vineri, 15 noiembrie 2019

Grota lui Robin - poveste din Valea Doftanei

În ziua de 03.02.1915 se năștea în comuna Teșila – azi Valea Doftanei, cel de-al șaselea copil al familiei Milu, Nicolae. Mama lui, Stanca, era casnică, iar tatăl, Iancu, lucrător forestier. Pe vremea aceea, Teșila făcea parte din Plasa Peleș, cu reședința la Sinaia, ceea ce explică faptul că mulți teșileni se duceau la muncă în Perla Carpaților. Printre ei se număra și Iancu Milu, un om impunător, cu o forță ieșită din comun, care, după ce tăia copaci în zonele cu exploatări forestiere din munții Gârbova și Grohotișu, îi transporta cu pluta pe râul Doftana, apoi, în amonte, la edec, pe Prahova, până la Gara Sinaia, unde tot el îi încărca în trenuri. O muncă titanică, însă bine plătită, care-i permitea să țină o gospodărie cu atâtea suflete. 
      Dar cursul vieții, după cum se știe, ia uneori întorsături neprevăzute, unele dintre ele dramatice. În 1917, când Nicolae avea numai doi ani, Iancu și-a pierdut viața pe front, undeva în zona Valea Siretului. Unul dintre camarazii de arme, pe nume Toader Gheorghian, care a fost lângă el în ultimele clipe, a primit de la Iancu un portofel în care se aflau poze ale soției și copiilor, dar și ale lui în timp ce se lupta cu buștenii pe Doftana sau mânuia arma în tranșee, o scrisoare pe care nu apucase să o trimită la Teșila și alte câteva documente. În plus, într-un compartiment secret, ascunsese, ca un adevărat patriot ce era, o punguță cu puțin pământ din zonele de luptă și un petec din cămașa îmbibată cu sânge îmbrăcat cu care avea să se și prăpădească. Muribundul i-a lăsat cu limbă de moarte lui Toader rugămintea de a merge la Teșila și a-i înmâna portofelul oricărui membru al familiei pe care-l va mai putea găsi în viață.
La numai câteva zile după moartea lui Iancu, Toader a fost rănit grav. Transportat în spatele frontului, a scăpat cu viață, dar cu un picior amputat. S-a întors acasă, la Darabani. A durat mult până a reușit să se împace cu soarta și, în acest timp, s-a gândit de multe ori la sinucidere. În cele din urmă însă a izbutit să treacă peste nenorocirea care i se întâmplase. Fiind croitor de meserie, și-a redeschis vechiul atelier și a început să lucreze din nou. Părea că totul este în ordine, viața o luase cumva de la început, dar toată lumea din jur vedea că omul are o suferință ascunsă, că îl macină ceva nemărturisit care îl făcea să nu mai fie el însuși. În cele din urmă, i-a spus soției despre ce era vorba: promisiunea pe care i-o făcuse lui Iancu îl urmărea zi și noapte, ca un blestem.
În primăvara lui 1924, Toader a plecat spre Teșila, însoțit de băiatul cel mare, Ștefan, în vârstă de 17 ani. Au mers cu trăsura poștei până la Suceava și de acolo au luat Expresul Berlin – București, din care au coborât la Câmpina. S-au tocmit cu un mecanic de locomotivă care i-a suit lângă el în trenul care transporta produse petroliere și, în seara zilei de 20 mai, au ajuns în fața casei familiei Milu. Stanca i-a primit cu ospitalitate, le-a pus să mănânce și să bea și le-a așternut să doarmă în casa mică. Cei șase copii ai lui Iancu și-au trecut din mână în mână pozele tatălui lor, iar Stanca a citit cu voce tare ultima scrisoare a soțului, care i-a făcut pe toți să verse câteva lacrimi. În final, dintr-o despărțitură a portofelului a ieșit la iveală o foaie împăturită care conținea următorul text:
Ei trăiesc de pe urma pădurii; doboară şi curăţă brazii, îi mână cu plutele în jos pe Nagold până la Neckar şi de acolo pe apa Rinului, la vale, spre Olanda; chiar şi marea îi cunoaşte pe aceşti bărbaţi din Pădurea Neagră, care coboară de sus cu plutele lor lungi. Opresc pe rând în toate oraşele lipite de malul fluviului şi îşi aşteaptă semeţ cumpărătorii care ar avea nevoie de buştenii şi de scândurile lor; dar bârnele cele mai groase şi lungi ei le vând, pe bani grei, olandezilor, care le folosesc la construcţia de vase. Astfel, oamenii aceştia duc o viaţă aspră, călătorind întruna. Bucuria lor e să zboare la vale pe pluta de lemn, necazul – să urce din nou pe mal.
............ ............ ............ ............ ............ ............ ............ ............ ............ ............
Era un găligan uriaş, spătos, îmbrăcat în portul plutaşilor, şi mulţi dintre aceia care jurau că-l văzuseră dădeau a înţelege că n-ar vrea să plătească din punga lor atâţia viţei câţi îi trebuie lui ca să-i ajungă pielea pentru o pereche de cizme. „Are nişte cizme, spuneau ei, încât un om ca toţi oamenii ar intra în ele până la gât”. Şi mai spuneau că...
Continuarea ultimei propoziții lipsea. Pe spatele foii, Iancu scrisese ceva foarte mărunt, care cu destulă greutate a putut fi deslușit: „L-am cunoscut. Este nepotul lui. De necrezut!”
Nimeni nu a reușit să priceapă la ce se referă textul. Iancu nu călătorise niciodată în afara țării, nici măcar până în Bulgaria, darămite în Olanda. În cele din urmă, au considerat că acele cuvinte nu aveau legătură cu textul despre plutași, fiind, probabil, o adnotare făcută de Iancu în legătură cu altceva, într-un moment când nu avea la dispoziție altă hârtie. Singurul care a rămas pe gânduri a fost Mihai, care era de-o vârstă cu Ștefan. El a citit de mai multe ori textul și adnotarea de pe spate. În zilele care au urmat, frații lui l-au auzit de mai multe ori repetând cu glas scăzut „Pădurea Neagră... Fratele lui...”, dar nu au dat importanță acestui fapt.
După două zile, Toader și Ștefan au plecat la Darabani. Familia lui Iancu din Teșila n-a mai primit niciodată niciun fel de veste de la ei.
Anii au trecut și, cu excepția lui Mihai, frații Milu au uitat de portofelul lui Iancu.
În 1932, Nicolae s-a înscris la Liceul Militar din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1936. Mihai terminase un liceu forestier și lucra la Azuga, ca brigadier la Ocolul Silvic. După cum avea să scrie Nicolae într-o autobiografie din 1954, „fratele meu, Mihai I. Milu locuește în pădure, în casa Ocolului Azuga, Raionul Sinaia, Reg. Ploiești”.
Cei doi frați au evoluat atât de diferit, încât până și mama lor, Stanca, spunea că nu-i vine să creadă că ambii sunt copiii ei. Nicolae a început, în Marină, o carieră care avea să-l ducă până la dobândirea unor distincții internaționale pentru fapte de vitejie în război, în vreme ce Mihai s-a izolat tot mai mult, ajungând aproape să nu mai aibă comunicare cu nimeni. Colegii povesteau că face lungi drumuri prin pădure de unul singur și că ține un jurnal.
În 1950, Nicolae și Mihai s-au întâlnit la Teșila. Primul venise, mânat de o presimțire sumbră, să-și vadă pentru ultima oară mama și locurile natale. Cel de-al doilea, în schimb, luase decizia să renunțe definitiv la Azuga și obținuse un transfer la Ocolul Silvic Doftana.
Într-una din zile, cei doi frați Milu au plecat dis de dimineață la o plimbare prin pădurea Glodeasa. Nu multă lume se aventura acolo, pentru că zona era sălbatică și periculoasă. În anumite locuri creșteau arbori de peste 40 de metri înălțime, cu grosimi impresionante, printre care te putea întâlni cu lupii sau, cine știe, cu altfel de jivine înspăimântătoare. Unul dintre puținii neînfricați care aveau obiceiul să meargă singuri acolo fusese Iancu, despre care se spunea că s-a luptat nu o dată cu câte o dihanie apărută dintre copaci și de fiecare dată ieșise învingător, deși nu avea la el nici măcar un cuțit.
Ajunși la punctul numit Tăul Uriașului, s-au așezat pe trunchiul unul brad prăvălit de bătrânețe și au vorbit despre copilărie și despre moarte. Nicolae simțea că i se apropie sfârșitul și premoniția avea să se confirme, el trecând la cele veșnice cu un an mai târziu. Mihai, în schimb, era preocupat de cu totul alt subiect, pe care nu avea cu cine altcineva să-l discute.
        Tata știa bine ce scrie, a zis el. Mai ții minte hârtia cu plutașii?
        Foarte vag. Era ceva cu Olanda, e tot ce-mi amintesc
        Da, cu Olanda era. Și pe spate scria ceva, mai știi?
        Nu, a zis Nicolae.
Atunci Mihai a scos din buzunarul de la piept un portofel, l-a deschis și, dintr-un buzunar bine ascuns, a extras hârtia.
        „L-am cunoscut. Este fratele lui. De necrezut!”, a citit Nicolae cu voce tare.
        Vreau să-ți spun că l-am cunoscut și eu. Tata nu mințea.
        Pe cine?
        Pe fratele olandezului.
        Care olandez? s-a mirat Nicolae.
        Michel.
        Frate, nu mai umbla cu șarade. Spune clar despre cine vorbești.
Și atunci, Mihai s-a apucat de povestit.
Imediat după vizita din 1924 a lui Toader și Ștefan, el se apucase, mânat de un sentiment pe care nu și-l putea explica, să cutreiere pădurile din jurul Teșilei. Nicolae își amintea, cu siguranță, de disparițiile lui, care uneori țineau o zi întreagă și, de câteva ori, fuseseră prelungite peste noapte. Chiar dacă nu știa ce caută, Mihai avea un fel de presimțire că va descoperi ceva legat de textul găsit în portofelul lui Iancu. Și, într-adevăr, în luna ianuarie a anului următor, văzuse, în apropierea unui desiș, o dâră de sânge și niște urme de pași omenești. Acele urme erau atât de mari, încât cel care le lăsase trebuia să fi fost un adevărat uriaș. Cuprins de spaimă, făcuse cale-ntoarsă, dar dorința de a afla despre ce este vorba a fost mai puternică decât teama. S-a întors în pădure și, cercetând cu multă luare-aminte zona unde văzuse urmele, a descoperit o trecere prin desiș. Strecurându-se printre trunchiurile subțiri ale tinerilor copaci, ajunsese, în curând, la o intrare în pământ pe care o trecuse destul de ușor, pentru că avea un gen de trepte formate de rădăcinile noduroase ale unor arbori imenși. Cu inima cât un purice, coborâse până ajunsese pe loc drept și de acolo, după numai câțiva metri, se pomenise într-o peșteră uriașă, luminată prin câteva spărturi ale tavanului. În mijloc, la o masă făcută din trunchiuri imense de copac, stătea cel mai mare individ pe care-l văzuse Mihai în viața lui. Dacă s-ar fi ridicat în picioare, probabil ar fi atins cu capul tavanul peșterii, iar dacă ar fi avut intenții rele, ar fi putut să-l facă pe Mihai în numai două secunde să regrete că s-a încumetat până acolo. Dar respectivul era pașnic. A scos de sub masă, unde avea, pesemne, niște rafturi, două căni, una cât o oală de ciorbă, cealaltă cât un bidon de doi litri și le-a umplut cu vin dintr-o damigeană mare cam cât o pernă de-a bunicii. Au ciocnit, apoi uriașul s-a prezentat: se numea Robin. Îi întrebase pe Mihai dacă este, cumva, scriitor. Când a aflat că nu, i-a explicat că scriitorii erau ființele de care se temea cel mai tare, pentru că bunicul lui  avusese mult de suferit din cauza acestui soi de oameni.
Numele de familie al uriașului era Cunhaguese – un nume brazilian extrem de vechi, astăzi pierdut. Bunicul lui se născuse pe la 1750 și ajunsese, la începutul secolului al XIX-lea, în Munții Pădurea Neagră din Germania, venind din Brazilia. I se spunea Michel Olandezul, din cauza faptului că vorbea foarte adesea despre străbunii lui, stabiliți în Brazilia pe vremea când acolo stăpâneau regii Olandei. Michel se ocupa cu transportul buștenilor pe Dunăre, fluviu care, după cum se știe, izvorăște chiar din Pădurea Neagră. Fiind uriaș, devenise rapid un fel de rege neîncoronat al plutașilor și nimeni nu se încumeta să-i stea înainte. Zvonul despre isprăvile lui se dusese peste tot, așa că veneau tot soiul de oameni, unii din locuri foarte îndepărtate, numai ca să-l vadă. Printre ei, un tânăr scriitor numit Wilhelm Hauff, care fusese foarte impresionat de întâlnirea cu Michel și publicase, în 1826, o poveste în care-l prezentase ca erou negativ. Olandezul, care era, în realitate, un om cumsecade, se retrăsese, în momentul apariției cărții, în adâncul pădurii și nu se mai arătase niciodată. Nu se știa cu cine, dar în 1850, ajuns aproape centenar, făcuse un copil căruia îi dăduse numele Eugen. Părea ciudat, spusese Robin, dar uriașii trăiau în medie cam 150 de ani și pentru ei, a avea un copil la 100 de ani era ceva absolut firesc. Olandezul nu dorise ca fiul lui să trăiască în Pădurea Neagră, așa că îl făcuse să-i promită că va pleca de acolo. La un an după moartea lui Michel, într-o noapte cu lună plină, Eugen pornise cu o plută pe Dunăre. După patru zile ajunsese în România, la Baziaș. Își abandonase pluta și o luase pe uscat, mergând în direcția munților. După multe aventuri, ajunsese în zona Vârfului Păduchiosu din Bucegi și se stabilise acolo. Învățase limba română în numai câteva luni, de la o femeie din Comarnic, pe nume Angela, care trecuse pe acolo călare pe un măgar, în drum spre stâna unde o aștepta soțul ei. Întâlnindu-l pe uriaș, fusese atât de impresionată încât renunțase la tot și rămăsese cu el. In 1880 se născuse copilul lui Eugen, Robin. Cei doi au dus o viață liniștită, muntele asigurându-le tot ce aveau nevoie, de la adăpost și hrană până la îmbrăcăminte și căldură. Cu toate că evitau din răsputeri întâlnirea cu oamenii, se mai întâmpla uneori să se pomenească față în față cu câte cineva și atunci fugeau să se ascundă. Așa s-au născut tot felul de legende cu uriași, tuneluri secrete, comori, magie și blesteme.
În anul 1920, la scurt timp după moartea Angelei, care căzuse într-o prăpastie, Eugen întâlnise o familie cu numele Eliade, într-un loc semiînchis, din care nu se putea fugi. Fusese obligat să stea de vorbă cu oamenii și să le explice prezența lui acolo. În special cei doi copii, Mircea și Corina, fuseseră deosebit de impresionați de statura lui și de istoriile cu plutași. Fetița, care avea doar 7 ani, nu putea să îi pronunțe numele și în loc de Cunhaguese îi spunea Cuniagheș. Iar Mircea, care mărturisea că o să scrie o poveste despre el, îi pusese o mulțime de întrebări cu privire cu privire la tărâmul de unde venea și la vrăjitoarea care-l pedepsise făcându-l să crească atât de mare. Eugen îi ceruse lui Mircea ca povestea pe care urma s-o scrie să conțină doar întâmplări obișnuite, pentru că nu dorea să ajungă, precum tatăl lui, erou negativ, iar băiatul îi promisese solemn că așa va face.
În scurt timp, Eugen și Robin fuseseră nevoiți să plece din zona Păduchiosu, din cauza drumeților care veneau acolo în număr foarte mare. Și pentru că în viața uriașilor vine un moment în care nu mai pot trăi decât singuri, luaseră decizia să se despartă: Robin se stabilise în Pădurea Glodeasa, iar tatăl lui în desișurile neumblate din zona Azugii.
        Când Robin a ajuns aici cu  povestirea, mi-a încolțit ideea de a mă face brigadier, ca să stau cât mai mult în pădure, aproape de el, i-a spus Mihai fratelui său.
Prima întâlnire dintre Eugen și Iancu Milu avusese loc în septembrie 1915. Uriașul ieșise din ascunzătoare și se însorea într-un luminiș. Iancu l-a văzut și a încremenit de spaimă, dar Eugen i-a explicat că nu trebuie să se teamă de el, pentru că e pașnic. I-a vorbit despre Michel, despre Eugen și despre Wilhelm Hauff. Impresionat, Iancu făcuse un drum la Ploiești și ceruse de la bibliotecă poveștile lui Hauff. Citise pe nerăsuflate despre Michel Olandezul și copiase câteva pasaje, apoi se întorsese la Glodeasa și îl căutase pe Eugen ca să-i spună că a citit și că într-adevăr înțelegea ce îl deranjase pe tatăl lui. Cei doi deveniseră amici și se întâlneau cam o dată pe lună. Cu toate astea, dintr-o prudență care lui Mihai i se părea, acum, exagerată, Eugen nu îi vorbise niciodată lui Iancu despre faptul că avea un fiu. Când venea momentul, îi cerea lui Robin să nu iasă pentru nimic în lume din ascunzătoare, iar el se ducea la întâlnire. Dar într-o zi Robin îl urmărise și Eugen fusese forțat să-i spună despre ce era vorba. Totuși, nu-l lăsase să participe la întâlniri și nici pe Iancu nu-l pusese la curent cu existența fiului său.
Lucrurile au mers așa până în august 1916, când România a intrat în război și Iancu a fost chemat la oaste. Eugen l-a căutat peste tot, a mers de nenumărate ori la locul unde se întâlneau de obicei și l-a așteptat, dar totul a fost zadarnic. Robin își amintea perfect de tristețea care-l cuprinsese pe sărmanul lui tată, care se atașase de Iancu mai mult decât obișnuiau uriașii să se atașeze, mai ales de „oamenii mici”, cum obișnuiau să-i numească pe ceilalți.
Următorii patru ani, până în 1920, Eugen și Robin au trăit liniștiți în Pădurea Glodeasa. Oamenii din Teșila nu s-au mai întâlnit cu ei, dar legendele continuau să circule. Se vorbea despre un uriaș care dobora avioanele germane aruncând către ele bolovani mari cât o casă, bărbații povesteau cum i-au văzut în anumite nopți statura gigantică profilându-se pe discul lunii pline, iar unele femei, în special văduve, lăsau a se înțelege că se culcaseră cu el și rămăseseră grele, lucru pe care îl putea constata oricine doar privindu-le formele. Încă și astăzi, în zona Văii Doftanei, când se naște câte un băiețel mai voinic, se spune despre el „e făcut cu uriașul”.
   Când a venit Toader din Moldova și am citit cuvintele lui tata, n-am mai avut liniște, a continuat Mihai. Am mers în pădure, m-am întâlnit cu Robin, mi-a spus povestea, apoi, când a dispărut – nici astăzi nu știu ce s-o fi întâmplat cu el, am plecat, cum îți amintești, la școala de brigadieri și după ce am terminat-o m-am stabilit la Azuga. Nu a știut nimeni până acum de ce am făcut această alegere. Dar tu, frate, trebuie să afli: am plecat la Azuga pentru că acolo aveam șansa să-l găsesc pe Eugen.
Nicolae se întreba dacă nu cumva fratele lui a înnebunit. Poate că singurătatea și contactul permanent cu spaimele pădurii îl făcuseră să își piardă mințile.
        Nu mă crezi, a spus Mihai. Nu mă mir, este o poveste greu de crezut. Dar vino cu mine.
L-a dus pe Mihai în adâncul pădurii, unde nu se încumetau decât lupii. Au intrat într-un desiș care părea imposibil de pătruns și, după câteva sute de metri, au ajuns la intrarea în grota lui Robin. Au coborât cu mare grijă, pentru că rădăcinile erau pline de mușchi și alunecau. Au ajuns în camera cea mare, luminată prin spărturile tavanului. Masa la care stătea uriașul se năruise și resturile ei puteau fi confundate cu o aglomerare de bușteni aduși acolo de torenții formați în urma ploilor. În peretele din stânga, la aproape doi metri înălțime se vedea o adâncitură în interiorul căreia ar fi încăput cineva de dimensiuni mari.
        Aici dormea, a zis Mihai, privind adâncitura cu expresia cuiva care își amintește, plin de nostalgie, întâmplări din trecutul care nu se mai poate întoarce.
Dar Nicolae nu era convins. Tot ce povestea Mihai putea fi rodul fanteziei lui debordante. Locul acela era o grotă oarecare, o cameră pe care o construise natura prin jocul elementelor sale, dar cineva care ținea cu tot dinadinsul, putea afla asemănări cu locuința, evident imaginară, a unui uriaș.
        Și l-ai găsit pe Eugen? a întrebat Nicolae, intrând în jocul fratelui său.
      Într-un târziu l-am găsit, a spus Mihai. Era bolnav, simțea că i se apropie sfârșitul. M-a rugat să-l ajut să dispară fără urmă și am făcut-o. L-am condus, într-o noapte, pe Valea Comorilor din Jepii Mici și i-am arătat locul unde se desprinde din traseu Cărarea Blestemată, cea care se vede numai în anumite zile cețoase și pe care dacă pornești nu te mai poți întoarce. Practic, mergând o vreme pe acea cărare îngustă, dispari pentru totdeauna. O văzusem într-o zi cu ochii mei și țineam minte locul. L-am lăsat pe Eugen acolo și m-am întors  la Azuga. Astăzi știu sigur că uriașul a găsit cărarea și a plecat pe ea, pentru că nu a mai revenit niciodată în pădure.
Mergând către ieșirea din grotă, Nicolae s-a împiedicat de un ciot de lemn din grămada de lemne semi-putrezite care, după spusele lui Mihai, ar fi reprezentat rămășițele mesei la care stătuse uriașul. Lemnul s-a mișcat câțiva centimetri și sub el s-a văzut ceva care părea a fi o bucată de metal. Frații Milu au tras de lemne până au reușit să elibereze obiectul: era o lingură de mari dimensiuni, pe care un om obișnuit nu ar fi putut-o folosi pentru a se hrăni. Cei doi au continuat să mute lemnele și au descoperit alte câteva tacâmuri de aceeași mărime, plus un blid de cositor deformat, de dimensiunile unui lighean.
        Acum mă crezi, frate? a întrebat Mihai cu tristețe în glas.
Nicolae n-a răspuns. Avea senzația că visează. Tot ce se întâmpla i se părea de-a dreptul fantastic. Michel Olandezul să fi existat în realitate și nu doar în imaginația lui Hauff? Iar urmașii lui să se fi aciuit în România, dar nu oriunde ci exact în zona Teșilei? Îi venea greu să creadă, dar obiectele găsite în grotă erau reale și se vedea limpede că nu fuseseră puse acolo recent.
Întors la București, Nicolae Milu s-a pus pe răscolit bibliotecile în căutarea de informații privind uriașii. Așa a aflat despre lupta dintre David și Goliat, despre călătoria lui Guliver în Brobdingnag, țara giganților, despre Gargantua și Pantagruel, despre uriașii pe care i-a învins Hercule, despre cei cu care căuta să se lupte iscusitul hidalgo Don Quijote și despre mulți alții. Iar în finalul cercetării, tocmai când credea că a aflat tot ce se putea despre uriași, unul dintre amicii lui bucureșteni, inginerul Aristide Teodorescu, i-a adus o revistă apărută cu doi ani înainte la Paris, intitulată „Luceafărul”. Revista se adresa adresa exilului românesc și conținea, printre altele, o nuvelă scrisă de Mircea Eliade, în care era vorba despre un amic al autorului, un inginer din București pe nume Cucoaneș, care începuse la un moment dat să crească, transformându-se treptat într-un uriaș. Din cauza faptului că lumea începe să afle ce se petrece și Cucoaneș este tot mai asiduu căutat de curioși și de gazetari, Eliade îl ajută să fugă în munți și să se stabilească în apropiere de Vârful Păduchiosu.
Ajuns aici cu lectura, Nicolae și-a amintit de micul Eliade din povestea pe care i-o spusese Mihai. Sora lui, Corina, îl numise pe uriaș Cuniagheș și era plauzibil ca peste ani acest nume să se fi transformat, în memoria autorului, în Cucoaneș. Iar faptul că personajul din nuvelă se stabilise în zona Păduchiosu nu putea reprezenta decât dovada că Mihai nu inventase nimic. El nu citea, era un om care își petrecea mai tot timpul în natură și nu avea timp de răscolit prin biblioteci. Revista pariziană era exclus să fi ajuns la Teșila și chiar dacă, printr-o întâmplare neobișnuită, ar fi ajuns, nu ar fi fost Mihai omul care să o citească și cu atât mai puțin să inventeze, pornind de la o nuvelă a lui Eliade, o poveste atât de complexă cu uriași stabiliți în Pădurea Glodeasa.
Spre finalul anului 1950, Nicolae Milu a trecut la cele veșnice, nu înainte de a-i vorbi despre Robin și Eugen prietenului său Aristide Teodorescu. Omul nu a luat foarte în serios povestea, dar după 16 ani, în 1966, când viața l-a dus în zona Teșilei ca proiectant al marelui baraj de la Paltinu, și-a amintit de Nicolae Milu și despre întâlnirile cu uriașii ale fratelui acestuia. L-a căutat pe Mihai, care încă mai lucra ca brigadier și cutreiera pădurile de parcă ar fi avut în continuare 20 de ani. La o țuică de prună, într-o seară, Mihai i-a spus lui Aristide că este convins de existența unui alt uriaș în zonă, care, în opinia lui, trebuie să fi fost fiul lui Robin. Îl căuta în permanență și găsea mereu dovezi ale trecerii lui prin diverse locuri din pădure, dar de văzut nu reușise să-l vadă. Impresionat, Aristide se arătase gata să participe la căutări, lucru pe care l-a făcut începând de a doua zi. Din jurnalul lui Mihai Milu, aflat astăzi în casa memorială a fratelui său, Mihai, reiese că Aristide l-ar fi văzut pe uriaș într-o zi în care el nu putuse merge în pădure din cauza unei dureri acute de stomac. Alte consemnări legate de subiect nu mai figurează, iar jurnalul se încheie în 1971, anul dării în folosință a barajului.
După mai bine de 50 de ani de la acel moment, în 2018, un profesor de istorie pe nume Zorilă a găsit într-o lucrare despre barajele artificiale cumpărată dintr-un anticariat bucureștean, un semn de carte pe care cineva notase cu stiloul: „L-am văzut cu ochii mei. Este cu adevărat uriaș”. Pe ultima filă a volumului fusese aplicată o parafă: „Ing. Aristide T”. Profesorul Zorilă, care era născut chiar în Valea Doftanei, a fost convins, inițial, că adnotarea făcută de Aristide Teodorescu pe semnul de carte se referea la barajul de la Paltinu. Ulterior însă, a ajuns la concluzia că era vorba despre cu totul altceva și anume despre un uriaș care trăia în zona Văii Păltinoasa. Nu este limpede cum a ajuns profesorul Zorilă să construiască o asemenea teorie. Fapt e că el a mers mult mai departe, ajungând să susțină că inginerul Teodorescu nu numai că se întâlnise cu un uriaș, dar că, inspirat de nuvela lui Mircea Eliade „Un om mare”, al cărei personaj, uriașul Cucoaneș, își găsește sfârșitul în Marea Neagră, proiectase barajul în așa fel încât să poată primi și păstra acolo, în adânc, trupul unor ființe de dimensiuni impresionante, care doresc să șteargă, astfel, orice urmă a trecerii lor pe pământ.
Astăzi, profesorul pensionar Zorilă este binecunoscut în cârciumile din Valea Doftanei, unde-și petrece majoritatea timpului în fața unui pahar cu vin, spunând oricui dorește să-l asculte povestea uriașilor din Pădurea Glodeasa. Oamenii îl simpatizează, nimeni nu râde de el și mulți vin să-l întâlnească și să-i pună întrebări despre vremea în care oamenii locului, pentru a-și asigura existența, se luptau, asemeni lui Iancu Milu, cu muntele, cu pădurea și cu apele învolburate.    



2 comentarii:

După mine!