Pălăria - o nuveluță a bulgarului Alexandăr Karparov

În seara asta restaurantul e mai aglomerat ca oricînd. Toate mesele sunt ocupate. Rîsete şi strigăte răzleţe se desprind din zumzetul general şi sunt absorbite de fumul cenuşiu al ţigărilor.

Sunt singur la masă. Nu departe de mine, la una din mesele vecine, mai mulţi tineri, bărbaţi şi femei, „bine dispuşi“, o îngînă uşor pe cîntăreaţa de jazz.

  Cum nopţile de iarnă sunt lungi, îmi zic, hai să petrec un ceas-două la restaurant, decît să stau singur în casă. Mă uit în jurul meu. Oameni de toate categoriile. Curînd mă trezesc cercetîndu-i pe rînd cu privirea, şi lucrul acesta mi se pare teribil de interesant. Ce ştiu eu despre ei? Cu cîteva minute în urmă nici măcar nu ştiam că există. Acum ei sunt în faţa mea şi-mi fac fel de fel de idei: ce hram poartă şi ce fel de oameni sunt? Care le-a fost trecutul? Oare ce le rezervă viitorul?...

Apoi încep să studiez coafurile femeilor — păr tapat, tunsori băieţeşti, păr adunat într-o coadă, în diferite nuanţe — negru, roşu, platinat, blond, albastru... Pe fetele astea tinere le „prinde“ orice!

Tot privind aşa în jur, am ajuns la pălării. La pălăriile bărbăteşti din cuier, nu departe de masa mea. Erau vreo zece. Negre, verzi, gri, maro... Dar predominau cele gri. Deşi e iarnă, sunt totuşi puţine faţă de atîţia bărbaţi cîţi se află în seara asta în restaurant. Acum e modern să umbli fără pălărie. 

     Mă uit la pălării şi deodată tresar. Descopăr că după acest obiect vestimentar poţi să-ţi dai seama cine e proprietarul lui, cum arată, care-i este profesia, vîrsta... Proprietarul îşi Iasă amprenta! Dă formă pălăriei. Îi im­primă o anumită adîncitură, după felul cum o poartă, după felul cum salută pe stradă. Oare nu-i transmite pălăriei sale tristeţea, bucuria, nesiguranţa, viclenia, lă­comia, perfidia? 

     Lăsăm urme, amprente, pe tot ce atingem. Şi invers. Orice lucru lasă în noi o urmă. Mai ales pălăria. Am impresia chiar că ea începe să semene cu cel ce-o poartă. 

     Nu ştiu cum, dar dintre toate pălăriile, cel mai mult m-a atras una mai ponosită, cenuşie, cu o panglică destul de murdară, îndoită, deformată. Făcînd apel la logică, analiză şi fantezie creatoare am să încerc să ghicesc cine este şi ce fel de om poate să fie proprietarul pălăriei. După urmele lăsate pe ea, poţi ajunge la adevăratul chip al proprietarului. Complicată treabă, ce-i drept. Dar lucrul e cu putinţă printr-un plus de efort. Mai ales pentru un om dotat şi bine pregătit. Sunt necesare cunoştinţe din toate domeniile ştiinţei, şi mai cu seamă din psiho­logie. 

     Cîte păreri contradictorii despre stăpînul său trezeşte această pălărie! Oare voi reuşi să ghicesc ce fel de om este? Pălăria e cenuşie, mototolită, unsuroasă. Culoarea asta o poartă majoritatea bărbaţilor. Este culoarea preferată de oamenii obişnuiţi, liniştiţi, modeşti. Bărbaţii îndrăzneţi, capabili de eroism o evită categoric. Ei preferă cel mai adesea pălării verzi, uneori maro. Cele negre sunt purtate îndeosebi de oamenii care se respectă foarte mult. Aceştia au acasă şi din celelalte, verzi şi maro. 

     De vreme ce a venit să se hrănească într-un astfel de restaurant, de prima categorie, stăpînul acestei pălării nu putea să se lipsească de o leva-două pentru curăţat-calcatul sau pentru întorsul ei. Dar o acceptă aşa numai din neglijenţă, din indolenţă. Da, e un indolent! Nu e un vanitos. Nu-l preocupă aspectul său exterior. Să porţi atîta vreme una şi aceeaşi pălărie ascunde însă şi anu­mite calităţi — permanenţă, ataşament, perseverenţă. Şi faptul că pînă acum nimeni nu i-a furat-o sau schimbat-o se explică şi prin aceea că posesorul pălăriei, încă de la început, a îndoit-o în aşa hal, că nu mai tentează pe nimeni. Furtul pălăriilor cenuşii este un fenomen foarte rar, spre deosebire de furtul pălăriilor de altă culoare. Hoţul nu se „aruncă“ la cenuşiu! Culoarea asta nu e pe placul lui. 

 În faţă, fiind atît de des strînsă cu mîna, pălăria a căpătat forma unei carene. Se vede treaba că posesorul ei este un om cu mulţi cunoscuţi pe care-i respectă şi îşi scoate pălăria la fiecare salut. Fiindcă am mai văzut destule pălării ca astea, poate şi mai vechi, dar în locul acela, de unde se apucă, nu sunt urme, ceea ce denotă că stăpînul ei nu e un om sociabil, nu are mulţi cunoscuţi sau e un şmecher; pe stradă, cînd se întîlneşte cu un cunoscut, dă doar uşor din cap, poate chiar cu amabilitate sau cu un surîs confecţionat, ducîndu-şi mîna dreaptă spre cap, făcînd totodată mişcarea aceea, cu care chipurile îşi scoate pălăria, dar în acelaşi timp cu coada ochiului îşi cercetează cunoscutul, aşteaptă îndepărtarea lui şi cînd e sigur că nu-i mai poate observa vicleşugul, îşi lasă mîna în jos. Şi astfel, pălăria rămîne curată, neatinsă în locul acela. În categoria asta intră cel mai adesea pălăriile verzi. 

La un moment dat, observ că pălăria cu pricina are borul tras în jos mai ales în partea dreaptă, ceea ce dovedeşte că este purtată pe această parte. Ceea ce dă o notă personală aparte celui ce-o poartă. Poate fi şi o urmare a cochetăriei din tinereţe, cînd pălăria se purta „trasă“ pe ochiul drept. 

Încep să cred că pălăria aparţine unui om trist, singuratic. Căci omul vesel, exuberant, însetat de viaţă, ţine ca pălăria să fie curată şi călcată impecabil. Dar pe de uită parte, stau şi mă gîndesc: bine, bine, să zicem că posesorul pălăriei e delăsător, dar omul ăsta nu are pe nimeni? N-are şi el soţie, copii, fraţi sau surori, care s-o ducă la curăţătorie? Este evident că omul acesta lo­cuieşte singur într-o casă cu chirie, poate chiar în sărăcie, într-o ambianţă modestă, simplă, veche. Trăieşte mai mult spiritualiceşte, hrănindu-se cu visuri, cu idealuri, consacrîndu-se cu totul ştiinţei şi artei. 

Deodată, mă străfulgeră un gînd: dar dacă cel în cauză poartă această pălărie tocmai pentru a induce în eroare, vrînd doar să pară modest, liniştit, nepăsător, cinstit, dar de fapt este cu totul altfel, un om căruia îi place o pălărie curată, îngrijită, aproape nouă, şi chiar de altă culoare? Cum sunt atîţia, indivizi şmecheri, ne­cinstiţi, lipsiţi de scrupule şi care nu se dau în lături de la nimic cînd e vorba să se aleagă cu un apartament spaţios, cu-o vilă elegantă, maşină, covoare, televizoare, frigidere, aspiratoare, maşini de spălat — tot acest inven­tar contemporan, această aparatură electrocasnică atît de indispensabilă în zilele noastre, indivizi care şi-au părăsit soţia legitimă sau sunt pe cale s-o părăsească! Astfel de oameni întîlneşti, ce-i drept, mai rar în ziua de astăzi. În orice caz, ăştia au pălării noi, curate şi impecabil călcate! 

Absorbit de „cercetările“ mele, nu am observat că, odaia cu plecarea orchestrei, salonul aproape că se golise. Cînd m-am hotărît să plec, i-am făcut semn chelnerului. S-a apropiat amabil. Am plătit. Mă uit în jurul meu. Caut. Nu-mi aduc aminte unde mi-am lăsat pălăria. Poate pe vreun scaun liber? În cuier nu mai rămăseseră decît trei pălării. Cea „studiată“ de mine era chiar în mijloc. Mă uit din nou în jur. Nu-mi văd nicăieri pălăria. Chelnerul, înţelegînd ce caut, se îndepărtă puţin şi, în timp eu continuam să-mi rotesc ochii nedumerit, el se apropie şi îmi întinde politicos pălăria:     

— Poftiţi, pălăria dumneavoastră. 

Rămîn perplex! Privesc iute spre cuier. Nu-mi vine să cred. Ţineam în mîini pălăria pe care o „studiasem“ o oră încheiată! Pălăria mea! Vă puteţi închipui uimi­rea mea! 

— Cum de-aţi înţeles că tocmai asta este... l-am întrebat eu pe chelner. 

— Nimic mai simplu, îmi răspunse el. Dexteritate profesională. Asta îmi este meseria. Şi... încă ceva, să ştiţi că niciodată pînă acum n-am dat greş... 

— Da, da. Aşa e, am înţeles. 

I-am mulţumit şi m-am gîndit: cum de nu mi-am putut recunoaşte propria pălărie? Tulburat şi încurcat ţineam pălăria şi o mutam dintr-o mînă într-alta. Cîte aprecieri eronate nu făcusem despre posesorul ei! 

Cînd am ieşit, în stradă, am hotărît să nu mă mai ocup niciodată de pălăriile semenilor mei şi, în general, să nu mă mai lansez în astfel de „întreprinderi“. 

A doua zi mi-am cumpărat o pălărie nouă. Tot cenuşie !......