Amintiri din vremea ciumei (8)

Cu părere de rău trebuie să pomenesc de această cîr­ciumă. Stăpînii erau cumsecade, la locul lor şi îndeajuns de îndatoritori; continuaseră să ţină localul deschis şi în plină urgie, şi-şi vedeau înainte de negoţ, dar mai potolit decît altădată. În localul lor însă obişnuiau să vină un grup de derbedei sfruntaţi, care se întâlneau acolo seară de seară în toiul întregii calamităţi, ţinîndu-se de tot felul de năz- bîtii gălăgioase şi dezmăţate, ca pe vremurile cînd toate erau cum trebuie, şi într-atîta încălcau buna-cuviinţă încît stăpînul şi stăpîna casei întîi s-au ruşinat şi apoi de-a dreptul s-au înspăimîntat de ei.

      De obicei chefuiau într-o încăpere de lîngă stradă, şi cum zaiafetul ţinea pînă noaptea tîrziu, ori de cîte ori căruţa cu morţi trecea pe acolo, în drum spre cimitirul care era aşezat în faţa cîrciumii, netrebnicii deschideau feres­trele, de îndată ce auzeau clopotul, şi se uitau ca la tea­tru. Şi cum adeseori, cînd căruţa trecea pe sub ferestrele cîrciumii, se auzeau din stradă plînsetele oamenilor, porneau să-şi bată joc de ei şi să-i îngîne cu neruşinare, mai cu seamă cînd îi auzeau pe nefericiţi implorînd mila Domnului.

Indivizii aceştia, simţîndu-se oarecum stînjeniţi de aducerea domnului celui îndoliat în local, aşa cum s-a ară­tat mai sus, întîi s-au supărat şi s-au răţoit la stăpînul ca­sei că de ce îngăduie să fie cărat în localul lui un om scos din groapă. Şi cînd li s-a răspuns că domnul e un vecin şi că e pe deplin sănătos, dar copleşit de nenorocirea de a-şi fi pierdut familia, şi-au întors mînia spre bietul om, batjocorindu-1 pe el şi rîzîndu-şi de doliul lui după soţie şi copii. L-au zeflemisit spunîndu-i că-i laş dacă nu se aruncă şi el în groapă, ca să se urce la ceruri odată cu ai lui, cum se exprimau ei în derîdere, şi au mai adăugat cîteva vorbe de hulă şi ocară.

Cînd eu m-am întors la local, derbedeii tocmai se în­treceau în zeflemele, iar domnul îndoliat, din cît am putut vedea, sta mut, încremenit şi deznădăjduit, căci, deşi ne­ruşinarea lor nu-1 putea abate de la durerea lui, totuşi se simţea mîhnit şi insultat de asemenea vorbe. Auzind aces­tea, eu i-am mustrat cu blîndeţe, pentru că le cunoşteam felul de a fi, ba pe vreo doi dintre ei îi ştiam mai bine. Deîndată s-au năpustit şi asupra mea cu vorbe urîte şi sudălmi. M-au întrebat ce naiba caut afară din groapă, acum cînd mulţi oameni mai cinstiţi decît mine erau duşi la cimitir? Şi de ce nu stăteam acasă să-mi rostesc rugile ca nu cumva să mă viziteze şi pe mine căruţa cu morţi? Şi altele de acelaşi fel.

Am rămas pe drept cuvînt înmărmurit de atîta sfruntare, deşi insultele lor nu mă descumpăniseră defel. Ori­cum, mi-am stăpînit firea. Le-am răspuns că, deşi îi des­fid pe ei şi pe oricare altul să dovedească vreo faptă ne­cinstită săvîrşită de mine, totuşi sînt şi eu de acord că această cumplită osîndă divină nimicise şi dusese la groapă mulţi oameni mai buni decît mine. Dar, ca să le răspund direct la întrebare, cred că bunul Dumnezeu, al cărui nume ei îl luaseră în deşert înjurînd şi blestemînd, mi-a păstrat mie viaţa, printre altele, şi ca să-i pot pune la punct pe ei, pentru obrăznicia şi pentru nesimţirea lor în asemenea vremuri de bejenie şi, mai cu seamă, pentru batjocorirea şi înjosirea unui domn respectabil, şi încă vecin, pe care l-am văzut surpat de durere din pricina grelelor pierderi suferite.                                         

Nu-mi mai pot aduce aminte drăceasca bătaie de joc cu care au răspuns cuvintelor mele, aţîţaţi, pare-se, de faptul că nu mă temeam să-i înfrunt. Chiar de mi-aş aduce aminte, tot n-aş umple această povestire cu vorbele urîte, ocările, sudălmile şi expresiile dezgustătoare pe care, în acele zile, nici cei mai ordinari dintre oameni nu le-ar fi folosit. (Căci, în vremea aceea, cu excepţia acestor groso­lane făpturi, chiar şi cei mai păcătoşi dintre păcătoşi purtau în inimă puţină teamă de acea putere nevăzută care, într-o clipită, putea să-i facă una cu pămîntul.)

Le-am dat un răspuns cum am crezut eu că-i mai potri­vit, dar care a fost departe de a le pune frîu la gură, ba dimpotrivă, le-a aţîţat şi mai mult zeflemelile, aşa încît mărturisesc că m-am simţit cuprins de scîrbă şi de uri soi de turbare şi le-am urat ca mîna osîndei care s-a lăsat asu­pra întregului oraş să-şi încununeze răzbunarea ajungîndu-i şi pe ei şi pe toţi cei ce le sînt în preajmă.

Au primit dojenile mele cu un suprem dispreţ, şi şi-au rîs de mine cît le-a stat în putinţă, dîndu-mi poreclele cele mai neruşinate care le treceau prin minte, pentru că „le ţineam predici“, după cum se exprimau ei. Ceea ce mai curînd m-a îndurerat decît m-a înfuriat. Am plecat acasă mulţumindu-i Domnului că nici eu nu-i cruţasem.

Au continuat în felul ăsta blestemat trei sau patru zile, bătîndu-şi joc şi rîzîndu-şi de tot ce părea pioşenie sau so­lemnitate, şi am aflat că-i împroşcau cu aceleaşi batjocuri şi pe bieţii oameni care, în ciuda molimei, se întruneau la biserică, posteau şi se rugau.

Am spus că au continuat tot aşa trei sau patru zile. Nu cred să fi fost mai mult, cînd unul dintre ei, şi anume cel care-1 întrebase pe nefericitul îndoliat ce caută afară din groapă, a fost lovit de ciumă şi a murit în chinuri jalnice. Pe scurt, fiecare dintre aceşti blasfematori a fost cărat pe rînd la marea groapă de care am mai vorbit, înainte ca aceasta să se fi umplut, ceea ce n-a durat nici două săptămîni.

Nelegiuiţii aceia s-au făcut vinovaţi de multe rătăciri, la gîndul cărora orice om de omenie n-ar fi putut decît să se cutremure, în asemenea, zile de grea încercare ca acelea pe care le trăiam noi; şi mai cu seamă zeflemisirea şi nărăvita luare în derîdere a tot ce le cădea sub ochi, a tot ce însemna pioşenie; şi cîrciuma aceea unde îşi ţineau sindrofiile aflîndu-se chiar peste drum de uşa bisericii, aveau cel mai bun prilej să-şi desfăşoare veselia lor profanatoare.

Dar aceste apucături ale lor începuseră să se mai domo­lească un pic înainte de întîmplarea pe care v-am istori­sit-o. Pentru că molima se întinsese atît de tare şi în această parte a oraşului, încît lumea se temea să mai vină la biserică; cei care-i mai călcau pragul erau în număr mic.

     De altfel mulţi dintre clerici muriseră, iar alţii se refugiaseră la ţară. Ar fi însemnat un înalt curaj şi o credinţă de neclintit din partea unui prelat nu numai să rişte a rămîne în oraş pe asemenea urgie, dar să şi vină la biserică şi să oficieze slujba zi de zi, sau de două ori pe zi, pentru o congregaţie din care o mare parte se şi molipsise de ciumă. E adevărat că mulţi cetăţeni fuseseră cuprinşi de un neobiş­nuit zel religios, şi cum porţile bisericilor erau întruna des­chise, oamenii intrau răzleţi, fie că preotul oficia sau nu, şi, retrăgîndu-se în cîte o strană separată, se rugau Domnului cu ardoare.

Toţi aceştia, alcătuiau obiectul de haz al acelor zănatici, mai ales la începutul dezlănţuirii molimei.

Se pare că mai mulţi oameni de bună credinţă încer­caseră şă-i oprească. Aceasta, împreună cu răspîndirea vio­lentă a molimei, le mai potolise răutatea în ultima vreme. Dar spiritul lor de împotrivire fusese din nou stîrnit de zarva în jurul nefericitului domn care fusese adus la circiumă şi de mustrările mele. La început, stăpînirea, cal­mul şi politeţea mea i-au aţîţat şi mai mult, şi i-au făcut să mă insulte mai cu foc, gîndind că m-am speriat de vrăjmă­şia lor, cu toate că pînă la urmă s-au convins de contrariu.

Am plecat acasă şi mi-am frămîntat mintea din pricina groaznicei ticăloşii a acestor oameni, fără să am cea mai mică îndoială că ei aveau să slujească drept pilde ale mîniei divine. Mi se părea firesc să cred că Dumnezeu nu va putea arăta îndurare unor asemenea duşmani făţişi. Astfel de gînduri mi şe perindau prin minte. Eram îndurerat şi covîrşit de blestemăţiile acestor bandiţi, de gîndul că pot exista sub soare fiinţe atît de josnice, de crude, de mîrşave, care, în asemenea timpuri să-i insulte pe Dumnezeu şi pe oameni.

La început eram furios, nu atît pentru insultele aduse mie, ci din cauza scîrbei pe care mi-o stîrniseră blasfemiile lor. De fapt mă cam îndoiam dacă ura pe care o resimţeam nu se datora întru totul purtării lor faţă de mine, pentru că mă împroşcaseră cu înjurături. Dar după un timp, m-am dus la culcare, cu mintea împovărată de amărăciune, şi cum în acea noapte somnul nu mi s-a lipit de pleoape, i-am adus mulţămită Domnului pentru că m-a păzit de primej­dia în care mă vîrîsem singur şi, cu cea mai mare umilinţă, am început să mă rog şi pentru acei disperaţi păcătoşi, ca Dumnezeu să-i ierte, să le deschidă ochii şi să-i înveţe ce înseamnă smerenia.

Prin aceasta nu-mi făceam doar datoria, rugîndu-mă pentru cei ce mă insultaseră cu înciudare, dar îmi puneam propria mea inimă la încercare. Voiam să mă conving că nu le port pică celor ce mă răniseră. Şi recomand această cale tuturor acelora care vor să înveţe a deosebi între zelul religios şi propriile lor sentimente şi resentimente.