Viermele - o poveste a lui Roberto Bolaño

Părea un vierme alb, cu pălăria lui de pai şi un trabuc Bali atârnându-i de buza de jos. În fiecare dimineaţă îl vedeam stând pe o bancă din parcul Alameda în timp ce eu intram la Librăria de Sticlă să răsfoiesc cărţi. Când îmi ridicam capul, prin pereţii librăriei, care într-adevăr erau de sticlă, îl vedeam acolo, calm, printre copaci, privind în gol.

    Presupun că până la urmă ne-am obişnuit unul cu celălalt. Eu soseam la opt şi jumătate dimineaţa şi el era acolo, stând pe bancă, fără să facă nimic altceva decât să fumeze şi să-şi ţină ochii deschişi. Niciodată nu l-am văzut cu un ziar, cu un sendviş, cu o bere, cu o carte. Niciodată nu l-am văzut vorbind cu cineva. Odată, în timp ce mă uitam la el printre rafturile cu literatură franceză, mi-am zis că doarme în Alameda, pe o bancă, sau sub un portic de pe vreuna dintre străzile din apropiere, dar apoi m-am gândit că era prea curat ca să doarmă în stradă şi că în mod sigur locuia în vreo pensiune din apropiere. Era, am constatat, un animal cu tabieturi, la fel ca mine. Rutina mea consta în a mă scula devreme, a-mi lua micul dejun cu mama, cu tata şi cu sora mea, a mă preface că mă duc la şcoală şi a lua un autobuz care mă lăsa în centru, unde prima parte a dimineţii o dedicam cărţilor şi plimbărilor şi a doua cinematografului şi, într-un mod mai puţin explicit, sexului.

Cărţile mi le cumpăram de obicei de la Librăria de Sticlă şi de la Librăria din Pivniţă. Dacă aveam puţini bani, de la prima, unde întotdeauna era un stand cu preţ redus, dacă aveam destui, de la ultima, care era cea cu noutăţi. Dacă nu aveam bani, cum se întâmpla frecvent, le furam de obicei dintr-una sau din cealaltă, fără deosebire. Cu toate acestea, indiferent de situaţie, vizitele mele la Librăria de Sticlă şi la cea din Pivniţă (vizavi de Alameda şi instalată, aşa cum spune şi numele ei, într-o pivniţă) erau obligatorii. Uneori ajungeam înainte să se deschidă magazinele şi atunci căutam un vânzător ambulant, îmi cumpăram un sendviş cu şuncă şi un suc de mango şi aşteptam. Uneori mă aşezam pe o bancă din Alameda, una ascunsă de frunziş, şi scriam. Toate astea durau cam până la zece dimineaţa, oră la care la unele cinematografe din centru începeau primele matinee. Căutam filme europene, deşi în unele dimineţi inspirate nu făceam deosebire între noua cinematografie erotică mexicană şi noua cinematografie mexicană de groază, totuna dată fiind situaţia.

Filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori era, cred, franţuzesc. Era vorba de două fete care locuiesc singure într-o casă de la periferia oraşului. Una era blondă şi alta roşcată. Pe blondă a părăsit-o iubitul şi în acelaşi timp (în acelaşi timp al durerii, vreau să spun) are probleme de personalitate, crede că este îndrăgostită de prietena ei. Roşcata e mai tânără, e mai inocentă, e mai iresponsabilă; adică e mai fericită (deşi eu pe vremea aceea eram tânăr, inocent şi iresponsabil şi mă credeam profund nefericit). Într-o zi, un tip care fuge de justiţie intră pe furiş în casa lor şi le sechestrează. Partea curioasă este că atacul are loc tocmai în noaptea când blonda, după ce face dragoste cu roşcata, a hotărât să se sinucidă. Fugarul intră pe o fereastră, străbate toată casa în linişte cu un pumnal în mână, ajunge în camera roşcatei, o atacă, o leagă, o interoghează, întreabă câte persoane mai locuiesc acolo, roşcata zice că numai ea şi blonda, îi pune căluş. Dar blonda nu e în camera ei şi fugarul începe să o caute prin casă, tot mai nervos cu fiecare minut care trece, până când în sfârşit o găseşte pe blondă în pivniţă, pe jos, leşinată, cu simptome clare că a luat un pumn de medicamente. Fugarul nu este un asasin, în orice caz nu este un asasin de femei, şi o salvează pe blondă; o face să vomite, îi face un litru de cafea, o obligă să bea lapte etc.

Trec zilele şi femeile şi fugarul încep să se împrietenească. Fugarul le istoriseşte povestea lui: este un fost hoţ de bănci, un fost puşcăriaş, foştii lui tovarăşi i-au asasinat soţia. Femeile sunt artiste de cabaret şi într-o după-amiază sau seară, nu se ştie, stau cu perdelele trase, îi dau un spectacol; blonda îşi pune o magnifică blană de urs şi roşcata face pe dresoarea. La început ursul e ascultător, dar pe urmă se răzvrăteşte şi încetul cu încetul o despoaie de haine cu ghearele pe roşcată. În cele din urmă, goală, aceasta cade sleită şi ursul se aruncă asupra ei. Nu, n-o omoară, face dragoste cu ea. Şi acum vine partea cea mai curioasă: fugarul, după ce admiră numărul, nu se îndrăgosteşte de roşcată, ci de blondă, adică de urs.

Finalul este previzibil, dar nu lipsit de o anumită poezie; într-o noapte ploioasă, după ce i-a ucis pe cei doi foşti tovarăşi, fugarul şi blonda fug nu se ştie unde şi roşcata rămâne pe un fotoliu, citind, ca să le lase timp să fugă înainte de a chema poliţia. Cartea pe care o citeşte roşcata, mi-am dat seama când am văzut filmul, este Căderea de Camus. Am văzut şi câteva filme mexicane tot cam în acelaşi stil: femei sechestrate de tipi patibulari, dar în fond bărbaţi de treabă, fugari care sechestrează doamne bogate şi tinere şi care la capătul unei nopţi pasionale sunt ciuruiţi de gloanţe, frumoase menajere care încep de la zero şi care după ce trec prin toate etapele criminalităţii ajung la cele mai înalte cote de bogăţie şi putere. Pe atunci aproape toate filmele produse de Studiourile Churubusco erau thrillers erotice, deşi nu lipseau nici filmele de groază erotice şi nici comediile erotice. Cele de groază urmau linia clasică a filmelor de groază mexicane, stabilită în anii cincizeci şi la fel de înrădăcinată în ţară ca şcoala de pictură murală. Eroii lor oscilau între Sfântul, Savantul nebun, Călăreţii vampiri şi Inocenta, asezonate cu nuduri modeme interpretate de preferinţă de actriţe necunoscute nord-americane, europene, câte una argentiniană, scene de sex mai mult sau mai puţin camuflat şi de o cruzime la limitele rizibilului şi iremediabilului. Comediile erotice nu-mi plăceau.

Într-o dimineaţă, pe când căutam o carte la Librăria din Pivniţă, am văzut că se turna un film în Alameda şi m-am apropiat să mă uit. Am recunoscut-o imediat pe Jaqueline Andere. Era singură şi privea perdeaua de copaci care se înălţa la stânga ei aproape fără să se mişte, ca şi cum aştepta un semnal. În jurul ei erau mai multe reflectoare. Nu ştiu de ce mi-a trecut prin cap ideea să-i cer un autograf, nu m-au interesat niciodată. Am aşteptat să se termine filmarea. Un tip s-a apropiat de ea şi au stat de vorbă (Ignacio López Tarso?), tipul gesticula supărat şi pe urmă s-a îndepărtat pe una dintre aleile din Alameda, iar Jaqueline Andere, după ce a şovăit câteva secunde, a pornit pe alta. Venea direct spre mine. Am pornit şi eu şi ne-am întâlnit la jumătatea drumului. A fost unul dintre lucrurile cele mai simple care mi s-au întâmplat vreodată; nu m-a oprit nimeni, nu mi-a spus nimeni nimic, nu s-a interpus nimeni între Jaqueline şi mine, nu m-a întrebat nimeni ce fac acolo. Înainte să ne intersectăm, Jaqueline s-a oprit şi a întors capul spre echipa de filmare, de parcă ar fi auzit ceva, deşi niciunul din tehnicieni nu spusese nimic. Apoi a continuat să meargă cu acelaşi aer nepăsător în direcţia Palatului de Belle Arte şi singurul lucru pe care a trebuit să-l fac a fost să mă opresc, să o salut, să îi cer un autograf, să-mi ascund surpriza când am văzut că e atât de scundă, încât nici măcar tocurile-cui nu reuşeau să-i ascundă statura. Pentru o clipă, eram atât de singuri, m-am gândit că aş putea s-o sechestrez. Simpla posibilitate mi-a ridicat părul pe ceafă. Ea m-a privit din cap până-n picioare, părul blond cu o nuanţă cenuşie pe care n-o ştiam (poate că şi l-o fi vopsit), ochii căprui migdalaţi, foarte mari şi foarte blânzi, nu, blânzi nu e cuvântul potrivit, calmi, de un calm uluitor, de parcă ar fi fost drogată sau ar fi avut encefalograma plană sau ar fi fost o extraterestră, şi mi-a spus ceva ce n-am înţeles.

Stiloul, a spus, stiloul, ca să semnez. Am căutat în buzunarul canadienei un pix şi am rugat-o să semneze pe prima pagină din Căderea. Mi-a luat cartea şi s-a uitat la ea câteva secunde. Avea mâini mici şi foarte fine. Cum semnez, a spus, Albert Camus sau Jaqueline Andere? Cum vrei, i-am spus. Deşi nu şi-a ridicat privirea de pe carte, am observat că zâmbeşte. Eşti elev? a întrebat. Am răspuns că da. Şi ce faci aici în loc să fii la ore? Cred că n-o să mă mai duc niciodată la şcoală, am zis. Câţi ani ai? a spus ea. Şaisprezece, am zis. Şi părinţii tăi ştiu că nu te duci la şcoală? Nu, fireşte că nu, am zis. Nu mi-ai răspuns la o întrebare, a spus ea ridicându-şi privirea şi uitându-se în ochii mei. Ce întrebare? am zis eu. Ce faci aici? Când eram tânără, a adăugat, trăgeam chiulul şi ne duceam la sălile de biliard sau la popicării. Citesc cărţi şi mă duc la cinema, am zis. Pe de altă parte, eu nu trag chiulul. Da, tu dezertezi, a spus. De data asta am zâmbit eu. Şi ce filme se dau la ora asta? a spus ea. De toate, am zis eu, unele cu tine. Asta se pare că nu i-a plăcut. S-a uitat iarăşi la carte, şi-a muşcat buza de jos, m-a privit şi a strâns ochii ca şi cum ar fi durut-o. Pe urmă m-a întrebat cum mă cheamă. Bine, atunci să semnăm autograful, a spus. Era stângace. Avea un scris mare şi nu prea citeţ. Trebuie să plec, a spus întinzându-mi cartea şi pixul. Mi-a dat mâna, ni le-am strâns şi a plecat prin Alameda înapoi spre echipa de filmare. Am rămas pe loc, privind-o, două femei s-au apropiat de ea, erau îmbrăcate ca nişte călugăriţe misionare, două călugăriţe mexicance misionare care au condus-o pe Jaqueline până sub un chiparos. Pe urmă s-a apropiat de ea un bărbat, au stat de vorbă, şi apoi toţi patru s-au îndepărtat pe o alee spre ieşirea din Alameda.

Pe prima pagină din Căderea, Jaqueline scrisese: „Pentru Arturo Belano, un elev liber, cu o sărutare de la Jaqueline Andere”.

Brusc n-am mai avut chef de librării, chef de plimbări, chef de lectură, chef de filme la matineu (mai ales de filme la matineu). Prova unui nor enorm s-a profilat peste centrul D.F.ului, în timp ce în nordul oraşului răsunau primele tunete. Am înţeles că filmarea lui Jaqueline se întrerupsese din cauza apropierii iminente a ploii şi m-am simţit singur. Timp de câteva clipe n-am ştiut ce să fac, unde să mă duc. Atunci Viermele m-a salutat. Bănuiesc că după atâtea zile mă remarcase şi el. M-am întors şi era acolo, aşezat pe aceeaşi bancă dintotdeauna, desenându-se clar, absolut real, cu pălăria lui de pai şi cămaşa lui albă. Când au plecat tehnicienii de la studio, am observat speriat, scena suferise o schimbare subtilă, dar decisivă; era ca şi cum s-ar fi despărţit apele şi aş fi putut vedea acum fundul mării. Alameda pustie era fundul mării şi Viermele, nestemata lui cea mai scumpă. L-am salutat, cu siguranţă că am spus ceva banal, a început să toarne, am plecat amândoi din Alameda spre bulevardul Hidalgo şi apoi am luat-o pe Lázaro Cárdenas, până la Perú.

Ce s-a întâmplat după aceea este neclar, ca privit prin ploaia care mătura străzile, şi totodată extrem de firesc. Barul se numea Las Camelias şi era plin de mariachis şi de actriţe de cabaret. Eu am cerut enchilada şi o TKT, Viermele o coca-cola şi mai târziu (dar nu cred că a fost mult mai târziu) a cumpărat de la un vânzător ambulant trei ouă de broască ţestoasă. Voiam să vorbesc despre Jaqueline Andere. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama că Viermele nu ştia că femeia aceea era o actriţă de cinema. I-am atras atenţia că turna un film chiar atunci, dar Viermele pur şi simplu nu-şi amintea nici de tehnicieni, nici de instalaţiile pentru filmare. Prezenţa lui Jaqueline pe aleea unde se afla banca sa eliminase restul. Când a stat ploaia Viermele a scos un teanc de bancnote din buzunarul de la spate, a plătit şi a plecat.

A doua zi ne-am văzut din nou. După expresia care i s-a aşternut pe faţă am crezut că nu mă recunoaşte sau că nu vrea să mă salute. Oricum, m-am apropiat. Părea adormit, dar avea ochii deschişi. Era slab, dar carnea lui, cu excepţia braţelor şi picioarelor, părea moale, chiar flască, aşa ca a sportivilor care nu se mai antrenează. Moleşeala lui, cu toate acestea, era mai mult de natură morală decât fizică. Avea oase mici şi robuste. În curând am aflat că era din nord sau că trăise mult timp în nord, ceea ce era acelaşi lucru pentru mine. Sunt din Sonora, a spus. Mi s-a părut ciudat, fiindcă şi bunicul meu era tot de acolo. Asta l-a interesat pe Vierme şi a vrut să ştie din ce parte a Sonorei. Din Santa Teresa, i-am zis. Eu din Villaviciosa, a spus Viermele. Într-o seară l-am întrebat pe taică-meu dacă cunoaşte Villaviciosa. Sigur că o cunosc, a spus tatăl meu, e la câţiva kilometri de Santa Teresa. L-am rugat să-mi vorbească despre locul acela. E un sat foarte mic, a spus tatăl meu, nu cred că are mai mult de o mie de locuitori (pe urmă am aflat că nu ajungeau nici la cinci sute), destul de sărac, cu puţine mijloace de subzistenţă, fără nicio industrie. E sortit să dispară, a spus tatăl meu. Să dispară cum? l-am întrebat. Din cauza emigraţiei, a spus tatăl meu, oamenii pleacă în oraşe ca Santa Teresa sau Hermosillo sau în Statele Unite. Când i-am spus asta Viermelui nu a fost de acord, deşi în realitate expresiile „a fi de acord” şi „a nu fi de acord” nu aveau niciun sens pentru el. Viermele nu discuta niciodată, nici nu-şi dădea cu părerea, nu era întruchiparea respectului faţă de ceilalţi, pur şi simplu asculta şi înmagazina, sau poate doar asculta şi apoi uita, captiv pe o orbită diferită de cea a celorlalţi oameni. Vocea lui era blajină şi monocordă, deşi uneori ridica tonul şi atunci părea un nebun care îl imită pe un nebun, şi eu n-am ştiut niciodată dacă o făcea înadins, ca parte a unui joc pe care numai el îl înţelege, sau nu putea s-o evite şi acele ieşiri făceau parte din infern. Siguranţa lui se baza pe statornicia satului Villaviciosa în vechea istorie a poporului; precum şi, dar asta am înţeles mai târziu, pe precaritatea care îl înconjura şi îl rodea, cea care după părerea tatălui meu îi ameninţa propria existenţă.

Nu era un tip curios, deşi puţine lucruri îi scăpau. Odată s-a uitat la cărţile pe care le aveam la mine, la fiecare în parte, ca şi cum i-ar fi fost greu să citească sau ca şi cum n-ar fi ştiut să citească. După aceea nu s-a mai interesat niciodată de cărţile mele, cu toate că eu apăream cu una nouă în fiecare dimineaţă. Uneori, poate pentru că într-un fel mă socotea un consătean, vorbeam despre Sonora, pe care eu de-abia o cunoşteam; fusesem o singură dată acolo, la înmormântarea bunicului. Menţiona localităţi ca Nacozari, Bacoache, Fronteras, Villa Hidalgo, Bacerac, Bavispe, Agua Prieta, Naco, care pentru mine aveau calităţile aurului. Menţiona sate pierdute din departamentele Nacori Chico şi Bacadéhuachi, aproape de graniţa cu statul Chihuahua, şi atunci, nu ştiu de ce, îşi ducea mâna la gură ca şi cum ar fi strănutat sau ar fi căscat. Părea că hoinărise şi dormise prin toţi munţii, Las Palomas şi La Cieneguita, munţii Guijas şi cordiliera La Madera, şi lanţul San Antonio şi munţii Cibuta, lanţul Tumacacori şi munţii Sierrita, care pătrund adânc în teritoriul Arizonei, lanţul Cuevas şi lanţul Ochitahueca în nord-est, lângă Chihuahua, munţii La Pola şi munţii Las Tablas în sud, pe drumul spre Sinaloa, lanţul La Gloria şi lanţul El Pinacate în direcţia nord-vest, când mergi spre Baja California. Cunoştea toată Sonora, de la Huatabampo şi Empalme, pe coasta Golfului Californiei, până la cătunele pierdute în deşert. Ştia să vorbească limba yaqui şi limba pápago (pe care o vorbea toată lumea între graniţele Sonorei şi Arizonei) şi înţelegea limbile seri, pirra, mayo şi engleza. Spaniola lui era seacă, uneori cu un uşor accent importat pe care îl contraziceau ochii lui. Am umblat mult pe meleagurile bunicului tău, odihnească-se în pace, ca un câine fără stăpân, mi-a spus odată.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţă. Din când în când încercam să nu-l iau în seamă, să-mi reiau eventual plimbările mele solitare, sesiunile mele de matinee cinematografice, dar el era mereu acolo, aşezat pe aceeaşi bancă din Alameda, foarte calm, cu ţigara Bali atâmându-i de buză şi cu pălăria de pai acoperindu-i jumătate din frunte (fruntea lui de vierme alb), şi era inevitabil ca eu, cufundat între rafturile Librăriei de Sticlă, să nu-l văd, să stau să mă uit la el un timp şi până la urmă să mă duc să mă aşez lângă el.

În curând am descoperit că umbla întotdeauna înarmat. La început mi-am zis că poate e poliţist sau îl urmărea cineva, dar era clar că nu era poliţist (sau cel puţin că nu mai era) şi foarte rar am văzut pe cineva cu o atitudine atât de indiferentă faţă de oameni; niciodată nu se uita în spate, niciodată nu se uita în lături, rareori se uita în jos. Când l-am întrebat de ce umblă înarmat, Viermele mi-a răspuns că din obişnuinţă şi eu l-am crezut imediat. Purta arma la spate, între şira spinării şi pantaloni. Ai folosit-o de multe ori? l-am întrebat. Da, de multe ori, a spus ca prin vis. Timp de câteva zile arma Viermelui m-a obsedat. Uneori o lua, îi scotea încărcătorul şi mi-o dădea s-o studiez. Părea veche şi grea. În general eu i-o dădeam înapoi după câteva secunde, rugându-l s-o ţină el. Uneori mă deranja să stau pe o bancă în Alameda conversând (sau monologând) cu un om înarmat, nu pentru că el ar fi putut să-mi facă vreun rău, căci din primul moment am ştiut că Viermele şi cu mine o să fim prieteni întotdeauna, ci de teamă că s-ar putea să ne vadă poliţia din D.F., de teamă că ne vor perchiziţiona şi vor descoperi arma Viermelui şi vom sfârşi amândoi în vreo carceră întunecată.

Într-o dimineaţă s-a îmbolnăvit şi mi-a vorbit de Villaviciosa. L-am văzut din Librăria de Sticlă şi mi s-a părut la fel ca întotdeauna, dar când m-am apropiat am observat că are cămaşa boţită, ca şi cum ar fi dormit îmbrăcat. Când m-am aşezat lângă el am văzut că tremură. După scurt timp a început să tremure din ce în ce mai tare. Ai febră, i-am spus, trebuie să stai în pat. L-am condus, în ciuda împotrivirii sale, până la pensiunea unde locuia. Culcă-te, i-am spus. Viermele şi-a scos cămaşa, şi-a pus pistolul sub pernă şi mi s-a părut că a adormit pe loc, deşi stătea cu ochii deschişi ţintă în tavan. În cameră era un pat îngust, o noptieră, un garderob hodorogit. În garderob am văzut trei cămăşi albe, ca aceea pe care şi-o scosese, perfect împăturite şi doi pantaloni de aceeaşi culoare, fiecare pe câte un umeraş. Sub pat am întrezărit o valiză din piele de calitate excelentă, din acelea care aveau încuietori ca de seif. N-am văzut niciun ziar, nicio revistă. Camera mirosea a dezinfectant, la fel ca scara pensiunii. Dă-mi bani să mă duc la farmacie să-ţi cumpăr ceva, am spus. Mi-a dat un teanc de bancnote pe care l-a scos din buzunarul pantalonilor şi a rămas iarăşi nemişcat. Din când în când îl trecea un frison din cap până-n picioare, de parcă şi-ar fi dat duhul. Dar numai din când în când. Pentru o clipă m-am gândit că poate cel mai bine ar fi să chem un medic, dar mi-am dat seama că asta nu o să-i placă Viermelui. Când m-am întors, încărcat cu medicamente şi cu sticle de coca-cola, dormea. I-am dat o doză ca de cal de antibiotice şi nişte pastile ca să-i scadă febra.Pe urmă l-am pus să bea jumătate de litru de coca-cola. Cumpărasem şi nişte pancakes, pe care le-am lăsat pe noptieră în caz că o să i se facă foame mai târziu. Când mă pregăteam să plec, a deschis ochii şi a început să vorbească despre Villaviciosa.

În felul său, a fost generos cu amănuntele. A spus că satul nu are mai mult de şaizeci de case, două cârciumi, o băcănie. A spus că sunt case de chirpici şi că în unele curţi e ciment pe jos. A spus că din ogrăzi se răspândea o duhoare care uneori era de nesuportat. A spus că era de nesuportat pentru suflet, inclusiv pentru lipsa de suflet, inclusiv pentru lipsa simţurilor. A spus că din cauza asta în unele curţi se turnase ciment. A spus că aşezarea are între două mii şi trei mii de ani şi că localnicii lucrează ca asasini şi gardieni. A spus că un asasin nu urmărea alt asasin, cum să-l urmărească, asta e ca povestea cu câinele care îşi muşcă coada. A spus că există câini care îşi muşcă coada. A spus că există şi şerpi care se înghit de tot şi că dacă vezi un şarpe în clipa când se înghite singur mai bine s-o rupi la fugă, fiindcă întotdeauna se întâmplă ceva rău până la urmă, ca o explozie a realităţii. A spus că aproape de sat trece un râu care se numeşte Rio Negro, datorită culorii apelor sale, şi că acestea când ocolesc cimitirul formează o deltă pe care în final o înghite pământul uscat. A spus că din când în când oamenii stau vreme îndelungată uitându-se în zare, la soarele care dispare în spatele vârfului El Lagarto, şi că zarea e de culoarea cărnii, ca spatele unui muribund. Şi ce aşteaptă să se ivească de-acolo? l-am întrebat. M-a speriat vocea mea. Nu ştiu, a spus. Pe urmă a spus, o pulă. Şi pe urmă, vântul şi pulberea, poate.

Apoi mi s-a părut că s-a liniştit şi după un timp am crezut că a adormit. O să vin mâine, am şoptit, ia-ţi medicamentele şi nu te scula din pat.

Am plecat în tăcere.

A doua zi dimineaţă, înainte să mă duc la pensiunea Viermelui, am trecut un moment, ca întotdeauna, pe la Librăria de Sticlă. Când mă pregăteam să ies, prin pereţii transparenţi, l-am văzut. Stătea pe aceeaşi bancă dintotdeauna, cu o cămaşă albă şi largă şi curată şi nişte pantaloni albi imaculaţi. Jumătate din faţă îi era acoperită de pălăria de pai şi o Bali îi atârna de buza de jos. Se uita drept înainte, cum făcea de obicei, şi părea sănătos. La prânz, când ne-am despărţit, mi-a dat cu un gest morocănos mai multe bancnote şi a spus ceva despre deranjul meu din ziua precedentă. Erau mulţi bani. I-am spus că nu-mi datorează nimic, că aş fi făcut acelaşi lucru pentru orice prieten. Viermele a insistat să iau banii. Aşa o să-ţi poţi cumpăra câteva cărţi, a spus. Am multe, am răspuns. Aşa n-o să mai furi cărţi un timp, a spus. Până la urmă i-am luat banii din mână. A trecut mult timp de-atunci, nu mai ţin minte suma exactă, peso-ul mexican s-a devalorizat de mai multe ori, ştiu doar că mi-au ajuns să-mi cumpăr douăzeci de cărţi şi două discuri cu The Doors şi că pentru mine suma aceea era o avere. Viermele nu ducea lipsă de bani.

Niciodată nu mi-a mai vorbit de Villaviciosa. Timp de o lună şi jumătate, poate două luni, ne-am văzut în fiecare dimineaţă şi ne-am despărţit la prânz, când venea ora mesei şi eu mă întorceam acasă cu autobuzul municipal sau cu un microbuz. Uneori îl invitam la film, dar Viermele n-a vrut să meargă niciodată. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine pe banca lui din Alameda sau plimbându-ne pe străzile din jur şi din când în când accepta să intre într-un bar unde îl căuta mereu pe vânzătorul ambulant de ouă de broască ţestoasă. Niciodată nu l-am văzut bând alcool. Cu puţine zile înainte de a dispărea pentru totdeauna, m-a rugat să-i vorbesc despre Jaqueline Andere. Am înţeles că era felul lui de a-şi aminti de ea. Eu îi vorbeam despre părul ei blond-cenuşiu şi îl comparam în mod favorabil sau defavorabil cu părul blond-miere pe care îl avea în filme, şi Viermele dădea uşor din cap, aprobator, cu privirea aţintită în faţă, ca şi cum o avea pe Jaqueline Andere pe retină sau ca şi cum o vedea pentru prima oară. Odată l-am întrebat ce femei îi plac. Era o întrebare stupidă, pusă de un adolescent care nu voia decât să-şi umple timpul. Dar Viermele a luat-o în serios şi a stat mult pe gânduri până să răspundă. La sfârşit a spus: liniştite. Şi pe urmă a adăugat: dar numai morţii sunt liniştiţi. Şi după o vreme: şi nici morţii, dacă mă gândesc bine.

Într-o dimineaţă mi-a făcut cadou un briceag. Pe plăselele de os se putea citi cuvântul „Caborca” scris cu litere fine din alpaca. Îmi aduc aminte că i-am mulţumit foarte călduros şi că în dimineaţa aceea, în timp ce trăncăneam în Alameda sau în timp ce ne plimbam pe străzile aglomerate din centru, am deschis şi am închis briceagul, admirându-i plăselele, cântărindu-i greutatea în palmă, fermecat de proporţiile lui atât de perfecte. În rest, ziua aceea a fost identică cu toate celelalte. A doua zi dimineaţă Viermele nu mai era acolo.