În ziua de 16 iulie a anului 1861, la sfințirea celei
de-a doua biserici din satul Răstoaica, în rândul din față puteau fi văzute
două personaje înveșmântate în straie cernite – o femeie impunătoare, cu părul
roșu care stătea să izbucnească de sub năframa de doliu, în pofida conciului cu
care era strâns și un tânăr peste măsură de slab, îmbrăcat în smoking cu
jacheta dreaptă, pantaloni reiați și papion negru. Nu erau alții decât Smaranda
și Iorgu, văduva și fiul răposatului Neculae Niculescu -Dorobanțul, trecut la
cele veșnice cu un an înainte, din pricina mușcăturii unui păianjen. Acest
trist destin făcuse ca împlinirea dorinței lui de suflet – construirea
bisericii din centrul satului, să se amâne. Pe patul de moarte, Neculae îi
ceruse Smarandei să ducă lucrarea la bun sfârșit și îi încredințase o taină,
cerându-i să nu vorbească despre asta înainte ca slujba de sfințire să ia
sfârșit. Era vorba despre un cuvânt care îi fusese revelat în timpul
rugăciunilor pentru terminarea cu bine a construcției, prin intermediul unui
vis. Îl rostise în fiecare dimineață, conform poruncii primite și, exact în
ziua în care, luat cu multele lui treburi, lăsase să treacă ora prânzului fără
a-l rosti, fusese mușcat de păianjen. Smaranda trebuia să continue ritualul
până când biserica va fi gata și, prin sfințire, cuvântul avea să devină unul
ca oricare altul. Dar până atunci, nu avea voie să vorbească despre asta nici
măcar cu Iorgu, fiul lor.
Smaranda respectase dorința lui Neculae, chiar dacă în
sinea ei nu era convinsă că astfel de lucruri pot fi crezute. Se temea de
Dumnezeu și i se părea că un simplu cuvânt nu poate însemna nimic în fața
atotputerniciei Creatorului. Cu toate astea, îl rostise zilnic, imediat după
rugăciunile dimineții și, cu sau fără ajutorul lui, biserica fusese terminată,
iar acum, iată, venise ziua sfințirii. Smaranda abia aștepta ca slujba să se
isprăvească, pentru a-i putea spune lui Iorgu povestea cuvântului misterios.
Era o duminică însorită, dar nu foarte călduroasă. După
sfințire, oamenii au mers la râu, pentru a sărbători evenimentul în stil
tradițional, cu țuică, vin, purcei la proțap, dans și voie-bună. Smaranda și
Iorgu, deși nu aveau niciun chef să participe, au fost aproape luați pe sus. Au
stat la petrecere mai multe ore, timp în care văduva s-a eliberat de povara
tăcerii. I-a spus fiului său întreaga istorie și i-a dezvăluit cuvântul tainic:
PUCHELIMON. La auzul lui, tânărul s-a îngălbenit: îl auzise de mai multe ori în
vis, rostit de un personaj cu fața acoperită, dar care, după formele trupului
ar fi putut să fie Neculae Dorobanțul. Era vorba despre ceva ciudat, chiar
înspăimântător. Așa încât cei doi au decis să păstreze secretul cât mai mult cu
putință. Apoi s-au legat cu legământ strașnic ca dacă vreodată va fi să nu-l
mai poată ține, să nu-l dezvăluie decât unui preot, la spovedanie.
Pe 20 august 1862, Smaranda a plecat să îl întâlnească pe
Neculae. Rămas fără ambii părinți, Iorgu a început o călătorie prin Europa, la
care soția lui, Ana, a refuzat să-l însoțească, pe motiv că nu putea suporta schimbările
repetate de fus orar. În realitate, ea avea deja o idilă cu un tânăr pictor pe
nume Theodor Aman.
În ziua de vineri, 17 iulie 1864, aflat la Paris, Iorgu a
simțit brusc dorința de a vorbi despre PUCHELIMON, asta după ce a aflat că
țăranii din Răstoaica au fost împroprietăriți pe moșia Puchenii Mari. Cu mari
eforturi de voință, s-a abținut. Dar marți 17 iulie 1879, în timp ce urmărea,
la Carltheater din Viena, reprezentația
cu Prințul din Palermo al lui Suppé, a simțit din nou, de nestăvilit, imboldul. Ajuns la hotel, a
aflat că la Răstoaica mai avusese loc o împroprietărire, de data asta pe moșia
Puchenii Mici. Iorgu a decis să vorbească de îndată ce va ajunge în țară.
În ziua de 20 august 1879, aflat la Timișoara, unde
sosise doar de o zi de la Budapesta, Iorgu s-a spovedit preotului Jurcă de la
biserica din cartierul Maierele Române, cunoscut astăzi sub numele de Cartierul
Elisabetin. Jurcă era un om implicat în multe activități, dintre care unele
aveau prea puțin de-a face cu ortodoxia. Printre altele, era bun prieten cu Béla
Kramár, protopop al Bisericii Evanghelice și maestru principal
al lojei masonice „Zu den drei weißen Lilien” în care
aspira să intre și Jurcă. La rândul lui, Kramár avea o bună legătură cu câțiva
membri ai lojei „Cele Trei Turnuri” din Brașov, iar unul dintre ei, Aurel
Mureşianu, proprietar și director al „Gazetei Transilvaniei”, era bun prieten
cu George Pastia, ofițer de carieră, membru al lojei bucureștene „Egalitatea”.
Pe această filieră, informația privind cuvântul secret de la Pucheni a ajuns la
București, unde mai mulți dintre frații masoni au fost interesați să afle ce se
poate ascunde în spatele cuvântului misterios PUCHELIMON. Și-au întins
antenele, au cercetat, au apelat la specialiști, au consultat arhive și
scripturi, au pus la lucru savanți, dar fără succes. În cele din urmă, un
profesor de muzică din Ploiești, membru al lojei Concordia, a oferit răspunsul
care a mulțumit pe toată lumea: cuvântul secret nu putea fi cunoscut, deoarece
ajunsese la urechile fraților prin încălcarea de către preotul Jurcă a tainei
spovedaniei.
Anii au trecut și întreaga afacere a fost dată uitării.
Iorgu, obosit și sătul să colinde lumea, s-a întors, în 1905, în satul lui.
Avea 65 de ani, suferea de inimă și era convins că numai acasă putea avea o
bătrânețe liniștită, chiar și singur fiind. Lucrurile se schimbaseră mult: Răstoaica, practic, nu mai exista, în locul ei apărând
Puchenii Mari. Toate locurile copilăriei lui se transformaseră și aveau nume
noi: Puchenii Mici, Puchenii Moșneni, Puchenii Miroslăvești, Pietroșița.
Biserica construită de părinții lui era în picioare și cel care slujea era un
preot tânăr, venit de la Cosminele. Iorgu i-a spus cine este și l-a rugat să-l
primească la spovedanie. I-a spus și lui povestea cuvântului secret, care încă
îl bântuia: în fiecare an, pe 17 iulie, era cuprins de o stare neobișnuită, o
febrilitate însoțită de dorința de a merge într-un loc cu foarte multă lume și
a striga cât îl țineau plămânii: PUCHELIMON, PUCHELIMON.
Tânărul preot, impresionat de cele auzite, i s-a făcut
milă de Iorgu și i-a spus ce trebuie făcut: cuvântul secret urma să fie ars cu
un cui înroșit pe o piele tăbăcită de oaie, care apoi urma să fie făcută sul, legată cu sfoara folosită la
tragerea clopotului din turla bisericii și pusă într-un butoiaș din lemn de
paltin, care trebuia îngropat sub crucea de pe mormântul lui Neculae Dorobanțul. În ceea ce privește sfoara, nu era o problemă, Iorgu trebuia să
facă rost de una nouă și atunci o putea lua fără grijă pe cea veche.
În două săptămâni, problema era rezolvată. Doar
clopotarul, un bătrân ursuz și bănuitor pe care oamenii îl știau de Moș
Chiriac, și-a dat seama că se întâmplă ceva ciudat. L-a urmărit pe Iorgu și l-a
văzut cum îngroapă butoiașul în cimitir, ajutat de tânărul preot, care, la
final, a citit și câteva rugăciuni. Mistuit de curiozitate, s-a dus de unul
singur într-o noapte și a dezgropat butoiașul. A scos pielea, a dezlegat sfoara
și a citit cuvântul secret. Apoi a pus totul la loc și a mers la casa lui. N-a
vorbit cu nimeni până în 1920, la moartea lui Iorgu, care a fost găsit într-o
dimineață fără suflare în patul lui. Moș Chiriac, devenise, cu trecerea vremii,
un fel de prieten al copiilor, cărora le spunea povești despre îngerii și
dracii pe care-i văzuse, de-a lungul anilor, în clopotniță. Într-o zi le-a
vorbit celor doi băieți ai învățătorului despre cuvântul îngropat, PUCHELIMON.
Unul dintre ei, Mihai, a fost foarte impresionat de cele auzite și a luat
hotărârea să meargă în cimitir ca să vadă cu ochii lui butoiașul și pielea de
oaie. Dar nu a avut niciodată curajul să treacă la fapte de unul singur.
Fratele lui, care nu credea o iotă din poveștile lui Moș Costache, a refuzat să
meargă, așa că a durat destul de mult până când Mihai a găsit un copil
suficient de curajos care să-l însoțească. Era un anume Dan, pe care toți îl strigau
Bădie, pentru că numele lui de familie era Badea.
Mihai și Bădie au mers într-o noapte cu lună plină în
cimitir și au dezgropat butoiașul, care nu mai era deloc într-o stare bună.
Sfoara putrezise și ea, iar pielea suferise un proces de transformare din
pricina căruia cuvântul secret nu se mai distingea clar. Totuși băieții s-au
convins că acolo scria PUCHELIMON.
În 1927, familia învățătorului a încercat să emigreze ilegal
în America, împreună cu mai mulți localnici din Pucheni. Vasul cu care
traversau Atlanticul s-a scufundat în largul oceanului, din cauze necunoscute.
Toți pasagerii au fost salvați, cu câteva excepții, printre care Mihai și
fratele lui, care au rămas blocați într-un coridor de trecere.
În 1945, s-a născut fiul lui Dan Badea, Nicolae. La
vârsta de 12 ani știa deja povestea cuvântului îngropat. S-a gândit să-l caute,
numai că în 1944 cimitirul fusese mutat în altă parte, după ce fusese distrus
de o bombă. Pielea de oaie îngropată de Iorgu nu mai exista, dar cuvântul era
încă viu și lucra în mintea tânărului Nicolae, care a început să imagineze fel
de fel de situații în care l-ar putea folosi pentru a obține efecte asupra
celor care-l ascultau. A ascuns cuvântul secret în poeziile pe care, ca orice
adolescent, le scria, făcând ca fiecare din literele sale să reprezinte
începutul câte unui vers, i-a separat silabele și le-a lipit la sfârșitul unor
cuvinte, dându-le rezonanțe speciale, i-a amestecat literele și a format cu ele
cuvinte noi, în acest fel descoperind, cu timpul, problemele fundamentale ale
enigmisticii, monoverbul epentetic,
metagrama anagramată, hipocrenul, triverbul
reflexiv și multe altele, care mai de care mai ingenioase și mai interesante.
Ca student al Institutului de Petrol și Gaze din Ploiești a devenit în scurt
timp campionul de necontestat al concursurilor de perspicacitate, pe care le câștiga
într-o asemenea manieră încât în anul 1961 Facultatea de Mașini și Utilaj
Petrolier organiza două concursuri simultan, pentru ca Nicolae Badea să poată
participa la unul singur, dându-le astfel și celorlalți studenți posibilitatea
de a primi diplome de câștigător al primului loc.
După ce a terminat facultatea, Bădie a devenit inginer și
a lucrat într-un birou din Ploiești până în 1995, când s-a pensionat în
condiții speciale. În tot acest timp a creat probleme de enigmistică de o
spectaculozitate ieșită din comun, multe dintre ele fiind astăzi prezentate
drept perle ale enigmisticii, culmi ale performanței aproape imposibil de
atins.
Dar marea pasiune a inginerului Badea era compunerea de
careuri de cuvinte încrucișate. Începând cu anul 1996, el a câștigat de trei
ori titlul de campion național, cu careuri care îndeplineau condiții incredibil
de dificile privind numărul punctelor negre utilizate, numărul vocalelor sau al
literelor rare.
În 2010, Nicolae Badea a făcut marele anunț: realizase
careul perfect, cu dimensiunile 10/10 și fără puncte negre, visul nemărturisit
al oricărui enigmist. Anunțul a stârnit o vâlvă imensă. A găsi douăzeci de
cuvinte de câte zece litere pe care să le încrucișezi într-un careu fără puncte
negre era o performanță considerată,
până atunci, imposibilă. Cei mai mari enigmiști ai țării s-au întrunit de
urgență și au analizat careul lui Badea. Era uimitor, senzațional și
incredibil. Avea, totuși, o problemă: utiliza un cuvânt care n-a putut fi găsit
în niciun dicționar: PUCHELIMON. Chemat în fața comisiei de verificare, Badea a
susținut că nu poate indica sursa cuvântului, dar că trebuie să fie crezut
necondiționat, fiind cunoscut drept un om integru, incapabil să-și asume vreun
merit pe baza unor minciuni. „Tot ce pot să vă spun, a adăugat el, este că dacă aș dezvălui despre ce este vorba, aș fi imediat mușcat de un păianjen veninos și
nu aș mai putea fi salvat”.
Enigmiștii s-au uitat unul la altul cu subînțeles. Era
limpede că Bădie o luase puțin din loc. I-au cerut să se mai gândească și, în
momentul când va putea dovedi că acel cuvânt, PUCHELIMON, are un corespondent
în realitate, careul va fi omologat.
Deși enigmiștii au hotărât să păstreze tăcerea asupra
comportamentului bizar al lui Badea, unul dintre ei nu s-a putut abține.
Întreaga poveste a ajuns la urechile celor din Puchenii Mari, care au început
să vorbească despre „păianjenul lui Badea”. În 2016, sculptorul Traian Cepoiu
din Cerașu a mers la Pucheni și s-a oferit să realizeze un „monument al
păianjenului”, care să fie amplasat în fața primăriei. Oferta a fost declinată
din pricina primarului liberal Constantin Negoi, care a declarat că suferă de
arahnofobie.
În 17 iulie 2019, a fost lansată o petiție locală prin
care i se cere primăriei să-i confere lui Nicolae Badea titlul de cetățean de
onoare al comunei Puchenii Mari. Din păcate, ideea a fost preluată de
politicieni și, astfel, îngropată, pentru că toate partidele vor să tragă spuza
pe turta lor, mergând cu această inițiativă în alegerile locale. Între timp, la
Poiești, Nicolae Badea lucrează la un careu de 12/12 fără puncte negre, în care
cuvântul PUCHELIMON nu mai joacă niciun rol și declară că nu este interesat de
titlul de cetățean de onoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu