casa asta, eu îs din vecini.

— Ce-a zis, leleo Sofio, doctorul?

Femeia gemea, arătînd c-un deget la picior. Arăta la picior, şi din ochi îi curgeau lacrămi grele. Abia atunci îi veni popii în minte să caute pe masă. Pe glaja cu leacuri, nedestupată, pe cercul de hîrtie albă era pusă îndrumarea de farmacist. Citi, îşi trecu mîna prin păr şi stătu aşa. Se apropie iar, să vadă mai bine piciorul. Nu se mai putea folosi îndrumarea, se obrintise prea tare.

— Aşa, acum aţi adus leacuri! De ce nu le-aţi adus mai în grabă, ha? N-ai pe nimeni la casă, leleo?

— Ba am, părinte, — olioo! — ba am. Da’ n-a vrut! Zicea că n-are bani. Zicea că-mi trece ş-aşa! Şi n-a vrut!

— Ar fi căpătat degrabă un cal de la cineva, numa să fi cerut. Atîţia bani sînt şaptezeci şi cinci de cruceri?!

— C-avem şi cal, părinte. Da’ n-a vrut să meargă!

Femeia din vecini adăogă:

— Vezi că trăiesc rău, părinte, laolaltă. Au fost văduvi amîndoi cînd s-au luat. Şi-s trei neamuri de copii mestecaţi.

Bolnava, cu degetele încîrligate, ghera păretele şi savila patului.

— O bate, părinte, aşa cumu-s bătrîni, o bate de-o usucă. Ce-a fost ş-asară aici, să te ferească Dumnezeu!

Lelea Sofia gemea, asculta şi plîngea cu hohote.

— Că să fi vrut el, putea să meargă, că au cal. În urmă, tot a trebuit să meargă.

— Unde-i bărbatul?

— Trăbă să vie îndată, a dus calu-n otavă. Da’ mai bine să nu vie.

Cînd preotul îşi termină slujba în casă, la uşă cineva tuşi din adînc.

— Măi bade, dumneata eşti bărbat aici la casă?

— Eu, domnule!

— D-apoi bine, mă ticălosule, cum laşi tu să-ţi moară femeia cu zile? De ce nu te-ai dus după leacuri?

Omul, adus de spate, îşi ridică puţin capul. O pri­vire de gheaţă, neclintită, săgeta printre gene, de subt fruntea brăzdată, pe preot.

— Ce vrei cu mine, domnule, spune-mi, ce vrei?

— De ce n-ai mers mai degrabă după leacuri? Din vina ta i s-a-nveninat piciorul întreg. În trei ceasuri poate să fie moartă.

— Ei, că nu moare asta a mea cu una, cu două, domnule!

Popa îngălbeni ca pămîntul.

— Nu ţi-i ruşine, măi om slab, să vorbeşti aşa? Ce suflet e-n tine?

Bărbatul iar înţepa cu ochii printre gene.

— Lasă-mă, domnule, nu-mi trage dumneata mie so­coteala! Ştii dumneata ce-i aici? De ce nu i s-au dus ficiorii, că are trei lălăi, bată-i Precesta, de numa se-ntind la soare! Spune, de ce nu s-au dus ei? — Îşi înclină iar capul, privind încruntat în pămînt. Mînile-i atîrnau de-a lungul trupului. — Ş-apoi nu s-a putut, noa, nu s-a putut! Că aveam de lucru, şi nu erau nici bani. Nu s-a putut, şi pace!

— Să-ţi laşi pe trei ceasuri lucrul şi să pui şapte­zeci şi cinci de cruceri, ţi s-a părut prea mult?! Da’ să ştii că pe sufletul dumitale rămîne, dacă moare. Au- zitu-m-ai? Pe sufletul dumitale! Aşa ştii să preţuieşti o viaţă de om?! Vai de capul tău, nemernicule!

Ochii bărbatului săgetară iar.

— Nu blăstăma, părinte, zău, nu blăstăma!

Din casă veneau vaiere, apoi, în răstimpuri, ţipete, ca şi cînd ar fi împuns-o cineva cu săgeţi pe bolnavă. Bărbatul asculta. Îşi vîrî tabac în pipă, îi dădu foc şi bătu cu măciuca, rar, în pămînt: «Toc, toc, toc»...

— Să vii acuma cu mine, să chemi pe doctorul!

— Bine, bine, îl chem, da’ la ăla iar îmi trăbă zlotu! Dumneata gîndeşti că moare? Nu moare ea aşa, cu una, cu două. Ştiu eu că nu moare. Da’ dacă zici, iaca, merg, să nu fie cu supărare. Dar ăla nu vine fără un zlot...

Şi porni după preot, pe cînd vaierele luau în slavă căsuţa cu coperiş de şindrilă aproape putred.

Ion Agârbiceanu