Amintiri din vremea ciumei (9)

Dar trebuie să mă întorc la întîmplările pe care mi le aduc aminte din timpul molimei, mai cu seamă din timpul închiderii caselor, în prima parte a calamităţii. Căci înainte ca boala să-şi fi atins culmile, oamenii au avut mai mult răgaz să observe decît după aceea. Pentru că atunci cînd molima era în toi, aproape că nu mai comunica om cu om.

Aşa cum am arătat, paznicii au fost victimele unor acte de samavolnicie.

     În oraş nu mai întîlneai picior de soldat; puţinele gărzi pe care le mai avea pe atunci regele, şi care nu în­semnau nimic faţă de numărul de ostaşi întreţinuţi odini­oară, se risipiseră fie la Oxford, urmînd Curtea, fie prin unghere mai îndepărtate ale ţării, cu excepţia micilor de­taşamente de strajă de la Turnul Londrei şi de la White­hall, dar şi acestea foarte sărace la număr. De fapt, ştiu sigur că nu existau gărzi la Turn, ci doar gardieni, din cei postaţi la poartă, cu pieptare şi tichii, în afară de puşcaşii obişnuiţi, 24 la număr, şi de ofiţerii meniţi să păzească magazia de arme, adică aşa-numiţii armurieri. Cît despre trupe, n-ai fi putut găsi urmă; chiar dacă comandantul din Londra sau din Middlesex ar fi pus tamburii să ves­tească mobilizarea, nu s-ar fi înfăţişat un om, indiferent de riscul pe care l-ar fi înfruntat. Din această pricină, paznicii nu erau la rîndul lor păziţi, şi poate că aşa se explică violenţa folosită împotrivă-le.

Subliniez acest fapt ca să explic încă odată că nu­mirea paznicilor pentru a împiedica oamenii să iasă din case a dus la următoarele: 1 — zădărnicirea rezultatelor urmărite, pentru că oamenii părăseau casele, prin forţă sau prin vicleşug, ori de cîte ori aveau chef s-o facă; şi 2 — cei ce evadau astfel din case erau în general oameni bolnavi, care, în neajutorarea lor alergau de la un loc la altul, fără să ţină seama de răul care-l fac altora, ceea ce a dat naştere părerii despre care am mai vorbit, anume că era firesc pentru cei molipsiţi să dorească a-i molipsi la rîndul lor şi pe alţii. Părere care era neîntemeiată.

Eu unul am cunoscut multe cazuri şi aş putea da nenumărate exemple de oameni inimoşi, cucernici, pătrunşi de credinţă care, simţindu-se stăpîniţi de boală, nu numai că s-au ferit să-i molipsească pe alţii, dar n-au îngăduit propriei lor familii să se apropie de ei, în speranţa că astfel vieţile le vor fi cruţate; ba chiar au murit fără să-şi vadă neamurile cele mai apropiate, ca să nu le trans­mită boala şi să nu le puie vieţile în primejdie.

Dar au fost şi cazuri în care oameni măcinaţi de boală s-au arătat nepăsători faţă de răul pe care-l făceau altora mai ales bolnavii care fugiseră din casele închise, scoşi din răbdări de puţinătatea proviziilor sau a distracţiilor. Reu­şind să-şi ascundă condiţia reală, ei au fost, fără voie, unealta de molipsire a unor oameni neştiutori şi ne­pregătiţi.

Aceasta e una dintre pricinile pentru care am socotit atunci şi încă mai socotesc că închiderea caselor prin forţă şi constrângere, cu alte cuvinte, întemniţarea oamenilor în propriile lor locuinţe, după cum am arătat mai sus, a folosit prea puţin sau chiar deloc. Ba dimpotrivă, cred că mai mult a dăunat pentru că a împins oamenii ajunşi la disperare să rătăcească de ici colo, pur tind boala în ei, oameni care altminteri ar fi murit liniştiţi în paturile lor.

Îmi aduc aminte de un cetăţean din Aldersgate Street, sau de prin împrejurimi, care, reuşind să fugă dintr-o casă închisă a pornit-o pe drumul spre Islington şi a încercat să tragă întîi la „Angel Inn“ apoi la „White-Horse“, două hanuri cunoscute şi azi sub aceeaşi denumire. A fost refu­zat în ambele locuri. După care s-a dus la „Pyed Bill“, alt han care păstrează şi azi aceeaşi firmă. A cerut acolo adăpost pentru o singură noapte, pretinzînd că se găseşte în drum spre Lincolnshire şi dîndu-le toate încredinţările că e cu desăvîrşire sănătos, deloc atins de molima care în acele zile nu-şi făcuse încă drum pînă la ei.

I s-a răspuns că nu au nici o odaie liberă, ci doar un singur pat, în pod, şi chiar şi acel pat nu poate fi închiriat decît pentru o singură noapte, pentru că a doua zi erau aşteptaţi nişte neguţători de vite. Neavînd încotro, a ac­ceptat acel adăpost. O slujnică i-a arătat cămăruţa, aducîndu-i o luminare. Străinul era foarte bine îmbrăcat şi nu părea o persoană deprinsă să doarmă prin poduri. Cînd a intrat în cămăruţă a scos un oftat adînc şi i-a spus sluj­nicei că nu i s-a întâmplat des să înnopteze într-un aseme­nea adăpost. Dar slujnica l-a încredinţat din nou că nu au la îndemînă nimic mai bun.

—   Mă rog, a răspuns omul, sânt nevoit să mă mut din Londra. Sînt vremuri îngrozitoare. Noroc că-i numai pen­tru o noapte.

Aşa încît s-a aşezat pe marginea patului şi a rugat fata să-i aducă o halbă de bere fierbinte. Dar fata s-a luat cu treburile casei şi a uitat să-i aducă berea. Şi nici c-a mai urcat la el. A doua zi, văzînd cei din han că domnul nu se arată, au întrebat-o pe slujnică ce-i cu muşteriul care a dormit în pod. Fata a tresărit:

—   Vai de mine, a zis ea, mi-a ieşit cu totul din minte. Mi-a cerut să-i aduc nişte bere fierbinte şi am uitat.

La care, nu fata ci alt om al casei a fost trimis sus să vadă ce s-a întâmplat. Şi cînd a intrat în pod, l-a găsit pe străinul acela mort ţeapăn, întins de-a curmezişul pa­tului, şi aproape rece. Îşi smulsese straiele de pe el, pielea îi căzuse, ochii îi erau înfiorător holbaţi, iar în mîini încleştase pătura de pe pat. Era limpede că murise curînd după ce slujnica ieşise din încăpere şi, dacă s-ar fi întors îndărăt cu berea, l-ar fi găsit mort.

E lesne de închipuit ce îngrijorare a cuprins întreaga casă, căci pînă la această nenorocire nu ajunsese ciuma la ei. Şi acum că străinul adusese molima cu el, s-a răspîndit pe dată şi la casele din jur. Nu-mi mai aduc aminte cîţi anume au murit în casa aceea, dar cred că fata care l-a condus pe muşteriu în pod s-a îmbolnăvit de spaimă şi după ea şi alţii. Căci de unde în săptămîna dinainte muriseră de ciumă la Islington doar doi oameni, în săptămîna următoare s-au înregistrat şaptesprezece decese, dintre care paisprezece datorate ciumei. Acestea s-au petrecut între 11 şi 18 iulie.

Multe familii şi-au schimbat locuinţele cînd molima a pătruns în casele lor. Lucrurile s-au întîmplat astfel: cei care au plecat la ţară de îndată ce s-au ivit primele semne de primejdie, avînd putinţa să se retragă pe la diverşi prieteni, şi-au lăsat propriile lor locuinţe în grija cîte unui vecin sau a unei cunoştinţe, ca să le păzească avutul. Cîteva dintre case fuseseră într-adevăr zăvorite şi ferecate, cu lacăte la uşi şi cu scînduri şi bîrne ţintuite la ferestre şi la intrări. Vegherea acestora fusese încredinţată paznici­lor oficiali şi autorităţilor. Dar asemenea cazuri nu erau numeroase. S-a socotit că nu mai puţin de 10.000 de case fuseseră părăsite de locatarii lor în Londra şi în suburbii. Asta, neţinînd cont de numărul chiriaşilor, sau de persoanele care fugiseră din locuinţele unor familii străine. Una peste alta, se considera că plecaseră din oraş cam 20.000 de oetăţeni. Dar şi despre aceştia voi vorbi mai târziu. I-am pomenit însă şi aici pentru că, potrivit cu ordonanţele autorităţilor, cei care deţineau două case în grija sau în­treţinerea lor, aveau posibilitatea ca, îndată ce se îmbolnăvea cineva de-al lor, să-şi trimită restul familiei, copii şi slujitori, în locuinţa cealaltă pe care o aveau în grijă, şi apoi să-l înştiinţeze pe examinator. După care angajau o infirmieră sau mai multe. Şi era nevoie să mai seches­treze în casă încă o persoană, în afară de infirmieră şi de bolnav, pentru ca cineva să aibă grijă de avut în caz că suferindul avea să moară. Se găseau mulţi care acceptau asemenea misiune de dragul banilor.

In multe cazuri, mutarea a însemnat salvarea unor fa­milii întregi, care dacă ar fi rămas închise în casă laolaltă cu persoana ciumată, ar fi pierit fără doar şi poate. Dar, pe de altă parte, acest aspect a constituit încă unul din neajunsurile închiderii caselor. Căci spaima şi groaza de a rămîne singuri şi întemniţaţi, i-a făcut pe mulţi bolnavi să fugă odată cu restul familiei, mai ales cînd, deşi aveau boala în ei, semnele obişnuite nu se arătaseră încă. Şi aceşti bolnavi, lăsaţi în libertate dar nevoiţi să ascundă adevăratele împrejurări, sau poate aflîndu-se chiar în necunoştinţă de cauză, au transmis boala şi altora, şi au răspîndit-o în chip cumplit, aşa cum voi arăta mai departe.

Aci este, cred, locul să vă înfăţişez două sau trei ob­servaţii ale mele, care s-ar putea să fie de folos celor în mîinile cărora vor cădea, dacă le va fi dat cumva să mai apuce asemenea calamitate.

1.  Molima intra, în general, în case, adusă de slugi, care erau nevoite să bată toată ziua străzile pentru a cumpăra cele trebuincioase traiului, adică hrană, medica­mente, şi să intre în brutării, berării, prăvălii etc. Şi ast­fel, fiind tot timpul pe străzi şi prin pieţe, era cu nepu­tinţă să nu se întîlnească, într-un fel sau altul, cu oameni bolnavi care le atingeau cu răsuflarea lor fatală, şi pe care o aduceau apoi în familiile în care lucrau.

2.  A fost o mare greşeală că un oraş atît de mare ca Londra nu a avut decît un singur spital de ciumaţi. Dacă în loc de un singur spital dincolo de Bunhill Fields, care putea primi cel mult 200—300 de bolnavi, ar fi existat mai multe spitale, fiecare dintre ele putînd adăposti cîte 1000 de bolnavi, fără să trebuiască să-i culce cîte doi într-un pat sau să pună cîte două paturi în aceeaşi cameră; şi dacă fiecare stăpîn, de îndată ce i s-a îmbolnăvit un slujitor ar fi fost obligat să-l trimită la spitalul cel mai apropiat, aşa cum mulţi ar fi dorit-o, iar dacă examinatorii ar fi procedat aşijderea cu populaţia săracă, ori de cîte ori unul dintre aceştia cădea răpus de boală, deci dacă bolnavii s-ar fi dus de bunăvoie la spital şi n-ar fi fost întemniţaţi în case, sînt încredinţat — şi tot timpul am fost — că n-ar fi fost seceraţi cu miile. Căci e lucru în­deobşte ştiut, şi v-aş putea da exemple luate chiar din rîndul cunoştinţelor mele, că ori de cîte ori un slujitor s-a îmbolnăvit, iar cei din familie fie că l-au trimis pe el din casă, fie că s-au evacuat ei, au izbutit să scape cu viaţă. Pe cînd în cazurile cînd o persoană sau mai multe dintr-o familie au căzut bolnavi, iar casa a fost închisă, toţi cei popriţi înăuntru au murit, iar groparii au fost nevoiţi să intre singuri să scoată morţii din casă, pentru că nu mai avea cine să-i aducă la uşă.

3.  Aceste observaţii au făcut ca pentru mine să nu mai încapă nici o îndoială că ciuma se răspîndea prin molipsire, adică prin anumiţi aburi sau fumegări pe care me­dicii le numesc effluvia, adică prin răsuflare, prin su­doare sau prin miasmele rănilor celor vătămaţi, sau poate că pe alte căi pe care nici medicii nu le cunosc. Şi aceste effluvia îi vatămă pe cei sănătoşi care vin la o anumită apropiere de cei bolnavi, şi pe dată pătrund în trupurile lor, atacîndu-le organele vitale, făcînd să le clocotească sîngele şi tulburîndu-le mintea în asemenea hal, încît cu toţii nu mai au astîmpăr. Şi aceste persoane proaspăt mo­lipsite transmit la rîndul lor altora boala.

Voi da cîteva exemple care nu pot decît să-i încredin­ţeze de adevărul acestor lucruri pe cei ce-şi vor da oste­neala să chibzuiască un pic. Acum cînd molima s-a risipit cu totul, nu pot decît să mă minunez cînd mai întîlnesc oameni care pretind că ciuma a pogorît de-a dreptul ca o lovitură cerească, fără a se fi transmis prin mijlocirea unor purtători de boală, ci a fost dintru început hărăzită să doboare pe cutare şi cutare persoană: pe ăsta da şi pe celălalt nu. Eu unul privesc cu dispreţ asemenea păreri, socotindu-le drept o dovadă de ignoranţă şi uşurătate. Ca şi părerile altora care afirmă că boala a venit pe calea aerului, purtată de numeroasele insecte şi creaturi nevă­zute care pătrund în trup odată cu respiraţia, sau chiar prin pori împreună cu aerul şi, odată pătrunse în orga­nism, dau naştere la otrăvuri puternice sau la ovae ori ouă otrăvite, care se amestecă cu sîngele şi infectează organis­mul. O teorie de o savantă simplitate, dezminţită de experienţa universală. Dar despre acestea voi vorbi pe în­delete mai tîrziu.

Trebuie însă să observ mai departe că nimic n-a fost mai fatal pentru cetăţenii acestui oraş decît suprema ne­păsare a oamenilor înşişi, care, deşi au fost puşi în gardă cu multă vreme înainte de apropierea molimei, nu şi-au făcut nici un fel de pregătire, nu şi-au făcut stocuri de provizii sau de alte lucruri trebuincioase; de-ar fi avut această grijă, ar fi putut vieţui retraşi în propriile lor locuinţe, aşa cum au făcut alţii, cărora această prevedere le-a salvat în bună măsură vieţile. Şi, după ce inimile li s-au mai călit un pic, n-au pregetat să aibă legături unii cu alţii, deşi unii erau contaminaţi fără ca măcar să ştie.

Trebuie să recunosc că şi eu mă număram printre cei nechibzuiţi, şi proviziile mele erau atît de sărace, încît slujitorii mei erau nevoiţi să iasă zi de zi pentru cumpă­rarea fiecărui mărunţiş de un penny sau de jumătate de  penny, întocmai ca şi înainte de molimă. Pînă cînd ex­perienţa mi-a arătat cît de nesocotit eram, dar atît de tîrziu mi-a venit mintea la cap, încît abia de-am avut timp să-mi adun destule merinde ca să putem trăi cu toţii măcar o lună.

În casa mea locuiau, în afară de mine, doar o bătrînă, care vedea de gospodărie, o slujnică şi doi ucenici. Cum molima începea să ne împresoare din ce în ce, mintea mi-era bîntuită de gînduri amare în legătură cu ce aveam de făcut şi cu felul în care aş fi putut să le fac pe toate. Întâmplările sfîşietoare pe care le vedeam la tot pasul cînd ieşeam în oraş îmi umpluseră mintea de groază; în primul rînd teama de boală, care era într-adevăr înfioră­toare, la unii luînd forme mai cumplite decît la alţii. Bu­boaiele apăreau de obicei pe gît sau pe vintre. Cînd se în­tăreau ca piatra şi nu se spărgeau, deveneau atît de dureroase încît puteau fi asemuite cu cea mai deşăvîrşită tortură. Unii nu erau în stare să îndure chinul şi se arun­cau pe fereastră sau se împuşcau sau îşi curmau viaţa în alt chip. Mi-a fost dat să văd multe grozăvii din astea. Alţii, neputînd să se înfrîneze, îşi mai slobozeau durerea prin urlete necontenite; şi asemenea strigăte pătrunză­toare şi răscolitoare puteai auzi cînd străbăteai străzile, încît ţi se frîngea inima, mai cu seamă dacă te gîndeai că aceeaşi înspăimîntătoare soartă te poate lovi oricînd şi pe tine.

Cred că acum începusem să mă clatin în hotărîrea mea; curajul mă părăsise şi mă căiam din toată inima pentru pripeala de care mă făcusem vinovat. Ori de cîte ori ieşeam pe stradă şi dădeam cu ochii de grozăviile de care v-am vorbit, mă căiam pentru nesăbuinţa mea de a fi rămas în oraş. Adeseori eram cuprins de părere de rău că nu plecasem împreună cu fratele meu şi cu familia sa.

Înfiorat de toate acele privelişti cutremurătoare, une­ori mă retrăgeam în locuinţa mea şi luam hotărîrea să nu mai ies din casă, hotărîre pe care o respectam preţ de trei – patru zile, timp pe care mi-l petreceam mulţumind Dom­nului că ne păstrase în viaţă, pe mine şi pe ai mei, şi pierzîndu-mă în felurite meditaţii. În aceste răstimpuri citeam cărţi şi notam în jurnalul meu tot ce mi se întîmplase zi de zi. Din acest Memorandum am extras cea mai mare parte a acestei cărţi, în ce priveşte observaţiile mele asu­pra faptelor din afară. Cît despre meditaţiile pe care le făceam, le păstrez pentru mine şi cu nici un chip n-aş dori să devină publice.

Am mai scris şi unele Cugetări asupra unor Subiecte Divine, aşa cum îmi veneau mie în gînd la acea vreme, şi care erau de mare folos pentru sufletul meu, dar nu şi pentru un ochi străin, drept care nu voi mai vorbi des­pre ele.

Aveam un foarte bun prieten, un medic, pe nume Heath, pe care-1 vizitam adeseori în acele zile negre şi căruia îi sînt foarte îndatorat pentru sfaturile şi îndru­mările cum să mă feresc de infecţie cînd ies în oraş, ceea ce descoperise el că se întâmpla foarte des. Venea şi dînsul adeseori să mă vadă, şi era un om inimos, în aceeaşi măsură ca şi un medic foarte învăţat, iar discuţiile plăcute pe care le purtam împreună mî-au fost de mare sprijin în momentele cele mai grele.

Ajunsesem acum la începutul lui august, iar molima bîntuia fără cruţare prin părţile unde locuiam eu; doc­torul Heath, venind în vizită la mine şi văzînd cît de des înfruntam pericolul străzilor, m-a povăţuit cu multă se­riozitate să mă încui în casă, împreună cu cei din gospo­dăria mea, şi să nu îngădui ca vreunul dintre noi să iasă pe uşă. De asemeni, să ferec zdravăn toate ferestrele, să trag obloanele şi perdelele şi să nu le mai deschid nicicum. Şi mai înainte de a deschide vreo uşă sau vreo fe­reastră, să afum bine încăperea cu răşină, smoală, sulf sau praf de puşcă, ori altele asemănătoare. Şi, un timp, aşa am şi făcut. Dar cum nu mă îngrijisem din timp de provizii pentru o asemenea retragere, nu era cu putinţă să rămînem tot timpul în casă. Cu toate că era prea tîrziu, am încercat şi eu să fac cît am putut în chestiunea aprovizio­nării. Cum aveam putinţa şi să coc şi să prepar băuturi în casă, m-am dus şi am cumpărat doi saci cu făină şi, timp de cîteva săptămîni, avînd cuptor în casă, ne-am copt singuri pîinea. Am cumpărat de asemeni malţ şi am pre­parat atîta bere cît să-mi umple toate butoaiele pe care le aveam şi să ne ajungă la toţi pe cinci-şase săptămîni. Am mai pus la cămară o cantitate mare de unt sărat şi de brînză Cheshire. Dar nu aveam carne, iar ciuma dăduse iama în măcelarii şi abatoarele de pe strada noastră, aşa încît nu era de dorit nici măcar să treci drumul pînă la ei.

Şi aci trebuie să arăt din nou că această nevoie de a ieşi din casă pentru cumpărarea de merinde a dus în mare măsură la ruina întregii populaţii, pentru că în asemenea prilejuri oamenii luau boala unii de la alţii; ba uneori chiar merindele erau infectate şi sînt foarte îndreptăţit să socotesc astfel. Nici n-aş putea afirma cu inima împă­cată ceea ce repetau alţii cu mare siguranţă, anume că ţăranii care aduceau bucatele la oraş erau cu toţii perfect sănătoşi. Ce ştiu sigur e că măcelarii din. White-Chappel, unde se tăiau cea mai mare parte din vite, fuseseră cotro­piţi de ciumă în asemenea hal, încît numai cîteva din prăvăliile lor mai rămăseseră deschise, iar cei ce supravieţuiseră tăiau vitele tocmai la Midle-End şi apoi veneau călări cu carnea la piaţă.

Oricum, bieţii orăşeni nu puteau să-şi facă mari pro­vizii, şi se ivea mereu nevoia de a merge la piaţă după cumpărături, fie singuri, fie trimiţîndu-şi servitorii sau copiii. Şi cum această nevoie se repeta zilnic, rezultatul era că la piaţă veneau o sumedenie de oameni atinşi de boală, iar mulţi dintre cei ce plecau de acasă sănătoşi, se întorceau cu moartea în ei.

E drept, lumea îşi lua felurite măsuri de prevedere: cei ce cumpărau la piaţă o ciozvîrtă de carne, n-o luau din mîna măcelarului, ci o desprindeau singuri din cîrligul de care atîrna. Pe de altă parte, măcelarul nu punea mîna pe bani. Monezile se aruncau într-un borcan plin cu oţet, ţinut acolo special în acest scop. Cumpărătorul avea în­totdeauna la el şi mărunţiş, ca să nu fie nevoit să ia rest. Toţi ţineau în mînă sticle cu săruri, sau parfumuri, şi fo­loseau orice mijloc de apărare putea fi folosit. Cei săraci, însă, nu-şi puteau îngădui asemenea lux, şi înfruntau toate primejdiile la buna întîmplare.

Zi de zi circulau tot felul de poveşti înspăimîntătoare: uneori cîte un bărbat sau cîte o femeie cădeau morţi chiar în mijlocul pieţii, căci mulţi dintre cei ce purtau boala în ei nu ştiau nimic de acest lucru pînă cînd gangrena lăun­trică nu le ataca organele vitale, caz în care mureau în cîteva clipe. Din care pricină erau. numeroşi cei ce se pră­buşeau morţi în plină stradă, fără să fi dat nici un semn de boală. Alţii aveau timp să se tîrască pînă la prima dugheană, ori la prima bancă sau poartă, unde se aşezau jos şi-şi dădeau sufletul.

Asemenea lucruri se întîmplau atît de des încît, atunci cînd ciuma era în toi, nu puteai ieşi în stradă fără să te izbeşti la tot locul de cadavre; pe de altă parte, e vrednic de luat aminte că, la început, în asemenea prilejuri, tre­cătorii obişnuiau să-i strige pe vecini să iasă din case, pentru ca după aceea să treacă pe lîngă morţi fără să-i ia măcar în seamă.

Cînd dădeau peste un cadavru în drum, treceau pe partea cealaltă. Ori dacă se izbeau de el în vreun gang sau o străduţă îngustă, făceau cale întoarsă şi ocoleau pe alt drum. În asemenea cazuri, cadavrul era lăsat locului pînă cînd erau înştiinţate autorităţile să vină să-l ridice, sau pînă cădea noaptea, şi groparii din căruţa cu morţi îl încărcau şi-l cărau. Asta nu înainte de a-l scotoci prin bu­zunare, şi uneori a-l dezbrăca de haine, dacă mortul era mai bine îmbrăcat cum se întîmpla de multe ori, şi a-l fura de tot ce putea fi furat.

Dar să ne întoarcem la pieţe. Măcelarii aveau grijă ca ori de cîte ori pica cineva mort în piaţă, să-i înştiinţeze pe slujbaşii oficiali care încărcau mortul într-o roabă şi-l duceau la cimitirul cel mai apropiat. Şi aceşte cazuri erau atît de dese, încît nici nu mai erau înregistrate în Buleti­nele săptămînale — „găsit mort în stradă sau în cîmp“ — ci intrau în evenimentele obişnuite ale marii ciume.

Dar cînd molima şi-a dat drumul rupînd orice zăgaz, pieţele începură să fie foarte sărace în merinde, iar numărul cumpărătorilor scăzu şi el fulgerător faţă de altă dată. Iar primarul hotărî ca ţăranii care aduceau de-ale gurii la oraş să fie opriţi la barieră şi să-şi desfacă acolo mărfurile, pe care le vindeau pe loc, şi apoi de îndată se întorceau la ei acasă. Ceea ce le cădea bine ţăranilor pen­tru că-şi vindeau marfa chiar la intrarea în oraş, ba uneori chiar în cîmp, mai ales pe maidanele de lîngă White-Chappel, în Spittle-Fields. Trebuie ţinut seama că străzile care poartă azi numele de Spittle Fields nu erau pe atunci decît cîmp deschis.

Acelaşi lucru şi în celelalte părţi ale oraşului, unde pînă şi primarul, consilierii orăşeneşti şi magistraţii îşi trimiteau dregătorii şi slujitorii să le tîrguiască cele tre­buincioase pentru familii, întrucît domniile lor se ţineau cît mai mult cu putinţă între patru pereţi. La fel procedau şi mulţi alţii. După ce s-a luat această măsură, ţăranii ve­neau cu mare bucurie la oraş şi aduceau provizii de toate felurile; şi foarte rar se molipseau. Fapt care a întărit le­genda că ţăranii ar fi fost ocrotiţi în chip miraculos.

Cît despre cei din gospodăria mea, după ce mi-am umplut casa cu pîine, unt, brînză şi bere, am hotărît să urmăm sfatul prietenului meu medic şi ne-am zăvorit cu toţii,  resemnîndu-ne să trăim cîteva luni fără de carne, mai degrabă decît să ne-o procurăm cu preţul vieţii.

Dar cu toate că i-am ferecat pe toţi ai casei, eu unul nu mi-am putut astîmpăra curiozitatea de a ieşi în lume. Şi oricît de înspăimîntat şi îngrozit mă întorceam de fie­care dată acasă, totuşi nu mă puteam înfrîna. Numai că ieşeam ceva mai rar decît înainte.

Dealtfel aveam şi unele îndatoriri, de pildă de a mă duce pe la casa fratelui meu, care se afla în strada Coleman, casă pe care o lăsase în grija mea. La început, tre­ceam zilnic pe acolo, mai apoi însă, doar o dată sau de două ori pe săptămînă.

In timpul acestor drumuri, eram martorul multor scene de groază, ca de pildă: oameni care picau morţi în stradă, ţipete şi răcnete înfiorătoare ale unor femei care, în chi­nurile agoniei, deschideau larg ferestrele şi urlau de-ţi luau minţile. E cu neputinţă de zugrăvit felurile în care bieţii oameni îşi împărtăşeau suferinţele.