Amintiri din vremea ciumei (7)

Dacă, aşa cum am arătat, unii dintre cei închişi scăpau din case prin vicleşug, alţii izbuteau să mituiască paznicii, dîndu-le bani ca să-i lase să iasă noaptea pe ascuns. Tre­buie să mărturisesc că la acea vreme mi s-a părut a fi forma cea mai inofensivă de corupere sau mituire de care s-ar putea face cineva vinovat. De aceea, cînd am văzut trei dintre aceşti paznici biciuiţi în piaţa publică, pentru că lăsaseră oamenii să iasă din case, mi s-a făcut milă de bieţii nefericiţi şi am socotit pedeapsa mult prea aspră.

      Dar în ciuda asprimii, banii au tras mai greu în cum­pănă la aceşti sărmani calici, şi multe familii au reuşit pe calea asta să scape şi să iasă din întemniţare. In general, însă, aceştia făceau parte dintre cei ce aveau locuri de re­fugiu şi, cu toate că după întîi august nu era lesne să stră­baţi străzile, totuşi au existat multe locuri de adăpost. Unii dintre ei aveau corturi pe care le-au înălţat în cîmp, cărând acolo paturi sau culcuşuri de pai şi merinde. Şi au vieţuit în aceste corturi precum pustnicii în chilii. Pentru că nimeni nu s-ar fi apropiat de ei. Şi circulau multe po­veşti în legătură cu aceştia — unele hazlii, altele tragice. Unii dintre ei trăiau ca nomazii în deşert, surghiunindu-se singuri într-un chip greu de crezut şi, totuşi, bucurîndu-se de mai multă libertate decît ar fi avut altminteri.

Cunosc istoria a doi fraţi şi a unei rude a lor, toţi trei holtei care rămăseseră în oraş prea îndelung ca să mai poată pleca şi, neavînd unde să se retragă, şi nici mijloace să plece prea departe, au ales o cale de supravieţuire care, deşi poate să pară disperată la început, a fost totuşi atît de firească încît e de mirare că nu şi-au însuşit-o mai mulţi. Erau oameni cu mijloace modeste, totuşi nu atît de săraci încît să nu-şi poată procura cele necesare ca să-şi ţină laolaltă trupul şi sufletul; şi, văzînd că molima se înte­ţeşte, hotărîră s-o ia din loc şi să scape, pe cît le va sta în putinţă.

Unul dintre ei fusese ostaş în ultimele războaie şi, înainte de aceasta, luptase în Ţările de Jos, şi nu avea altă înde­letnicire în afară de cea a armelor; şi cum mai fusese şi rănit, deci nu era în stare să muncească din greu, se aflase în ultima vreme în slujba unui brutar care făcea pesmeţi marinăreşti, în Wapping.

Fratele acestuia era marinar dar, într-un fel sau altul, avea şi el un picior vătămat, aşa că nu mai putuse pleca pe mare ci îşi cîştigase pîinea muncind la un meşteşugar care făcea pînze pentru corăbii, în Wapping, sau undeva pe acolo. Acesta fiind bun gospodar, pusese ceva bani de­oparte şi era cel mai chivernisit dintre toţi trei.

Cel de-al treilea era dulgher de meserie, un om înde- mînatic. Şi n-avea altă avuţie decît lădiţa sau coşul lui cu unelte, cu ajutorul cărora ar fi putut cîştiga o pîine oricînd în afară de aceste vremuri. Omul locuia lîngă Shadwel.

Cu toţii se aflau deci în parohia Stepney care, după cum am mai arătat, a fost printre ultimele lovite de năpastă, cel puţin în chip năprasnic. Aşa încît cei trei rămă­seseră pe loc pînă cînd au văzut urgia apropiindu-se dinspre părţile de vest ale oraşului către cele unde se aflau ei.

Voi reda cît mai limpede cu putinţă povestea acestor trei bărbaţi, dacă cititorul îmi va îngădui să vorbesc despre ei fără să-mi poarte pică pentru că voi trece peste amă­nunte, şi fără să mă tragă la răspundere dacă greşesc pe undeva. Socot că această poveste va fi o pildă bună de urmat pentru orice om sărman, cînd se va mai afla vre­odată în asemenea triste împrejurări. Şi dacă Dumnezeu, în mărinimia lui, ne va cruţa de asemenea osîndă, povestea tot poate fi de folos pe multe căi, astfel încît, nădăjduiesc, nu se va putea spune vreodată că istorisirea ei a fost lipsită de rost.

Fac toată această introducere în întîmpinarea poveş­tii, pentru că deocamdată mai am multe de spus despre mine, înainte de a lăsa la o parte cele privitoare la per­soana mea.

În această primă perioadă, am cutreierat liber străzile fără să mă avînt însă în plină primejdie, decît atunci cînd s-a săpat groapa cea mare în cimitirul din parohia Aldgate. Cumplită groapă a mai fost şi nu mi-am putut înfrîna cu­riozitatea de a mă duce să o văd. După cît îmi pot da eu cu părerea, avea cam treizeci de coţi în lungime, vreo zece-doisprezece lăţime şi, la vremea cînd am văzut-o eu, vreo şase coţi adîncime; dar mi s-a spus că după aceea au mai săpat pînă la o adîncime de paisprezece coţi. Mai adînc n-au putut săpa pentru că au dat de apă. Se pare însă că înainte de asta se mai săpaseră cîteva gropi mari, pentru că deşi molima a avut nevoie de timp pînă să ajungă la parohia noastră, totuşi, cînd a pus piciorul în ea, a biciuit-o cu mai multă furie decît pe orice altă parohie din Londra sau din afara ei. Cele mai urgisite parohii au fost pînă la urmă Aldgate şi White Chappel.

Aşadar, cînd molima a început să se întindă şi în pa­rohia noastră, au fost săpate cîteva gropi într-un alt loc. Asta s-a întâmplat prin luna august, cînd au început să se arate şi pe la noi căruţele cu morţi. În acele gropi îngropaseră cîte 50—60 de cadavre de fiecare. După aceea au început să taie gropi mai adînci, unde îngropau recolta săptămînală adusă de căruţe, care, pe la sfîrşitul lui au­gust, începuse să se ridice la 200—400 morţi pe săptămînă. Nu se puteau săpa gropi mai mari, din cauza prevederilor judecătoreşti de a nu se îngropa cadavrele la mai puţin de patru coţi adîncime. Şi cum la mai mare adîncime au dat peste pînza de apă, nu puteau pune prea mulţi morţi în aceeaşi groapă. Dar acum, la începutul lui septembrie, ciuma începînd să bîntuie cu furie pe aici şi numărul înmormîntărilor crescînd în parohia noastră mai mult decît în oricare altă parohie dm Londra, s-au dat dispoziţii să se sape acest hău înfiorător. Căci era mai curînd un hău decît o groapă.

Cînd l-au săpat, şi-au zis că o să le ajungă pentru o lună şi mai bine, ba unii îi învinuiau chiar pe slujbaşii biseri­ceşti că îngăduiseră asemenea grozăvie, spunîndu-le că se pregătiseră să îngroape întreaga parohie, şi altele aseme­nea. Dar timpul le-a dat dreptate slujbaşilor bisericii. Căci groapa fiind isprăvită la patru septembrie, îngropăciunile au început pe ziua de şase, iar la douăzeci septembrie, adică taman la două săptămîni, îngropaseră în acel hău 1114 ca­davre; întrucît se atinsese nivelul de patru coţi de la su­prafaţă, au fost nevoiţi să astupe groapa. Mă îndoiesc că mai există unii bătrîni în parohie care ar putea întări spusele mele, sau care ar fi în stare să cunoască mai bine decît mine locul din cimitir unde a fost săpată acea groapă.

Era cam la zece septembrie cînd mi-a dat ghes sau mai curînd m-a mînat curiozitatea să mă duc să văd din nou groapa, în care, pînă atunci, fuseseră înmormîntaţi vreo 400 de oameni. De astă dată nu m-am mai mulţumit să mă duc s-o văd în timpul zilei, ca prima oară. Căci peste zi nu mai era nimic de văzut decît pămînt afânat, deoarece, de îndată ce cadavrele erau zvîrlite înăuntru, groparii le şi acopereau cu ţărînă. Dar eu am luat hotărîrea să mă duc noaptea, ca să văd cum se întâmplă lucrurile.

Exista o ordonanţă severă, care interzicea cetăţenilor să se apropie de aceste gropi, ca o măsură de preîntâmpi­nare a molipsirii. Cu timpul, măsura s-a dovedit mai mult decît întemeiată, pentru că o serie de bolnavi, ajunşi la ca­pătul puterilor şi pradă delirului, alergau la aceste gropi, înfăşuraţi doar în cearşafuri sau în scoarţe, şi se aruncau singuri în ele, îngropîndu-se de vii. N-aş putea spune că autorităţile îngăduiau aceste îngropăciuni de bună voie, dar am auzit că în parohia Crippleton, în Finsbury, exista o groapă mare, lăsată deschisă. Nefiind îngrădită, neferi­ciţii veneau şi se aruncau în ea şi mureau acolo înainte de a se fi presărat ţărîna asupra lor. Şi cînd soseau groparii ca să-i înmormânteze pe alţii, îi găseau acolo morţi dar încă nerăciţi.

Poate că toate acestea îi vor putea da cititorului o idee despre împrejurările tragice din acele zile, deşi cine nu le-a trăit nu şi le va putea vreodată închipui oricît i le-aş descrie eu. Era într-adevăr foarte, foarte, foarte dureros, mai dureros decît ar putea cuprinde graiul.

Întrucît îl cunoşteam pe paracliser, am căpătat îngă­duinţa de a intra în cimitir. Cu toate că nu s-a împotrivit, totuşi m-a povăţuit cu multă seriozitate să nu mă duc. Era un om cucernic şi cu judecată şi mi-a arătat că el şi ceilalţi de aceeaşi îndeletnicire aveau datoria de a risca şi de a înfrunta toate primejdiile; şi că tocmai de aceea nădăj­duia ca molima să-l cruţe; dar eu care eram împins doar de curiozitate, n-aş putea pretinde că aveam destulă pri­cină pentru a înfrunta riscurile.

I-am răspuns că am simţit în sufletul meu îndemnul de a veni şi că poate va fi pentru mine o privelişte plină de învăţăminte, nu lipsită de folos.

— Aşa-i, mi-a răspuns bunul om, dacă vei intra cu nu­mele Domnului pe buze. Pentru că va fi pentru tine ca o predică, şi încă cea mai lămuritoare din cîte ai ascultat vreodată. E o privelişte care vorbeşte de la sine, şi glasul ei, un glas răsunător, ne cheamă pe toţi la căinţă.

Cu aceste cuvinte mi-a deschis poarta, zicîndu-mi:

— Du-te, dacă doreşti.

Cuvintele lui mi-au clătinat o clipă hotărîrea şi un timp am şovăit. Dar cum în chiar acest răstimp am văzut două torţe apropiindu-se dinspre Minories şi am auzit sunetul clopotului ce vestea căruţa cu morţi, după care s-a ivit pe stradă însăşi căruţa, nu m-am mai putut împotrivi dorinţei mele şi am intrat în cimitir. La început n-am putut desluşi pe nimeni înăuntru sau intrînd, decît groparii şi căruţaşul ce mîna caii, dar cînd s-au apropiat de groapă, s-a ivit un bărbat care se tot ducea şi venea. Era înfăşurat într-o mantie de culoare închisă şi făcea mişcări agitate cu bra­ţele pe sub mantie, de parcă ar fi fost pradă unui chin covîrşitor. Groparii s-au strîns pe dată în jurul lui, luîndu-l drept unul din acei bieţi deznădăjduiţi, în frigurile deli­rului, care pretindeau că vor să se îngroape singuri. Omul nu scotea o vorbă, dar de vreo două-trei ori cîte un geamăt adînc şi răscolitor şi cîte un oftat sfredelitor i-au scăpat de pe buze, de parcă i se sfîşia inima în piept.

Cînd groparii l-au înconjurat, şi-au dat seama că omul nu era nici bolnav, nici ieşit din minţi, ci o persoană cu su­fletul strivit de povara unei mari suferinţe, întrucît şi so­ţia lui şi cîţiva dintre copilaşi se aflau în căruţa cu morţi care intrase odată cu el, iar omul o urmase potopit de jale. Era lesne de văzut că suferea din adîncul inimii, dar cu o demnitate bărbătească, care nu se slobozea prin lacrimi. Cu mare stăpînire de sine le ceru groparilor să-l lase sin­gur, pentru că nu dorea decît să vadă trupurile celor dragi îngropate, după care avea să plece. Aşa că-l lăsară în pace. Dar de îndată ce căruţa se îndepărtă, după ce cadavrele fură azvîrlite în groapă claie peste grămadă — ceea ce a fost o lovitură pentru el deoarece se aşteptase ca măcar să fie înmormîntate cum se cuvine, deşi după aceea a fost lămurit că aşa ceva era cu neputinţă — aşadar, de cum a văzut asemenea privelişte, a început să jelească în gura mare, neputînd să se mai stăpînească; nu l-am putut auzi ce spunea, dar pe urmă s-a dat cîţiva paşi îndărăt şi s-a prăbuşit în nesimţire. Groparii au alergat la dînsul şi l-au ridicat; după puţină vreme şi-a revenit în simţiri şi a fost dus la circiuma numită Pye-Tavern, la capătul stră­zii, unde se pare că proprietarii îl cunoşteau şi i-au dat îngrijirile cuvenite. Cînd a plecat din cimitir s-a mai uitat o dată la groapă, dar groparii acoperiseră cadavrele cu bulgări de ţărînă, aşa încît nu se mai putea vedea nimic, deşi lumină ar fi fost destulă pentru că groapa era străjuită de făclii şi lumînări înfipte în moviliţe de pămînt şi arzînd întreaga noapte.

Aceasta a fost o scenă dureroasă, care m-a mişcat la fel de adînc ca şi tot restul; pentru că ce a urmat a fost în­fiorător, un lucru de groază: în căruţă mai erau alţi şai­sprezece sau şaptesprezece morţi, unii înfăşuraţi în cearşa­furi de pînză, alţii în scoarţe, iar alţii aproape despuiaţi sau cu nişte zdrenţe atîrnînde, care, în hurducăturile căru­ţei, se desprinseseră de pe ei, lăsîndu-i goi printre ceilalţi. Dar pentru ei lucrul ăsta nu mai avea însemnătate, şi nici pe alţii nu-i izbea prin necuviinţă, dat fiind că erau tru­puri neînsufleţite ce urmau a fi aruncate de-a valma în groapa comună a umanităţii, cum am putea-o numi; pen­tru că acolo nu mai exista nicio deosebire între bogaţi şi săraci.

Alt chip de înmormîntare nu era şi nici n-ar fi putut să fie, pentru că nu s-ar fi putut făuri cosciuge pentru atîta puzderie de morţi cîţi cădeau seceraţi de grozăvia ce dase peste noi.

Se vorbea, ca o clevetire la adresa groparilor, că atunci cînd li se dădea pe mînă un mort cuviincios înfăşurat într-un cearşaf din pînză bună, legat peste cap şi în jurul picioarelor, aşa cum se cădea, groparii săvîrşeau mîrşăvia de a-l despuia în căruţă şl a-l zvîrli gol-goluţ în groapă. Dar cum eu nu pot da crezare unui lucru atît de neomenos, mai ales într-o vreme atît de bîntuită de groază, nu fac decît să consemnez lăsînd chestiunea fără răspuns.

Circulau multe poveşti şi în legătură cu purtarea şi apucăturile lipsite de inimă ale infirmierelor care îngri­jeau de bolnavi, şi despre felul în care acestea grăbeau sfîrşitul suferinzilor. Dar şi despre aceasta voi vorbi la locul potrivit.

Am fost foarte zguduit de priveliştea din cimitir, care pot spune că m-a covîrşit, şi am plecat de acolo cu inima sfîşiată şi cu capul roind de gînduri atît de negre, încît nici n-am cuvinte ca să le descriu.

Tocmai cînd ieşeam din biserică şi dădeam colţul spre casa mea, am văzut o altă căruţă cu torţe şi un clopotar care o vestea, venind dinspre Harrow-Alley, de cealaltă parte a drumului. Din cîte-mi dădeam seama, era încărcată cu cadavre şi se îndrepta spre biserică. Am şovăit un timp, dar n-am mai avut inima să mă întorc să văd din nou aceeaşi scenă sinistră, aşa încît m-am dus de-a dreptul acasă, unde n-am putut decît să-mi înalţ gîndurile cu re­cunoştinţă pentru că scăpasem din asemenea primejdie, nădăjduind ca nici acum n-am păţit nimic rău. Şi într-adevăr aşa a fost.

Şi apoi mi-a venit în minte deznădăjdea acelui nefericit domn, gînd care mi-a adus lacrimi în ochi, poate chiar mai multe decît vărsase el. Iar jalea lui atîta îmi hăituia min­tea, încît n-am avut astîmpăr pînă n-am ieşit din nou în stradă şi nu m-am dus la Pye-Tavem, ca să văd ce s-a mai întîmplat cu dînsul.

Se făcuse ora unu din noapte, dar bietul om era încă acolo. Adevărul e că, stăpînii localului cunoscîndu-l, l-au ţinut la ei întreaga noapte, fără să se sinchisească de pri­mejdia de a se molipsi, existentă deşi omul părea perfect sănătos.