Amintiri din vremea ciumei (2)

Dar mai bine să mă întorc la începuturile acelor vremi de bejenie, la momentele cînd temerile oamenilor, abia  încolţite, erau în mod ciudat îmboldite de o serie de întîmplări care, luate laolaltă, te fac să te minunezi cum de mul­ţimea nu s-a nidicat toată ca un singur om, părăsindu-şi locuinţele şi lăsînd oraşul pustiu, ca pe un petic de pămînt hărăzit unei Akeldama, un ogor blestemat să fie ras de pe faţa pămîntului, blestemat să piară odată cu toată su­flarea de pe el. N-am să vorbesc decît despre cîteva din aceste întîmplări; dar erau atît de multe, şi răsăriseră ca din pămînt, atîţia vraci şi şarlatani care le răspîndeau peste tot, încît adeseori m-am minunat că a mai rămas locului sămînţă de om (mai ales de femeie).

     In primul rînd, cu cîteva luni înainte de izbucnirea ciu­mei a apărut o stea de foc sau o cometă, după cum s-a mai ivit o alta şi un an mai tîrziu, puţin înainte de marele foc care a mistuit Londra. Bătrînele şi reprezentantele ipohondrice ale sexului slab, pe care le-aş numi tot babe, zi­ceau că au observat (observaţii cărora le-au dat glas nu­mai după ce ambele năpaste au luat sfîrşit) că cele două comete au trecut de-a dreptul peste City, ba chiar foarte aproape de case, ceea ce de bună seamă însemna că se va întîmpla ceva cu totul neobişnuit, dar numai în City; mai ziceau că steaua cu coadă ivită înainte de molimă avusese o culoare lividă, mohorîtă, bolnăvicioasă şi că se mişcase greoi, grav şi încet. In timp ce cometa ivită înainte de foc fusese luminoasă şi scăpărătoare, sau, după cum afirmau alţii, ca o vîlvătaie, şi se mişcase iute şi cu furie. Drept care, prima dintre comete prevestea o năpastă grea, în­ceată dar neîndurătoare, cumplită şi înfricoşătoare, cum a fost ciuma. In timp ce a doua prevestea o lovitură fulge­rătoare, bruscă şi sălbatică, aşa cum a fost incendiul. Ba chiar unii mergeau pînă într-acolo încît să spună că la co­meta dinaintea focului nu numai că-i văzuseră cu ochiul liber mişcările iuţi şi îndîrjite, dar le şi auziseră; ziceau că făcuse un zgomot ca un fîşîit puternic, aspru şi înspăimîntător; şi, cu toate că venea de la mare depărtare, pu­tuse fi desluşit de ureche.

Eu unul am văzut amândouă cometele şi, trebuie să re­cunosc, că, având capul împuiat de toate crezurile legate de asemenea semne, eram la rîndul meu pregătit să le pri­vesc drept prevestiri şi avertismente ale unor osînde divine. Mai ales, văzînd că după prima cometă a urmat molima, la a doua n-am putut decît să-mi spun: „Se vede că Dum­nezeu n-a năpăstuit încă îndeajuns acest oraş“.

  Dar, în acelaşi timp, nu puteam să atribui acestor fapte înţelesul dat de ceilalţi, pentru că ştiam prea bine că astro­nomii le explică prin cauze naturale; şi mai ştiam că miş­cările şi chiar rotaţiile lor pot fi calculate, sau, cel puţin, se presupune a putea fi calculate. Aşadar, cometele nu pot fi premergătoarele sau prevestitoarele şi, cu atît mai puţin, aducătoarele unor nenorociri ca molime, războaie, incen­dii, ori altele de acelaşi fel.

Dar indiferent care erau gîndurile mele şi gîndirea cărturarilor, acele întâmplări au avut o înrâurire cu totul ieşită din comun asupra spiritelor oamenilor de rând, care au fost cuprinşi de trista presimţire că o înfiorătoare nenorocire şi osîndă avea să se abată asupra oraşului. Această spaimă şi-a avut deci rădăcina în apariţia cometei şi în zvonul iscat în luna decembrie că doi oameni muriseră de ciumă în parohia St. Giles.

Temerile oamenilor au fost mult înteţite de rătăcirile caracteristice acelor vremuri, anume, pe atunci, nu înţeleg de ce, lumea era mai înclinată decît oricând înainte sau după aceea să plece urechea la tot felul de profeţii şi izvo­diri astrologice. N-aş putea spune dacă această nefericită înclinaţie fusese stîrnită de anumiţi indivizi care scoteau bani de pe urma ei. Mă gîndesc la cei ce tipăreau preziceri şi proorociri. Nu ştiu dacă de la ei a pornit; ce ştiu e că lumea era înspăimîntată de asemenea cărţi precum: Almanahul Lilly, Prezicerile astrologice ale lui Gadbury, Almanahul Bietului Robin şi altele la fel. De asemeni, se mai publicau şi unele cărţi aşa-zis religioase: una era intitulată „Dezbară-te de ea, popor al meu, altminteri îi vei împărtăşi boliştea“; alta se numea: Dreaptă prevestire; o alta: Carte menită să-i aducă aminte Britaniei, şi multe altele. Toate acestea, sau cele mai multe dintre ele prevesteau făţiş sau pe ocolite pieirea oraşului. Mai mult, unii aveau smintitul curaj de a cutreiera străzile făcînd proorociri prin viu grai şi pretinzînd că fuseseră trimişi să propovădu­iască oraşului. Era mai cu seamă unul care, asemenea lui Iona în Niniva, striga în plină stradă: „încă patruzeci de zile, şi Londra va fi făcută fărîme“. Nu ţin minte exact dacă spunea: „încă patruzeci de zile“ sau numai: „Cîteva zile“. Un altul alerga despuiat pînă la brîu, răcnind zi şi noapte, asemenea omului despre care vorbeşte Flavius Josephus şi care striga „Vai şi amar de Ierusalim!“ puţin înainte de distrugerea oraşului. Această sărmană făptură despuiată ţipa doar: „O! Dumnezeule mare şi cumplit!“ Atît şi nimic mai mult, dar repeta aceste vorbe fără contenire, cu un glas şi un chip năpădite de groază. Alerga în mare grabă şi nimeni nu-1 văzuse vreodată oprindu-se sau odihnindu-se sau punînd ceva hrană în gură; eu, cel puţin, n-am auzit pe nimeni să spună că l-ar fi văzut. Am întîlnit de mai multe ori pe stradă această sărmană crea­tură şi am dat să-i vorbesc, dar el pentru nimic în lume n-ar fi intrat în vorbă cu mine sau cu oricare altul; îşi vedea întruna de răcnetele lui.

Toate aceste lucruri erau menite să înspăimînte poporul în ultimul hal; mai cu seamă cînd, aşa cum am arătat, Buletinele mortuare menţionară unul sau două cazuri de deces în St. Giles, datorate ciumei.

In afară de aceste fapte publice, mai erau şi visurile babelor. Sau, mai curînd, felul în care babele tălmăceau visurile altora. Şi astea scoteau din minţi o sumedenie de oameni. Unele auzeau glasuri care le îndemnau să plece, pentru că la Londra va izbucni o asemenea molimă, încît cei vii nu vor prididi să-i îngroape pe cei morţi. Altele desluşeau vedenii în văzduh. Dar eu trebuie să mărturi­sesc, fără să mă fac vinovat de lipsă de îndurare, că toate auzeau glasuri care nu glăsuiau şi vedeau apariţii care nu apăreau. Dar închipuirea oamenilor era răsucită şi pose­dată de diavol. Şi nu-i de mirare că celor care se zgîiau întruna la nori li se năzărea că văd tot felul de forme şi figuri, înfăţişări şi apariţii, care nu erau altceva decît aer şi vapori. Iată, ne spuneau ei, o sabie de foc, ţinută de o mînă care ieşea dintr-un nor, iar vîrful săbiei era îndrep­tat direct spre City. Li se năluceau în văzduh năsălii şi coşciuge purtate spre a fi îngropate. Şi mai vedeau mor­mane de stârvuri care zăceau neînmormîntate, şi altele de acelaşi fel. Pur şi simplu, închipuirea le oferea tot felul de vedenii pe care le tălmăceau.

Bolnavei fantezii i se năzare

Că vede oşti şi nave, şi bătălii în zare.

Pînă ce ochiul rupe vaporii-amăgitor;

Şi toate se preschimbă-n nori.

Aş putea umple acest Jurnal numai cu bizarele descri­eri zilnice ale nălucirilor oamenilor. Şi fiecare dintre ei era atît de sigur că văzuse ceea ce pretindea să fi văzut încît nu era chip să-i contrazici fără să-ţi atragi vrăjmăşia lor, sau fără să-i auzi că te învinuiesc de grosolănie şi proastă creştere pe de o parte, şi de nepricepere şi lipsă de simţire pe de alta. Odată, înainte de răspîndirea ciu­mei, să fi fost prin martie, am văzut mare îmbulzeală în stradă şi m-am apropiat şi eu, ca să-mi satisfac curiozitatea. I-am găsit pe toţi scrutând văzduhul ca să vadă ceea ce pretindea o femeie că-i apăruse cu mare limpezime, şi anu­me un înger înveşmântat în alb, cu o sabie de foc în mînă, pe care o legăna sau o vîntura deasupra capului. Femeia descria cu precizie fiecare părticică din chipul îngerului; arăta mulţimii mişcările şi contururile apariţiei şi bieţii oameni acceptau totul cu mare grabă, fără să pregete. „Da, zicea unul, îl văd limpede ca lumina zilei. Uite colo sabia, nici că se poate mai clară.“ Altul zicea că vede în­gerul. Al treilea îi desluşea pînă şi chipul şi ţipa cît îl ţinea gura că era o făptură minunată. Unii vedeau una, alţii alta. M-am uitat şi eu, cu tot atîta bună credinţă ca şi ceilalţi, dar poate că nu cu tot atîta bunăvoinţă de a mi se impune ce să văd; şi am spus sus şi tare că nu pot vedea nimic decît un nor alb, iluminat la o margine de soarele care strălucea de cealaltă parte. Femeia s-a străduit din răsputeri să-mi arate îngerul, dar n-a izbutit să mă facă să mărturisesc că-1 văd. Şi, într-adevăr, dac-aş fi mărturi­sit una ca asta ar fi însemnat să mint. Atunci femeia, întorcîndu-se spre mine, m-a privit drept în faţă şi i s-a părut că mă vede rîzînd. Ceea ce era o nouă înşelăciune a închipuirii ei, pentru că nu rîdeam cîtuşi de puţin, ci chibzuiam foarte serios la felul cum se lăsau bieţii oameni înspăimîntaţi de puterea propriei lor fantezii. Oricum, femeia s-a îndepărtat de mine, şi a strigat că sînt un necredincios şi un hulitor; mi-a spus că a sosit vremea revăr­sării mîniei Domnului, şi cumplite osînde ne aşteaptă. Iar cei ce hulesc, asemenea mie, vor rătăci şi vor pieri.

Lumea din jur părea la fel de scârbită de mine ca şi ea. Şi n-a fost chip să-i lămuresc pe oameni că nu-mi rîdeam de ei. Mai curînd m-ar fi călcat cu toţii în picioare decît să-mi îngăduie să le deschid ochii. Aşa încît i-am lăsat în plata Domnului şi acea vedenie a fost socotită la fel de reală ca şi steaua cu coadă.

Am mai avut şi o altă întîlnire în plină zi, şi anume într-un gang îngust care făcea trecerea de la Petty-France spre cimitirul Bishopsgate, ducînd pe lângă un şir întreg de aziluri de săraci. În parohia Bishopsgate există două cimitire. Unul e cel pe lîngă care treci cînd ieşi pe uşa bisericii şi mergi din Petty-France în strada Bishopsgate, iar celălalt se întinde într-o parte a gangului îngust, care-i mărginit pe stînga de azilurile de săraci şi pe dreapta de un zid jos cu o palisadă pe el. Mai încolo, tot pe partea dreaptă, se întinde zidul oraşului.

Şi în acest gang îngust, iată un bărbat care priveşte printre împletiturile de nuiele ale palisadei în interiorul cimitirului. Şi în jurul lui, o gloată de oameni, atît cît le îngăduie strîmtimea gangului să se oprească fără a stînjeni trecerea altora. Şi omul le vorbea de zor, arătînd cu dege­tul ba spre un loc, ba spre altul şi susţinînd morţiş că vede în cimitir un strigoi păşind peste o lespede de mormînt. Descria cu mare exactitate forma, ţinuta, mişcările stri­goiului şi se minuna cum de nu-1 văd şi toţi ceilalţi la fel de desluşit ca şi el. Din cînd în cînd striga brusc: „Uite-l! Se îndreaptă încoace!“ Şi apoi: „Acum s-a întors!“ Şi asta de atîtea ori, pînă cînd i-a convins pe oa­meni şi l-a făcut ba pe unul ba pe altul să spună că vede strigoiul. Şi omul acela a pornit să vină în fiecare zi acolo, stârnind zarvă mare, mai ales dacă ţinem seama de strîmtimea gangului, şi stătea locului pînă eînd ceasornicul din Bishopsgate bătea ceasurile unsprezece. Aceasta era ora la care, pare-se, se înfăţişa strigoiul. Şi de-1 strigai cumva pe strigoi, pe dată se făcea nevăzut.

M-am uitat şi eu cu multă seriozitate în toate părţile, chiar în clipa cînd omul acela ne atrăgea atenţia, dar n-am putut vedea ţipenie de strigoi. Insă bietul om era atît de sigur pe ce vede, încît făcea ca celorlalţi să li se ridice părul măciucă, şi să plece pe la casele lor dîrdîind de spaimă. Pînă cînd puţini dintre cei ce ştiau, au mai cutezat să treacă prin gang, iar noaptea nu prindeai pe acolo picior de om.

      Şi strigoiul ăsta, zicea cel care-1 descoperise, făcea semne arătînd spre case şi spre ţărână şi spre oameni, dînd limpede a înţelege — sau, mă rog, aşa tălmăceau cei de faţă — că o mare mulţime avea să fie îngropată în cimi­tirul acela. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toate astea, trebuie să mărturisesc că niciodată n-am crezut că omul vede aie­vea un strigoi. Şi eu unul n-am izbutit să văd ceva, oricît mi-am încordat privirile.

Toate lucrurile astea arată în ce măsură se lăsau oa­menii covârşiţi de închipuiri. Şi cum lumea aflase că se apropie o molimă, se făceau tot felul de preziceri despre o cumplită calamitate care avea să doboare întregul oraş, ba chiar să pustiască ţara, ucigând întreaga suflare, oa­meni şi vite.

La toate acestea astrologii adăugau poveşti despre conjuncţiile planetelor într-un chip fatal, plin de înrâuriri nefaste. Una dintre aceste conjuncţii urma să aibă loc — şi a avut — în luna octombrie şi alta în noiembrie, iar cape­tele oamenilor au fost împuiate cu prevestiri purtate chi­purile de aceste semne cereşti, care preziceau secetă, foamete şi bolişte. Cel puţin în ce priveşte primele două, pre­vestirile au fost cu totul dezminţite. Căci n-am avut un an secetos, ci un ger năprasnic, care a ţinut din decembrie pînă aproape de martie, şi după aceea o vreme potrivită, mai curând călduţă decît fierbinte, cu vînturi înviorătoare, pe scurt, o vreme foarte plăcută, udată de cîteva ploi bune.

S-au făcut unele încercări de a se opri tipărirea cărţi­lor care înspăimântau mulţimea, şi de a-i ameninţa pe cei ce le răspîndeau — unii dintre aceştia au fost închişi — dar, din cîte ştiu eu, nu s-a izbutit mare lucru, căci guver­nământul se ferea să-i aţîţe pe oameni, care şi aşa îşi ieşi­seră din minţi.

Nu pot să-i trec cu vederea nici pe acei preoţi care, cu predicile lor, îi făceau pe credincioşi mai curînd să se prăbuşească decît să-şi înalţe sufletele. Fără îndoială, mulţi dintre ei o făceau pentru a întări voinţa oamenilor şi pentru a le grăbi pocăinţa. Dar asemenea predici nu le slujeau năzuinţele şi făceau mai mult rău decît bine.

       Aveam cîţiva preoţi, care, cu toată convingerea, îşi transformau predicile într-o teroare şi le împănau cu tot felul de preziceri cumplite, îi adunau pe credincioşi umplîndu-i de groază, şi apoi îi trimiteau acasă plini de jale, după ce le proorociseră numai rele; îi înspăimîntau pe oameni ameninţîndu-i că vor fi cu totul nimiciţi, în loc să-i îndemne să-şi înalţe gândurile spre ceruri.

1. Cîmpia sîngelui, numele dat de iudei pămîntului cumpă­rat de Iuda cu arginţii primiţi pentru trădarea lui Christos.

      2.Cometele apărute deasupra Londrei la jumătatea lui decem­brie 1664 şi la începutul lui aprilie 1665, au fost legate, de către mulţimea .superstiţioasă, de izbucnirea ciumei.

Partea1