A opta minune a lumii - poveste din Bucov

La mijlocul secolului al X-lea, mai precis în luna august a anului 948, trei incendii violente izbucneau în zona Bucovului de azi: unul la Bucov-Tioca, unul la Bucov-Rotari și cel de-al treilea la Bucov-Ghespari. Toate trei puse de pecenegii conduși de crudul prinț Kurya, principalul aliat al lui Sviatostav al Kievului în campaniile lui sângeroase asupra Balcanilor. La acea vreme, casele aveau pereți de pământ și paie, care se sprijineau pe tălpi lemnoase, așa că cele mai multe au ars din temelii. Acțiunea era una de rutină, prințul Kurya nu avea niciun obiectiv de atac în zonă, dar tradiția pecenegilor le cerea să pârjolească totul pe unde treceau.

După plecarea migratorilor, multă vreme oamenii nu s-au mai stabilit în zona Bucovului. Dar cei care și-au pierdut casele în incendiul peceneg au rămas. Le-au refăcut și au continuat să lucreze pământul, să crească animale, să producă vase din ceramică și să aștepte zile mai bune. Unul dintre aceștia se numea Alexandru și era printre cei câțiva care scăpaseră destul de ieftin în urma trecerii hoardelor dezlănțuite. Casa lui se număra printre cele patru care nu se făcuseră scrum, iar vitele pe care le avea în ogradă scăpaseră aproape toate cu viață. Mai mult, Alexandru îi venise de hac unui peceneg care se ținea de ca scaiul de el, vrând neapărat să-l descăpățâneze. Îl doborâse scurt, cu ajutorul unui par, îl tăbăcise atât de bine încât nu s-a mai ridicat niciodată, apoi îi luase calul și toate lucrurile pe care le avea asupra lui. Într-o raniță destul de încăpătoare, plină cu obiecte câștigate prin jaf și teroare, Alexandru găsise inclusiv o carte, pe care o păstrase ca pe o ciudățenie frumoasă. Celelalte lucruri – câteva pocale și vreo două inele de argint, nu l-au interesat atât de mult cum l-a interesat cartea, probabil dintr-un instinct special al românului care, cum avea să se spună cu multe sute de ani mai târziu, s-a născut poet.

După douăzeci de ani, mai precis în 968, în zona Bucovului nu se schimbase mare lucru. Pecenegii nu mai reveniseră, dar lumea tot le mai știa de frică și oamenii evitau să se stabilească în acea zonă. Alexandru avea doi băieți, unul mai înalt și mai frumos decât altul: Basarab și Costea. Ambii erau la vârsta întemeierii unei familii și umblau să-și găsească perechea. Însă pentru că nu erau cine știe ce înstăriți, le venea destul de greu să convingă pe cineva că reprezintă partide bune.

Dar pentru că Dumnezeu nu doarme și aranjează întotdeauna lucrurile cum e mai bine, oferindu-i fiecăruia șansa de a avea o viață îmbelșugată, în luna septembrie, pe data de 15, în zona Bucov-Ghespari au apărut niște oameni cu aspect ciudat, care purtau pe cap prosoape înfășurate și care umblau după manuscrise grecești, latinești, indiene și de orice alt fel, pe care doreau să le cumpere pentru a le duce la Bagdad, unde exista o bibliotecă foarte mare și unde învățații, plătiți de califul Al-Muti, traduceau fără oprire lucrări de filosofie și știință din întreaga lume. Biblioteca se afla într-un edificiu numit „Casa Înțelepciunii”, iar Bagdadul era centrul lumii, spuneau acei oameni, care, după cum s-a dovedit mai târziu, ajunseseră în zona Bucovului pentru că se rătăciseră. Erau însoțiți de un călugăr care se înțelegea cu ei în limba franceză și care, contra unei sume frumușele, se oferise să-i scoată pe drumul Constantinopolului.

Basarab și Costea știau că Alexandru avea o carte veche. I-au chemat pe arabi în casa lor și Alexandru le-a arătat comoara. Cartea se numea „Manualul de matematică al lui Chang” și conținea traducerea în limba latină a lucrării unui învățat chinez pe nume Chang Ch'iu-Chin, făcută de un călugăr lombard, devenit episcop, pe nume Atto din Vercelli. Respectivul Chang trăise cu 500 de ani înainte și trimișilor lui Al-Muti au început să le sclipească ochii văzând cartea. Au oferit pentru ea o sumă importantă și cei trei bucoveni și-au dat imediat seama că ar putea obține încă și mai mult. Ei nu numai că nu știau ce este aceea matematică, dar nici măcar nu auziseră de Bagdad sau de China. Dar se pricepeau foarte bine  să joace teatru, prefăcându-se că au înțeles prin ce anume e importantă cartea și cerând, fără să clipească, o sumă de două ori mai mare. Dar arabii nu erau dispuși să plătească oricât. Au mai mărit puțin oferta, însă frații nu au acceptat. Atunci arabii au renunțat și au plecat mai departe. Basarab și Costea și-au dat seama că nu se vor alege cu nimic și că vor rămâne cu cartea, cu care nu vor avea ce face. Costea a propus să meargă după arabi și să facă târgul. Basarab nu că n-ar fi vrut și el, dar era prea mândru ca să accepte o astfel de umilință, așa că nu a fost de acord. În scurt timp, între cei doi frați s-a iscat o ceartă cumplită, pe care n-a putut-o stinge decât Alexandru, cu înțelepciunea vârstei de 70 de ani la care ajunsese. El a rupt cartea în două și a dat câte o jumătate fiecăruia dintre băieți. Costea a luat partea lui și a alergat după arabi care, când au văzut despre ce era vorba, au izbucnit în strigăte de nemulțumire. Călugărul care-i însoțea i-a explicat lui Costea că prin ruperea cărții valoarea ei scăzuse foarte mult. Dacă, totuși, aducea și cealaltă jumătate, putea primi pe amândouă cam un sfert din suma oferită inițial. Basarab, când a auzit cum se pune problema, s-a jurat că nici dacă vor plăti de 100 de ori mai mult decât au vrut la început nu le va mai da partea lui. Iar Alexandru le-a explicat ambilor că valoarea cărții a rămas aceeași, dar că arabii, care erau niște bandiți, încercaseră să profite ca să o cumpere pe nimic. Cele două jumătăți ale Matematicii lui Chang au fost puse bine și viața celor din Bucov a continuat ca și înainte. Doar că povestea s-a aflat și, din când în când, câte un localnic, întâlnindu-se cu Basarab, îi spunea „ehei, frate, ai avut carte și acum ai parte”. Pare-se că de aici s-a răspândit vorba „cine are parte n-are carte”, cu varianta „cine are carte n-are parte” și care, odată cu trecerea anilor, s-a transformat, datorită distorsiunilor firești pe care le suferă mesajele orale, în cea pe care o folosim azi, anume „cine are carte, are parte”.

Basarab și Costea au avut, la rândul lor, copii și nepoți. La 1600, urmașii acestora trăiau în zona Bucovului sub numele de Ene. Doi dintre ei, frați gemeni, au participat la bătălia dintre oastea lui Mihai Viteazul și armata cancelarului polon Zamoyski, pierdută catastrofal, după cum se știe, de Mihai , care a lăsat pe câmpul de luptă de la Bucov peste 4500 de morți. Cei doi Ene au scăpat cu viață, dar au povestit, mai târziu, un episod neobișnuit. În timp ce supravegheau trecerea peste rîu a bagajelor domnului Mihai, care își pregătea retragerea spre Oltenia, se întâlniseră cu celebrul Baba-Novac, și acela le spusese: „numai să se termine povestea asta și vă caut să-mi dați cartea”. Despre ce carte era vorba, cei doi Ene nu și-au dat seama. Apoi, după ce oastea lui Mihai a părăsit zona, băieții au aflat de la bunicul lor că într-adevăr exista o carte, moștenită din moși strămoși, care avea o valoare foarte mare, dar că era ascunsă într-un loc sigur. La un moment dat, le-a spus bunicul, va veni vremea să o vadă, ba chiar să o primească spre păstrare, lucru care s-a și întâmplat la momentul potrivit.

După 1800, la Bucov s-a stabilit unul dintre cei mai importanți oameni ai Țării Românești: boierul Constantin Filipescu, ajuns, după numai câțiva ani, mare vistier, calitate în care, după cum consemnează Nicolae Iorga în lucrarea sa „Un vechi târg stins – Bucovul,” citez, „toate de dânsul ținură atunci”. În 24 decembrie 1811, Filipescu a trimis după bucoveanul Stanciu Ene, în vârstă de 89 de ani și i-a cerut pe un ton imperativ să „scoată cartea de unde a ascuns-o”. Bătrânul s-a ținut tare și i-a răspuns că nu știe de nicio carte, la care Filipescu i-a dat termen de gândire până la Anul Nou, după care avea să vadă ce consecințe ar avea un eventual refuz de a se conforma. Bătrânul s-a dus acasă, și-a chemat băiatul cel mare, Filip, și i-a spus ce s-a întâmplat, transmițându-i totodată secretul cărții. Apoi și-a pus lucrurile în ordine, a sărbătorit Crăciunul cu mare bucurie, după care s-a întins în pat și a murit.

Auzind de moartea lui Ene, Filipescu a interpretat-o ca pe un semn de sus: era cazul să aștepte o vreme până să încerce din nou să afle unde e cartea mult dorită. În 24 mai 1812, l-a chemat pe Filip și i-a dat un termen de 10 zile în care trebuia să se prezinte cu cartea. Numai că pe 28 mai, la București a fost semnat actul de încheiere a războiului ruso-turc, prin care otomanii cedau Basarabia. Boierul Filipescu și-a pierdut toată puterea și a fost exilat, pentru că făcuse anumite jocuri politice periculoase. Moșia de la Bucov i-a fost dăruită de Caragea Vodă mitropolitului Dositei Filitti, care, la rându-i, a dăruit-o rudei sale Constantin Filitis, episcop de Buzău. Noul proprietar a locuit o vreme la Bucov, dar îndatoririle bisericești necesitau prezența lui aproape continuă la Buzău, așa că a fost nevoit să găsească pe cineva care să preia administrarea moșiei. L-a chemat, pentru asta, din Turcia, pe vărul său Procopie Filitis, care a acceptat imediat. În momentul în care a terminat să-i predea actele și tot ce mai avea nevoie pentru a se instala cu drepturi depline la Bucov, Constantin i-a spus lui Procopie: „fă în așa fel încât să pui mâna pe o carte de mare preț, veche de 1300 de ani, care se află în posesia familiei Ene”.

Încercând să afle mai multe amănunte, Procopie a stat de vorbă cu învățătorul Teodorie, care i-a spus că a auzit despre o carte, care ar fi scrisă de un împărat chinez și care ar conține rețete de amestecuri de plante care vindecă toate bolile pământului. Proprietarul nu era altcineva decât un arendaș de moșii și hanuri, pe nume Ene Hristodor, care o moștenise de la bunicul lui. Prudent, Procopie a vrut să se convingă mai întâi de existența cărții. L-a invitat pe Hristodor la o discuție, sub pretextul că ar fi interesat să-l angajeze ca administrator al unei părți din moșie. În timpul discuțiilor, a adus vorba despre biblioteci, cultură, cărți, apoi i-a mărturisit interlocutorului că este colecționar de cărți vechi și rare. Hristodor și-a dat seama unde bate și, fiind un om dintr-o bucată, i-a spus că dacă e interesat de cartea lui, poate să i-o arate, dar că nu o va vinde niciodată, pentru nicio sumă, oricât de mare.

Procopie nu era nici pe departe un specialist, dar a realizat rapid, văzând cartea, că ține în mâini o adevărată comoară, pentru care ar putea obține, în străinătate, mai mulți bani decât valora întreaga moșie de la Bucov. I-a mulțumit lui Hristodor și n-a mai deschis subiectul. În sinea lui, însă, a luat decizia de a face tot posibilul să obțină cartea.

Ca să nu dea nimic de bănuit, timp de câțiva ani, până în 1816, nu a acționat în niciun fel, ca și cum ar fi uitat complet de existența cărții. Știa că valoarea ei nu are cum să scadă. Apoi însă a chemat la moșie un nepot pe nume Pantazi, care locuia în București, și i-a cerut să o seducă pe Ecaterina, fiica lui Hristodor. Pantazi era un tânăr de 23 de ani, foarte chipeș și instruit, pe când Ecaterina nu era o frumusețe și nu strălucea din pricina inteligenței. În plus, avea un mers care te ducea cu gândul la o ursoaică ridicată în două picioare. Doar faptul că avea numai 18 ani o făcea cât de cât atractivă în ochii băieților. Bietul Hristodor era foarte îngrijorat cu privire la viitorul ei și muncea pe rupte ca să-i construiască o zestre cu ajutorul căreia să-i poată găsi un soț.

Când a apărut la Bucov, toate fetele au fost cu ochii pe Pantazi. Dar el n-avea ochi pentru niciuna. Făcea lungi plimbări prin împrejurimi, pe dealurile Chițoranilor, se pierdea prin pădurea Șărbelnicului, ajungând până în Pleașa, Balaca ori Valea Orlei. Lua cu el un șevalet, pensule și culori și se întorcea cu tablouri care vădeau un anumit talent și pe care toată partea femeiască a Bucovului se înghesuia să le admire. După câteva luni, Procopie a organizat, la conac, o mică expoziție cu lucrările nepotului, la care a invitat toată lumea bună din Bucov, inclusiv pe Ene Hristodor, împreună cu soția și cu Ecaterina. Apoi, în timp ce invitații sorbeau șampanie și comentau tablourile, a aranjat în așa fel încât biata fată să audă, în spatele unei uși întredeschise, o discuție purtată de unchi și nepot, regizată de la un capăt la celălalt, în care Procopie îl mustra pe Pantazi că nu-și găsește odată o fată cu care să lege o relație serioasă, iar tânărul îi mărturisea că nu are ochi decât pentru Ecaterina.

‒     Cum adică Ecaterina? strigase Procopie, când e plin satul de frumuseți.

‒     Niciuna nu e mai frumoasă ca ea, răspunsese Pantazi. Pe ea o doresc, dar mi-e rușine să-i spun.

Urmarea a fost că Ecaterinei i s-au aprins călcâiele pentru Pantazi. În foarte scurt timp a înflorit, transformându-se într-o domnișoară nurlie. Și-a schimbat până și mersul, care a ajuns să-i semene cu al unei gazele. Și, pentru a dovedi încă o dată că Dumnezeu lucrează pe căi numai de el știute, Pantazi s-a îndrăgostit cu adevărat de Ecaterina. Cei doi au decis, în scurt timp, să se căsătorească. Pantazi, care suferise și el o transformare, devenind din dandy-ul de București un tânăr așezat și cu frica lui Dumnezeu, s-a dus și i-a spus Ecaterinei că unchiul lui vrea o carte pe care o are Hristodor și că după părerea lui n-ar trebui să se bage în această afacere. Lui personal nu-i trebuia nimic în afară de mâna Ecaterinei și se temea ca nu care cumva din cauza cărții să se ajungă la cine știe ce drame în familie. Ecaterina a înțeles. Nu a deschis discuția cu tatăl ei despre carte, propunându-și însă ca dacă Hristodor se va gândi să i-o ofere ca zestre, să o refuze.

În 1918, a avut loc nunta. Procopie își freca mâinile de mulțumire, închipuindu-și că nu mai era mult și cartea avea să fie a lui. Îl sâcâia pe Pantazi fără încetare, până când, la un moment dat tânărul n-a mai răbdat și a izbucnit:

‒        Unchiule, te rog să mă lași în pace cu cartea dumitale! Nu vreau să mai aud de ea.

Mânios, Procopie i-a cerut nepotului să părăsească moșia de la Bucov, ceea ce Pantazi a și făcut, plecând împreună cu Ecaterina la București, nu înainte de a-l pune în gardă pe Hristodor cu privire la intențiile unchiului său.

O vreme, Hristodor s-a tot frământat, întrebându-se dacă e mai bine să aibă o discuție cu Procopie sau să ignore avertismentul lui Pantazi, prefăcându-se că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. În cele din urmă a ales să ascundă cartea atât de bine încât să n-o poată găsi nimeni. Și i-a încredințat-o preotului care păstorea biserica, cunoscut în obște ca Popa Neagu, rugându-l s-o țină acolo până când va veni să i-o ceară.

Ce nu știa Hristodor era că între Popa Neagu și Procopie Filitis exista o relație foarte bună, cel din urmă ajungând, cu ajutorul preotului, să fie zugrăvit pe peretele bisericii și trecut în rândul ctitorilor, lucru nu tocmai în ordine, câtă vreme biserica fusese construită pe vremea când Procopie nici nu auzise de Bucov. Așa se face că Popa l-a înștiințat pe grec că a primit cartea și amândoi s-au sfătuit cum să facă să tragă spuza pe turta lor. Au hotărât să nu facă, pentru moment, nicio mișcare, urmând ca Procopie să aducă, la un moment dat, un colecționar de la București, care să prețăluiască volumul și, eventual să-l cumpere.

În 1920 s-a ivit ocazia. Din București a fost adus un anume Ionășescu, anticar și intermediar de tranzacții în lumea colecționarilor, care, văzând cartea, a exclamat:

‒        Domnilor, avem aici a opta minune a lumii antice!

Apoi le-a povestit celor doi că Atto din Vercelli fusese, în calitatea lui de episcop, un puternic adversar al corupției ecleziastice, motiv pentru care avusese de suferit el însuși acuzații de coropție din partea unor clerici nemulțumiți că afacerile lor cu haine sfinte scăzuseră dramatic. Scrisese un tratat despre moralitatea din Italia secolului X, numit Polypticum, un eseu intitulat De pressuris ecclesiasticis, în care denunța presiunile făcute de Biserică asupra credincioșilor simpli și o colecție de legi canonice, reunite sub titlul Capitulare. Dar nicăieri nu era consemnat faptul că Atto făcuse și traducerea din limba chineză a „Manualului” lui Chang. Măcar și prin asta, cartea pe care o aveau în mâini avea o valoare inestimabilă. Iar faptul că era ruptă în două nu reprezenta o tragedie, mai rău ar fi fost să lipsească pagini. Una peste alta, Ionășescu a avansat ca preț de pornire la o eventuală licitație, o sumă care l-a amuțit pe Procopie.

‒        Dacă sunteți dispuși să începem, a mai spus anticarul, mă angajez ca în șase luni de zile să vi-l aduc aici pe cel mai mare colecționar de cărți rare din Londra, pe numele lui Thomas Phillipps. Dar pentru asta am nevoie de una dintre jumătățile cărții. Nu aveți niciun motiv de îngrijorare, pentru că una fără cealaltă nu valorează mare lucru, după cum vă puteți da seama. Dar un om ca Sir Thomas Phillipps nu vine până aici doar pe baza unor povești.

Cei trei au bătut palma. Ionășescu a plecat la București, ducând cu el jumătatea a doua a „Manualului de matematică al lui Chang” iar cei doi bucoveni s-au întors la ocupațiile lor zilnice. Popa Neagu a ascuns jumătatea lui de carte într-un evengheliar căruia i-a decupat paginile de la 100 la 300 astfel încât înăuntru să se potrivească exact „Manualul”, gândindu-se că dacă va fi să treacă pe acolo Hristodor ca să vadă ce e cu cartea, să îi poată dovedi că e bine păstrată. Iar după eventuala vânzare către englez, se gândea să provoace un incendiu în care să ardă câteva icoane și câteva cărți, printre care, evident, evangheliarul cu ce-a de-a opta minune a lumii.

În decembrie 1920, Hristodor și Procopie au primit cumplita veste că Ecaterina dăduse naștere unui băiețel care nu supraviețuise. Mai mult decât atât, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, biata femeie urma să nu mai poată avea copii. Grecul n-a fost afectat atât de mult, însă Ene a fost distrus. Se spulbera visul lui de a avea urmași și, pe lângă asta, nu avea cui să-i transmită cartea moștenită de la moșii și strămoșii familiei. S-a gândit atunci la fratele lui, Ion Alui Ene, din Chițorani, care ținea cârciuma numită „La Butoaie”. Erau certați la cuțite de peste 20 de ani tocmai din pricina cărții, dar Ion avea un băiat, Tache, aproape major, care ar fi putut reprezenta soluția problemei.

Și-a călcat pe mândrie și s-a dus să vorbească cu Ion, care, însă, i-a spus că nu știe dacă e de acord cu propunerea și că o să-i dea un răspuns la un moment dat, după ce Tache va împlini 21 de ani. Hristodor nu avea de ales și, gândindu-se că oricum nu mai erau decât zece luni până la termenul dat de frate-su, a plecat acasă cât de cât mulțumit. A trecut pe la Popa Neagu și i-a spus cum vrea să aranjeze lucrurile, apoi l-a întrebat unde ține prețioasa carte și a fost curios să vadă cu ochii lui ascunzătoarea. Popa i-a arătat evangheliarul și modul în care ascunsese înăuntrul lui „Manualul”. Încântat, Hristodor s-a dus acasă și a continuat să-și vadă de treburi.

În 1821, eteriștii și-au stabilit cartierul general la Ploiești și Bucov, unde au rămas câteva zile. Alexandru Ipsilanti a venit să-și inspecteze soldații. Ajuns la Bucov, i-a poruncit comandantului regimentului 2, pe nume Duca, să îl scoată din pământ din iarbă verde pe localnicul Ene Hristodor. Când l-a văzut în fața lui, i-a spus doar atât: „să faci bine și să aduci cartea, că de nu, unde-ți stau picioarele îți va sta și capul”. Îngrozit, Hristodor i-a răspuns „da, mărite prinț” și a mers, însoțit de doi oșteni, către biserică. Pe drum, le-a ieșit înainte Procopie, care i-a poftit la conacul lui, unde, zicea el, avea să le dea cartea. Când au ajuns acolo, oștenii au fost dezarmați, legați fedeleș și aruncați într-o pivniță întunecoasă, iar Procopie, care avea un om de încredere chiar de-a dreapta lui Ipsilanti, i-a spus lui Hristodor să dispară din zonă, pentru că trupele urmau să plece a doua zi.

‒        Vezi bine că ți-am salvat viața și pentru asta sper că vei fi de acord să-mi vinzi cartea care, uite, îți aduce numai necazuri.

Hristodor n-a zis nici da nici nu. S-a suit, împreună cu soția lui, pe cal și nu s-a mai oprit până dincolo de dealurile Urlaților. S-a întors a treia zi, cu mari precauții și a constatat că într-adevăr eteriștii plecaseră. Dar din gospodăria lui nu mai rămăseseră decât ruine, pentru că, văzând că a fost păcălit, Ipsilanti mersese personal acolo și căutase cartea peste tot, punându-i apoi pe soldați să distrugă tot ce le iese în cale.

Procopie l-a luat la conac și l-a ținut acolo până când a reușit să repare stricăciunile. Drept mulțumire, Hristodor i-a spus că în privința cărții nu poate lua o hotărâre de unul singur și că ea se află la fratele lui, Ion Alui Ene. Când grecul a văzut că este mințit, a înțeles că nu va obține niciodată cartea pe calea negocierilor dar, ca să nu dea de bănuit, s-a arătat în continuare prietenos, mai ales că, în fond, erau cumnați.

În 18 aprilie, anticarul Ionășescu s-a întors la Bucov, aducând cu el vestea că Thomas Phillipps a primit jumătatea de carte și că are nevoie de timp s-o evalueze. Avea cu el o sumă de bani, cam de o sută de ori mai mică decât cea pe care o pomenise la prima întâlnire, dar suficient de mare pentru ca să-l tenteze pe Popa Neagu, care a și băgat fișicurile sub sutană.

În 26 octombrie 1821, Ion Alui Ene l-a căutat pe Hristodor și i-a dezvăluit că nu se poate avea încredere în Tache. Băiatul suferea de o boală psihică. Avea perioade destul de lungi în care devenea un alt om, gata să creadă orice îi spuneau alții și, vai, gata să facă ceea ce i se spunea de către primul venit. Așa că nicidecum cartea n-ar fi fost în siguranță la el, după ce Ion i-ar fi transmis-o, peste ani. Singurul lucru bun în toate aceste întâmplări a fost că frații Ene s-au împăcat și, împreună, au început să caute o soluție.

La fiecare doi ani, până în 1830, Ionășescu a venit la Bucov, aducând diverse sume de bani pentru Popa Neagu, care le primea fără multe mofturi. La ultima vizită a adus mai mulți bani decât de obicei și, în plus, i-a anunțat pe cei doi parteneri de afaceri că Thomas Phillipps a fost de acord să plătească o sumă exorbitantă, cu condiția să vadă și cealaltă jumătate a cărții. Așa că îi trimisese lui Popa Neagu o invitație la Londra, împreună cu obiectul tranzacției. Când a auzit despre câți bani era vorba, preotul n-a mai stat pe gânduri și a acceptat. S-a pregătit și, la data de 14 iunie 1830 a plecat spre București, având asupra lui prima parte a celei de-a opta minuni a lumii. În locul lui urma să slujească părintele Negoiță de la Pleașa.

Dar lucrurile au luat din nou o întorsătură la care nimeni nu s-ar fi gândit. Popa Neagu a dispărut undeva pe drum și nimeni nu a mai auzit vreodată de el. Pe data de 20 iunie, într-o luni, la biserica din Bucov a apărut un copil care aducea un evangheliar. I l-a lăsat unei femei care intrase în biserică doar ca să se închine. Pentru că nu știa ce să facă cu el, femeia, care nu era nimeni alta decât Ilina, nevasta lui Hristodor, l-a dus acasă, zicându-și că o să i-l dea duminica viitoare părintelui Negoiță sau lui Popa Neagu dacă se va întoarce până atunci. Când l-a văzut, Hristodor a scos din el a opta minune a lumii și, constatând că a doua parte lipsește, a făcut o criză de inimă care i-a fost fatală. Ilina l-a chemat pe Ion în ajutor, dar omul n-a avut ce să facă decât să se ocupe de cele necesare înmormântării.

Alui Ene a luat jumătatea de carte, despre care Ilina nu avea idee cât era de valoroasă și a ascuns-o la Chițorani, sub un butoi cu vin. Procopie, disperat, s-a dus la București și i-a povestit lui Ionășescu ce se întâmplase. Anticarul avea cea de-a doua jumătate, pentru că întreaga poveste cu Sir Thomas Phillipps fusese o pură născocire. Așa-zisa chemare la Londra fusese inventată doar ca să-l atragă pe preotul din Bucov la București, unde niște tâlhari de profesie îl așteptau ca să-l jefuiască la ordinul lui Ionășescu. Bătrânul anticar calculase totul în așa fel încât să intre în posesia cărții plătind o sumă nesemnificativă față de valoarea ei reală. Chiar și așa, rămânând cu doar jumătate din carte, ieșea într-un câștig cât se poate de important. I-a cerut lui Procopie, în caz că dorea jumătatea, o sumă uriașă, spunându-i că atâta i-ar fi dat lui Popa Neagu, în realitate el multiplicând suma reală cu 10. Între cei doi a început un scandal care s-a terminat prin plecarea furioasă a lui Procopie. Dar grecul nu putea lăsa lucrurile așa. A apelat la niște cunoștințe care se ocupau cu afaceri necurate și aceia au aranjat răpirea bătrânului anticar, care a fost dus într-o casă dărăpănată din mahalaua Tirchilești, unde a spus și ce lapte a supt de la maică-sa. Jumătatea de carte era ascunsă într-o casă din centru, printre câteva mii de volume cu care Ionășescu făcea comerț. A fost dus acolo și, sub amenințarea cuțitelor, a scos „Manualul”. Cei doi bandiți i-au spus lui Ionășescu să-și țină gura dacă vrea să moară de moarte bună, apoi au fugit.

În acest moment, planul dumnezeiesc legat de cartea lui Chang a luat din nou o întorsătură aproape incredibilă. Banditul care ținea cartea s-a împiedicat pe scări și a căzut lovindu-se foarte grav. Cel de-al doilea bandit a luat obiectul de preț și, în momentul în care a ieșit din imobil, a văzut apropiindu-se de poartă cinci polițiști în uniformă. Dându-și seama că-l vor aștepta să iasă din curte și îl vor legitima, a aruncat a opta minune a lumii într-o tufă de trandafiri. Polițiștii l-au luat fără prea multă vorbă cu ei, pentru că nu avea niciun act și nu știa să spună ce caută acolo.

După plecarea lor, în curte a pătruns un copil care stătuse cățărat pe gard și văzuse totul. A luat „Manualul lui Chang” de unde-l aruncase banditul și a fugit. Ajuns acasă, a încercat să citească, dar n-a înțeles nimic. Totuși, pentru că avea o ureche muzicală foarte bună i s-a părut că majoritatea cuvintelor sună melodios, așa că s-a apucat să învețe pasaje întregi din text, pe care le rostea apoi, dedulcindu-se cu muzicalitatea lor.

Numele copilului era Nicolae Filimon. Tatăl lui, Mihai, era paroh la Biserica Enei și toți cei cinci copii ai lui, printre care și Nicolae, cântau în corul bisericii. Mihai era om învățat și Nicolae s-a gândit să-i arate cartea și să-l întrebe ce scrie acolo. Din păcate, n-a mai apucat, pentru că în data de 22 iulie, Mihai a murit din pricina unei infecții. Nicolae a fost luat în întreținere de Marele Logofăt Scarlat Bărcănescu și dus la moșia acestuia de la Bărcănești. De acolo, micul orfan pleca să se plimbe prin natură, luând cu el și Manualul lui Chang. Când ajungea în locuri pe unde nu se putea întâlni cu nimeni, declama cu voce tare texte din jumătatea lui de carte, pe care aproape că o învățase pe de rost. I se părea lui, ce-i drept, că lucrurile scrise acolo nu erau neapărat texte dramatice, mai cu seamă că din loc în loc se vedeau cifre, ba chiar și segmente de dreaptă, dar asta nu-l împiedica să rostească teatral paragrafe întregi, însoțindu-le de gesticulația pe care o văzuse pe scena teatrului din București.

În data de 14 septembrie 1831, în timp ce se plimba pe malul Teleajenului, undeva în susul bisericii Bercenilor, Nicolae s-a întâlnit cu Tache, fiul lui Ion Alui Ene, care se afla într-una din crizele în care îl arunca periodic boala și plecase și el la o plimbare mai lungă. Văzând cartea din care declama micul străin, în creierul lui s-a făcut o legătură.

‒        Am și eu o carte ca a ta! a strigat el

‒        Chiar așa?

‒        Da, numai că a mea are o copertă!

‒        Înseamnă că e jumătatea lipsă, a spus Nicolae.

‒        Așa trebuie să fie! Da! Da! Chiar așa trebuie să fie!

‒        În cazul ăsta, a zis Nicolae, ia-o și pe a mea și în felul ăsta o să ai toată cartea.

Așa s-a făcut că după 11 ani, „Manualul de matematică al lui Chang”, tradus în latină de Atto din Vercelli, s-a reîntregit sub butoiul lui Ion Alui Ene din Chițorani.

În același an, Bucovul a fost ocupat de trupele imperiale rusești, sub conducerea generalului Novițki. Primul lucru pe care l-a făcut generalul a fost să trimită după Hristodor Ene. Când a aflat că a murit, a cerut să fie adusă Ilina și a pus să fie bătută cu bicele până când va spune unde este cartea. Biata femeie, nemaiputând să suporte durerile, i-a povestit lui Novițki despre Ion Alui Ene. Rușii au mers imediat la Chițorani, numai că Ion, care știa la ce se poate aștepta, plecase din vreme, împreună cu familia, luând cu el și a opta minune a lumii. În 1833, când s-a întors, din gospodăria lui și din cârciuma „La Butoaie”nu mai rămăsese nimic, așa încât s-a mutat la Bucov, în casa lui Hristodor.

În data de 17 octombrie 1842, bătrân și obosit, Ion Alui Ene avea să primească o nouă lovitură. O femeie pe nume Saveta s-a dus la preotul Negoiță si a mărturisit că băiatul ei de 18 ani, Petre, pe care tot satul îl considera a fi din flori, era, de fapt, copilul lui Ion. Femeia susținea că este pe moarte și că nu vrea să-și lase copilul la mila sătenilor. Ion l-a primit în casă fără prea multe discuții, motivul fiind unul singur: în felul acesta avea cui să-i lase cartea.

Șase ani mai târziu, Petre Alui Ene avea să-și piardă viața în Bătălia din Dealul Spirii.

În 28 septembrie 1916, nepotul lui Petre Alui Ene, Petre Ene, a fost ucis în bătălia de la Sibiu. Unul dintre urmașii lui, Nicolae Ene, a căzut victimă războiului în 23 aprilie 1945, în Munții Tatra.

În 1974, un anume Marin C. Mișcă a fost numit viceprimar de Bucov. Era nepot al celebrului agricultor Mișcă T. Costică, președintele CAP-ului din Bucov, omul care știa să obțină an de an recolte care aminteau de urarea făcută de Old Shatterhand căpeteniei indiene Vulpea, în celebrul roman „Winnetou” al lui Karl May: „Crească boabele porumbului cît dovlecii, iar dovleacul fie de douăzeci de ori mai mare ca pînă acum.”

Imediat ce a fost numit, Marin C. Mișcă a început să-i facă zile fripte învățătorului Ene Stoica. Motivul nu a fost aflat oficial niciodată, dar toată lumea din Bucov știa că Mișcă urmărea să obțină de la Ene un cal pe care îl câștigase la poker și că învățătorul se jurase la cârciumă că nu i-l dă. În cele din urmă, Ene a avut câștig de cauză, datorită relației de camaraderie cu un un „grangure” de la Ploiești, care-i fusese coleg de pluton.

În 1978, Nicolae Ceaușescu a vizitat pentru prima oară Bucovul. Nu a vrut să stea de vorbă decât cu Mișcă, președintele CAP-ului.

‒        Ai rezultate excepționale. Dar să știi că cifrele pe care mi le raportează primii-secretari la Olt sunt mai mari ca ale tale.

‒        Da, a zis Mișcă, dar ale mele sunt reale!

Cei prezenți au crezut că Mișcă va fi arestat pe loc. Dar Ceaușescu l-a luat deoparte și l-a întrebat:

‒        Lasă asta. Ce știi despre cartea lui Ene?

Mișcă a dat din colț în colț, pentru că într-adevăr nu știa nimic și, în plus, cărțile îl lăsau rece, indiferent de felul lor.

‒        Nu știu nimic, tovarășe Secretar General, dar vă promit că mă interesez, a spus el.

În 1980, un bucovean pe nume Dumitru Ene a câștigat alegerile și a devenit primar de Bucov. În următoarea lună și-a schimbat numele în Dumitru Enache. L-au urmat doi ingineri, Ilie Ene și Adrian Ene, care au devenit Ilie Enache, respectiv Adrian Enescu. Învățătoarea Ene Elena a plecat din Bucov, stabilindu-se în Cugir, iar frizerul, nea Antonică Ene, a ieșit la pensie și s-a dus la copiii lui, care locuiau în Constanța. Preotul Georgescu avea să observe, pe bună dreptate, că toți cei care se numeau Ene ori plecau din sat, ori își schimbau numele. Niciodată însă nu a putut fi stabilită o legătură între acest fenomen, Costică T. Mișcă și Nicolae Ceaușescu.

Dictatorul a mai venit de două ori la Bucov și de fiecare dată l-a întrebat pe Mișcă de „cartea lui Ene”. La ultima vizită, tovarășul Mișcă i-ar fi spus că nu există nimeni în Bucov cu numele Ene.

În 18 noiembrie 1989, la CAP-ul din Bucov a sosit în control neanunțat primul secretar al județului Prahova, Ion Frățilă. I-a cerut lui Mișcă să scoată cartea, altfel o să-l ia, citez, „mama dracului”. Mișcă l-a înfruntat cu cuvintele „mai așteaptă tu numai puțin și o să vezi pe cine o să-l ia mama dracului”. Imediat după fuga lui Ceaușescu, Frățilă și-a luat și el tălpășița, dispărând din Ploiești de frica linșajului.

Mișcă a murit în 2006. În 2014, consiliul local a redenumit strada Serelor cu numele lui.

Cele câteva familii cu numele Ene care mai locuiesc în Bucov spun că nu au auzit vreodată despre Chang Ch'iu-Chin sau Atto din Vercelli. Cel mai probabil, a opta minune a lumii a fost pierdută.