Moroiul - poveste din Lapoș

În ziua de 8 februarie 1907, în fața primăriei comunei Flămânzi din județul Botoșani, avea loc o adunare la care participau aproape 500 de săteni, veniți să semneze învoielile agricole pentru vara anului curent. Administratorul moșiei Flămânzi, Gheorghe Constantinescu, care-i chemase pe oameni, i-a lăsat să aștepte ore întregi, el văzându-și de treburile proprii. Când au aflat că semnarea o să se amâne încă mult și bine, țăranii, furioși, l-au scos afară pe individ din casa cumnatului său, Ciornei, unde lua masa și l-au maltratat. Tulburările au continuat și s-au extins, astfel încât, în ziua de 4 martie a fost necesară intervenția armatei. Practic, în acea zi izbucnea ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de „Marea Răscoală din 1907”. După cum se știe, Răscoala s-a încheiat după uciderea a aproape 10.000 de țărani români, sălbăticia fiind întreținută de publicațiile socialiste Adevărul și Dimineața.

În februarie și martie, o sumedenie de comercianți și negustori veniți din toate colțurile țării pentru diverse afaceri, văzând ce se petrece, au plecat din zonă și au răspândit vestea izbucnirii răzmeriței. Printre ei, Dumitru Velcea din Sângeru, negustor de vite, care după ce a ajuns acasă, a început să îndemne lumea la revoltă. Așa se face că și în părțile noastre s-a aprins scânteia răscoalei. Și cei mai agresivi s-au dovedit a fi țăranii din Sângeru și Lapoș.

La data de 19 martie, un grup format din locuitori ai satului Butuci, pendinte de Sângeru, au organizat o ceată de răsculați. Conduși de Filip Grancea și Vintilă Cucu, au plecat către Lapoș, ca să regleze conturile cu grecul Mihalea Georgescu – Dimischiotu, arendașul fostei moșii a lui Piru Vlahuță. Pe drumul dintre Salcia și Lapoș, s-au întâlnit cu respectivul, care încerca să fugă cu trăsura către Salcia, unde apăruse un detașament de cavalerie. L-au dat jos din trăsură, l-au bătut, i-au spart geamantanul care era doldora de acte și bani, au împărțit totul între ei, apoi și-au continuat drumul către Lapoș, cu arendașul legat de mâini și târât ca un sac de cartofi prin colbul drumului.

Primarul din Lapoș, Ion Ștefănescu, a prins de veste că lucrurile au luat-o razna, datorită unui băietan din cătunul Lăpoșel prin care au trecut răsculații, chemând lumea să li se alăture. Nu s-a gândit să fugă, datoria lui era să încerce să-i potolească pe agresori. Așa că le-a ieșit în cale, la intrarea în Lapoș și a încercat să stea de vorbă cu Grancea și Cucu. Le-a spus că el nu este nici moșier, nici arendaș, ci doar un sătean ca și ei, ales să conducă primăria. Într-adevăr, Dimischiotu avea un conac în comună, dar asta nu însemna că el trebuie vandalizat. A făcut apel la rațiune și le-a promis că dacă sunt liniștiți, se poate organiza o întâlnire chiar la primărie inclusiv cu prefectul, dacă asta le era voința.

Cei doi l-au ascultat răbdători, privindu-l fix, cu expresii imobile. Când a terminat de vorbit, au făcut semn către cei din ceată și cu toții s-au năpustit asupra lui, aplicându-i numeroase lovituri, în special la cap. Unul dintre ei s-a suit în turla bisericii și a tras clopotul, ca să adune toată lumea din sat. Apoi răsculații au mers la primărie, pe care aproape au dărâmat-o. Următoarea țintă a fost conacul arendașului, care a fost devastat. Gloata a furat tot ce se putea. Câțiva dintre săteni au cerut să se meargă la pivnițe, unde au găsit butoaiele cu țuică și vin, din care au băut până n-au mai putut, restul vărsându-l în șanțurile din marginea drumului.

Profitând de lipsa lor de atenție, Dimischiotu a reușit să fugă și s-a ascuns în altarul bisericii. Dar răsculații l-au găsit, l-au scos de acolo și l-au bătut din nou până l-au umplut de sânge.

Clătinându-se din pricina băuturii, au mers apoi la casa primarului. Acolo le-a ieșit înainte nevasta lui Ștefănescu, Ilinca, o femeie deosebit de blândă și la locul ei. I-a rugat cu cerul și cu pământul să nu distrugă casa, pentru că asta nu le poate fi de niciun folos. Dar răsculații nu mai puteau fi opriți. Au devastat casa primarului, făcând țăndări mobila, sfâșiind pânzele tablourilor, scoțând dușumele, spărgând pereții, ușile, sobele. Într-o cameră au găsit-o pe mama Ilincăi, o bătrână de 90 de ani, care nu se mai putea da jos din pat și care i-a privit cu groază. Nici de ea nu le-a fost milă. Au răsturnat-o pe dușumea, apoi au luat-o pe sus și au prăvălit-o pe niște scări care duceau la pivniță. Ilinca a văzut întreaga scenă. A căzut în genunchi, și-a îngropat fața în palme și a izbucnit într-un plâns din care nu s-a mai putut opri zile întregi.

De la casa lui Ștefănescu, răsculații s-au dus la cârciumă, care era ținută de soacra primarului, o anume Tinca. Au distrus și acolo tot ce au putut, iar la final au dat foc.

Spre seară, o parte dintre ei s-au reîntors la Sângeru. Și tot atunci, în Lapoș a ajuns un detașament de 50 de călăreți dintr-un escadron campat în Pătârlagele. Un număr însemnat de țărani au fost arestați. La anchetă, au dat toată vina pe Dumitru Velcea, care i-ar fi instigat. Apoi s-au turnat unul pe celălalt și, în cele din urmă, a fost stabilită lista cu zece dintre ei care erau principalii răspunzători pentru devastări: Mihai Radu, Ion Mirea, Vasile Ursea, Mihalache Stanciu, Ion Voica, Radu Dobru, Gheorghe Udrea, Mielu Gheorghe, Ștefan Oancea și Neculai Dragu. Toți aceștia au fost trimiși în judecată, împreună cu Filip Grancea și Vintilă Cucu din Sângeru și cei din Lapoș erau tare curioși să afle ce pedepse aveau să primească.

Iată însă că în 10 august, Carol I emite decretul de amnistiere a tuturor celor implicați în Răscoală. Mulți lapoșeni au remarcat atunci coincidența: 10 ticăloși eliberați pe 10 august. Dar tânărul preot Angelescu le-a spus să nu creadă în bazaconii, pentru că Dumnezeu nu lucrează prin coincidențe. În orice caz, câțiva dintre cei care comiseseră atrocitățile din martie, inspirați probabil de gestul lui Dumitru Velcea, care donase bisericii din Sângeru o importantă sumă de bani și un candelabru imens, au participat la reconstruirea primăriei, muncind zi-lumină fără să ceară nimic în schimb.

Într-un gest extraordinar, Mihalea Georgescu Dimischiotu le-a lăsat cu limbă de moarte celor doi fii, Enache și Costică Georgescu, porunca de a face tot ce le stă în putință pentru a ridica și moderniza Lapoșul. Așa a apărut „Școala de jos”, așa s-a ridicat o biserică nouă și Lapoșul a început să se lege prin drumuri tot mai bune de localitățile învecinate. Toată lumea dădea impresia că este mulțumită și episodul din martie părea să fie dat uitării.

Dar exista cineva care nu putea să uite și cu atât mai puțin să ierte. Este vorba despre mama Ilincăi, bătrâna de 90 de ani care fusese la un pas de moarte după ce răsculații o aruncaseră pe scări. Chiar dacă nu mai putea să se miște, mintea o avea intactă. Și i se părea nedrept ca oamenii aceia, care făcuseră atâta rău, să rămână nepedepsiți. Și-a asumat, atunci, decizia de a încălca porunca lui Dumnezeu, care le cere oamenilor să lase pedepsirea celor răi în seama lui. I-a cerut primarului să-i spună numele celor zece. Și Ștefănescu, fără să realizeze despre ce este vorba, i-a satisfăcut dorința. Bătrâna a reținut fiecare nume. A așteptat până într-o anumită zi de sâmbătă, care vine doar de patru ori pe an și în care unele dorințe se pot împlini. La miezul nopții, s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii în flăcări, și a rostit incantația pe care o învățase în copilărie de la nebuna satului și care era atât de puternică încât folosirea ei putea să aducă mari nenorociri asupra oamenilor sau locurilor. În timp ce o rostea, afară a început o furtună cu fulgere și trăsnete cum nu se mai văzuse de ani și ani în Lapoș. După ce a rostit textul, bătrâna a început să pomenească numele celor zece, unul după altul, rostite însă de la coadă la cap. La sfârșit, a căzut înapoi cu capul pe pernă. De dimineață au găsit-o moartă, cu o expresie crâncenă pe figură.

În sâmbăta care a urmat, Radu Dobru a căzut de pe acoperiș și nu a mai putut fi salvat, pentru că își rupsese gâtul. După exact o săptămână, Neculai Dragu a fost lovit cu copitele în piept de un armăsar pe care încerca să-l strunească. Coastele i-au străpuns plămânii și omul a murit în chinuri oribile. În a treia sâmbătă, Mihalache Stanciu, întorcându-se acasă de la cârciumă, s-a împiedicat de rădăcina unui fag și, în cădere, și-a zdrobit capul de un bolovan. Iar când, în a patra sâmbătă, Mihai Radu a fost înjunghiat în inimă de un hoț pe care-l surprinsese cotrobăindu-i prin casă, lumea a început să vorbească. Inclusiv tânărul preot Angelescu a fost de acord că se întâmplă ceva ciudat. I-a chemat pe ceilalți șase amnistiați la biserică pentru sâmbăta care urma. Toți s-au dus, cu excepția lui Gheorghe Udrea, care avea treabă în Salcia. La întoarcere, a căzut în fața unei căruțe care era mânată cu viteză maximă de un om beat. Calul a trecut peste el fără să-l atingă, dar prima roată a căruței  aproape i-a retezat capul.

A mai trecut o săptămână. Era Sâmbăta Morților și Ion Mirea, împreună cu Vasile Ursea au mers la biserica din Sângeru pentru a-i pomeni pe cei cinci dispăruți. N-au vrut să meargă la biserica din Lapoș, convinși fiind că preotul Angelescu este prea tânăr ca să îi poată apăra de blestem. În timpul slujbei, exact când părintele spunea „ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte”, a avut loc un cutremur. Lumea s-a îmbulzit spre intrare, dar cei doi au rămas îngenuncheați în mijlocul bisericii. Candelabrul donat de Dumitru Velcea s-a desprins și a căzut peste ei, amuțindu-i pentru vecie.

După încă o săptămână, nemaiputând suporta tensiunea, Mielu Gheorghe s-a spânzurat în podul casei. Când l-au găsit, avea lângă el mai multe sticle goale care miroseau a țuică și un bilet pe care scrisese ceva din care nimeni nu a înțeles nimic.

Pentru părintele Angelescu nu mai exista nicio îndoială că se întâmplă ceva necurat. Nu s-a lăsat pradă spaimei, ci a plecat imediat în muntele Fântâna Hoților, pentru a sta de vorbă cu un pustnic bătrân care trăia acolo în post și rugăciune. Era un pusnic care se putea face nevăzut, așa încât nimeni să nu-l găsească. Dar când dorea să accepte un vizitator, atunci îi ieșea în cale și-l binecuvânta.

Părintele Angelescu s-a întâlnit cu pustnicul și acesta i-a spus ce are de făcut. Așa că la întoarcere, prima persoană pe care a vizitat-o părintele a fost Ilinca, soția primarului. Cei doi au stat de vorbă multă vreme și, la sfârșit, Ilinca a fost de acord să meargă în următoarea sâmbătă la biserică și să se roage acolo împreună cu Voica și Oancea, ultimii doi rămași în viață dintre cei zece ticăloși amnistiați. Numai că Voica nu a fost de acord, spunând că mai bine își pierde viața decât să se milogească de Ilinca. Degeaba s-a chinuit Angelescu să-i explice cum stau lucrurile, el o ținea pe-a lui. Așa că n-au avut ce-i face și, în după-amiaza următoarei zile de sâmbătă l-au găsit fără viață în pădurea Arhimandrita, sfâșiat de lupi.

În aceeași zi, Ștefan Oancea s-a rugat fierbinte, în biserică, împreună cu Ilinca Ștefănescu, pentru iertare. Nu s-au ridicat din genunchi de la ora 9 până la 18. Atunci au simțit amândoi ceva neobișnuit care le-a traversat inimile „ca o pasăre grăbită”, după cum avea să povestească Ilinca și au știut că Dumnezeu le-a ascultat ruga.

Ștefan Oancea a rămas în viață, dar n-a mai fost niciodată cel dinainte. Lumea a început să-l numească „Moroiul”, spunând despre el că ar fi fost și viu și mort în același timp. Se comporta ciudat, dispărea perioade mai scurte sau mai lungi, reapărea când nu se mai aștepta nimeni, iar trăsăturile i se transformau făcându-l să semene tot mai mult, după cum spunea părintele Angelescu uneori, cu un sihastru. În cele din urmă a dispărut definitiv. Dar încă și astăzi mai poți auzi relatări ale unor lapoșeni care pretind că l-au văzut ba prin Pietricica, ba prin Podul Ștefului sau la Mesteceni, în Dealul Chiriacului. Și toți spun că aproape nu mai seamănă cu o ființă omenească și fuge să se ascundă îndată ce vede pe cineva apropiindu-se.