Amintiri din vremea ciumei (12)

V-am mai arătat şi cum s-au apărat de molimă cei legaţi de navigaţie, adică felul în care corăbiile zăceau „în larg“ cum se spune, în şiruri, una cu prova în pupa celei­lalte, pe tot cuprinsul fluviului. Mi s-a spus că se înşirau tot aşa pînă la Gravesend şi chiar mai jos, în orice loc unde erau mai adăpostite de vînt şi de vremea rea. Şi n-am auzit ca ciuma să fi pătruns la bordul corăbiilor, cu excepţia acelora ancorate cam pînă la Deptford, deşi oamenii co­borau în satele, oraşele şi fermele de pe ţărm după păsări, carne de porc şi de viţel şi alte provizii.

De asemeni, am văzut că şi barcagiii de dincolo de pod au găsit mijloace de a urca pe fluviu cu bărcile, cît mai departe au putut. Şi mulţi dintre ei şi-au adus întreaga fa­milie în bărcile pe care le-au acoperit cu pînze şi cu înve­lişuri de balot şi le-au căptuşit cu paie, făcîndu-şi sălaş în ele. Şi şi-au aliniat bărcile de-a lungul ţărmului la mlaş­tini, iar unii dintre ei şi-au făcut din pînze mici corturi pe ţărm, şi ziua stăteau sub cort, iar noaptea se culcau în bărci.

Am auzit că malurile rîului erau străjuite de bărci şi de oameni, care au rămas acolo atîta timp cît au avut mij­loace de întreţinere sau cît au putut căpăta cîte ceva de la săteni. Şi, într-adevăr, oamenii de la ţară, atît gentilomii cît şi ţăranii, s-au arătat gata să-i ajute, şi pe barcagii şi pe mulţi alţii, npmai că nu s-ar fi învoit în ruptul capului să-i primească în satele sau în casele lor, şi nici că-i putem în­vinovăţi pentru aceasta.

Am cunoscut un cetăţean crunt lovit de soartă, căruia molima îi răpise nevasta şi copiii. Nu mai rămăseseră în viaţă decît el, două slujnice şi o rubedenie, o femeie bătrînă care-i îngrijise cît putuse pe cei ce se pierduseră. Omul acesta nemîngîiat s-a mutat într-un sat din apro­pierea Londrei, deşi nu chiar o suburbie, şi a închiriat acolo o casă goală, de la proprietarul ei. După cîteva zile, a făcut rost de un camion, l-a încărcat cu toate mobilele şi avutul lui, ca să şi le aducă în noua casă. Sătenii s-au îm­potrivit la intrarea camionului în sat, dar mai cu sfada, mai cu forţa, camionagiii au izbutit să-l aducă pînă în faţa casei omului. Acolo însă poliţaiul s-a împotrivit din nou şi nu i-a dat voie să care lucrurile în casă. Mobilele au fost descărcate şi lăsate la uşă iar camionul s-a întors la Lon­dra. Omul nostru a fost chemat să se înfăţişeze la judecă­torul de pace, iar el s-a supus. Judecătorul i-a cerut să cheme îndărăt camionul şi să-şi reîncarce lucrurile în el, dar omul nici n-a vrut să audă Drept care judecătorul i-a poruncit poliţaiului să-i urmărească pe camionagii, să-i aducă înapoi şi să-i silească să transporte lucrurile îndărăt la Londra. Or dacă nu, să le depoziteze undeva pînă la noi ordine. Şi dacă nu-i poate găsi pe camionagii, iar proprie­tarul nu consimte să se descotorosească de lucruri, atunci acestea să fie trase, cu căngi, din faţa casei şi arse în stradă. Bietul om a trebuit să-şi trimită, lucrurile înapoi, văitîndu-se şi protestînd împotriva cruzimii cu care fusese tratat.

Dar nu exista cale de mijloc. Nevoia de a-şi apăra vie­ţile îi împingea pe oameni la asemenea cruzimi, de care, în alte împrejurări, nu s-ar fi făcut vinovaţi. Dacă omul acela a mai trăit sau a murit n-aş putea să vă spun. Dar se zice că fusese şi el atins de ciumă; sau poate că oa­menii au iscat acest zvon ca să-şi scuze purtarea neome­noasă faţă de el. Se prea poate însă ca sau el sau lucrurile lui, sau şi el şi lucrurile să fi fost purtători de boală, din moment ce toată familia îi pierise cu puţin înainte.

Ştiu că locuitorii din tîrgurile şi oraşele din vecinăta­tea Londrei au fost învinovăţiţi pentru lipsa, lor de înţe­legere faţă de nenorociţii care au fugit din oraş de teama bolii. Şi din cît se spunea, săvîrşiseră multe fapte haine. Dar eu unul pot să afirm că a existat şi multă milă, aju­torare şi bunăvoinţă, atunci cînd localnicii îşi dădeau seama că nu-i pîndeşte vreo primejdie. Dar cum fiecare dintre oraşe îşi hotăra singur felul de a se comporta, au fost desigur şi cazuri în care sărmanii refugiaţi au avut parte de mari neajunsuri şi s-au pomenit izgoniţi îndărăt în oraşul infectat. Ceea ce a pricinuit multă zarvă şi pro­teste împotriva celor din afară, iar plîngerile erau pe bu­zele tuturor.

Şi totuşi, în ciuda atîtor prevederi, nu a existat tîrg sau oraş pe o rază de zece (sau chiar douăzeci) de mile de Londra în care să nu se fi ivit mai multe sau mai puţine cazuri de ciumă şi care să nu fi avut morţii săi.

Şi a mai fost o pricină care i-a făcut pe cei de la ţară să se poarte cu stricteţe faţă de londonezi, mai cu seamă faţă de cei săraci. Şi anume, aşa cum am mai spus într-un loc, se pare că cei ce se ştiau bolnavi vădeau o oarecare vinovată înclinaţie de a-i îmbolnăvi şi pe alţii.

Doctorii au dezbătut mult între ei explicaţia acestui fapt. Unii spuneau că făcea parte din însăşi natura bolii, anume că cei atinşi de molimă erau cuprinşi de un soi de pizmă şi de ură împotrivă semenilor lor, de parcă boala căuta cu vrăjmăşie să se împlînte nu numai în trupurile oamenilor, dar sădea şi în firea bolnavilor nevoia de a face rău, aşa cum un cîine turbat, oricît ar fi fost de blînd îna­inte, se repede să-i muşte pe cei ce i-au fost mai apropiaţi şi mai dragi.

Alţii puneau faptul pe seama firii omeneşti în genere, care nu îndură să vadă că alţii din aceeaşi speţă sînt mai puţin nefericiţi, şi care, cînd dă de necaz, ar vrea să-i ştie pe toţi loviţi deopotrivă.

Alţii însă vorbeau de nepăsarea pe care ţi-o dă deznă­dejdea; nemaiştiind şi nemaisinchisindu-se de ceea ce fă­ceau, nepăsători faţă de bine şi de rău, bolnavii nu se mai fereau nici ei şi nici pe cei din jur. Şi, într-adevăr, cînd oamenii se lasă în voia soartei şi nu se mai sinchisesc de prudenţă sau de primejdie în ce-i priveşte pe ei, nu-i de mirare că nu se mai gîndesc la binele celorlalţi.

Dar eu înclin să dau o altă întorsătură acestei grave dezbateri şi să găsesc o explicaţie diferită sau un nou răs­puns. Anume, eu nu acord încredere faptului în sine. Dim­potrivă, afirm că lucrurile nu s-au întîmplat astfel şi că nu era vorba decît de un zvon stîrnit de populaţia satelor şi oraşelor din afara Londrei împotriva refugiaţilor londo­nezi, pentru a justifica, sau cel puţin a scuza greutăţile şi răutăţile făcute acestora, şi despre care se vorbea atît de mult. Şi în aceste ciocniri, se poate ca ambele părţi să fi purtat o vină. Cu alte cuvinte, londonezii care aveau pre­tenţia să fie primiţi şi adăpostiţi în casele sătenilor, la vreme de molimă, de multe ori purtînd boala în ei, se văitau de cruzimea şi de nedreptatea ţăranilor şi târgove­ţilor care-i izgoneau şi-i sileau să plece îndărăt cu fami­liile şi cu lucrurile lor. Iar pe de altă parte, cei din alte oraşe, pomenindu-se cu londonezii peste ei, gata să le in­tre în case fie că voiau sau nu, au iscat zvonul că oamenii ar fi fost ciumaţi şi că nu se sinchiseau de ceilalţi, ba dim­potrivă, se străduiau chiar să-i molipsească. Şi nici una nici alta nu erau absolut adevărate, cel puţin nu în felul în care erau înfăţişate.

Ce-i drept, cei de la ţară erau mereu puşi pe jăratec de veştile că londonezii aveau să se năpustească asupră-le cu forţa, nu numai cerînd ajutoare, ci pur şi simplu dedîndu-se la jaf şi prădăciuni, şi că alergau pe străzi cu ciuma în ei, fără nici o fereală. Se mai zicea că nu s-a luat nici o măsură de închidere a caselor şi de împiedicare a celor bolnavi de a-i molipsi pe alţii.

Ori, ca să nu-i nedreptăţim pe londonezi, trebuie ară­tat că aceştia nu s-au dedat la violenţe decît în unele ca­zuri răzleţe, de care am vorbit. Pe de altă parte, am arătat cîtă grijă au depus primarul şi Consilierii Orăşeneşti pen­tru asigurarea ordinei în întregul oraş şi în suburbii; după cum la fel au făcut judecătorii de pace şi slujbaşii paro­hiali în alte părţi. Londra ar putea sluji ca model tuturor oraşelor din lume în ce priveşte buna orînduire şi desăvîrşita ordine, chiar atunci cînd molima era în toi, iar popu­laţia covîrşită de suferinţă şi istovire.

Un lucru trebuie cu deosebire subliniat, spre cinstea înalţilor slujbaşi, pentru că se datora chibzuinţei lor şi anume cumpănirea cu care au dus la îndeplinire marea şi greaua misiune de închidere a caselor contaminate. E drept că, aşa cum am mai arătat, închiderea caselor a însemnat pricina unor mari nemulţumiri, aş putea spune chiar că a celor mai mari nemulţumiri la vremea aceea. Pentru că a-i zăvori în casă pe cei sănătoşi laolaltă cu cei bolnavi era un lucru cumplit, iar vaietele celor astfel popriţi îţi sfîşiau inima. Şi se umpleau străzile de strigătele celor care îşi revărsau furia sau cereau milă. Ei n-aveau alt mijloc de a veni în legătură cu prietenii lor decît vorbind la fereas­tră, şi-i auzeai la ferestre văicărindu-se atît de jalnic, încît topeau nu numai sufletele celor cu care discutau, dar şi pe ale trecătorilor ce se nimereau pe acolo. Şi printre aceste văicăreli nu o dată se auzeau dojeni la asprimea şi uneori la obrăznicia paznicilor postaţi la uşile lor. Iar paznicii le răspundeau cu destulă neruşinare. Şi uneori îi înfruntau şi pe cei din stradă, care stăteau de vorbă cu suszisele familii. Pentru această obrăznicie sau pentru purtarea lor neome­noasă, vreo şapte-opt dintre aceşti paznici şi-au pierdut viaţa. Nu ştiu dacă trebuie să folosesc cuvîntul „asasinat“, pentru că nu sînt în măsură să intru în amănuntele ca­zurilor în speţă. E drept că paznicii îşi împlineau o datorie pentru care fuseseră numiţi de către o autoritate legală. Şi a ucide un slujbaş public, în exerciţiul funcţiunii, în­seamnă, în limbajul legii, un asasinat. Dar cum instrucţiu­nile primite, sau autoritatea în numele căreia acţionau nu-i împuternicise să insulte sau să-i oropsească pe cei ce se aflau în paza lor, ori de cîte ori se întîmpla asemenea lu­cru însemna că o făceau pe cont propriu şi nu întru împli­nirea datoriei. Acţionau deci ca persoane particulare şi nu ca slujbaşi oficiali. Şi deci, dacă-şi atrăgeau răfuieli pentru asemenea păcătoşenii, înseamnă că şi-o făceau cu mîna lor. Şi, într-adevăr, paznicii erau înconjuraţi de atîta ură şi sudalme, fie că erau meritate sau nu, încît orice li s-ar fi întîmplat nimeni nu i-ar fi plîns, ba dimpotrivă, ar fi spus că aşa le trebuie. Şi nu-mi amintesc ca cineva să fi fost pedepsit, sau mai bine zis aspru pedepsit, pentru încăieră­rile şi răfuielile cu paznicii de la uşă.

Am arătat ce vicleşuguri foloseau oamenii ca să eva­deze din casele închise şi să înşele veghea paznicilor. Dar ţin să repet că magistraţii au procedat cu multă înţelep­ciune şi au făcut destule înlesniri familiilor aflate la mare nevoie, fie îngăduind ca bolnavii să fie scoşi din case şi transportaţi la spitalul de ciumaţi, sau în alte locuri fie, în unele cazuri, acceptînd ca persoanele sănătoase să se mute din casele închise, dacă dovedeau că sînt neatinse de boală şi că, acolo unde se duceau, vor rămîne închise în casă atît cît li se va cere.

De asemeni, autorităţile au dat dovadă de o deosebită grijă în ce priveşte aprovizionarea familiilor sărace cu hrană şi medicamente. Şi nu s-au mulţumit să dea doar dis­poziţii slujbaşilor însărcinaţi cu asemenea treburi, dar Consilierii Orăşeneşti în persoană veneau de multe ori că­lare la casele sărace şi-i întrebau pe oameni, discutînd pe fereastră, dacă au ce le trebuie sau nu, dacă mai au nevoie de ceva şi dacă paznicii au transmis toate mesajele lor şi au adus ceea ce li s-a cerut. Dacă oamenii răspundeau că da, totul era în regulă. Dar dacă se plîngeau că nu erau aprovizionaţi cum trebuie şi că paznicul nu-şi făcea da­toria sau nu se purta omeneşte cu ei, aceştia (adică paz­nicii) erau de cele mai multe ori îndepărtaţi şi înlocuiţi cu alţii.

E adevărat că plîngerile puteau fi neîndreptăţite, şi dacă paznicul avea destule dovezi ca să-l convingă pe sluj­baş că lucrurile nu stăteau aşa şi că, dimpotrivă, cei din casă îi făcuseră lui rău, atunci era păstrat în post, iar fa­miliile păzite îşi primeau dojana. Dar, desigur, nu putea fi vorba de o anchetă, pentru că cele două părţi nu prea pu­teau fi puse faţă-n faţă, şi ciocnirile nu erau bine lămurite din stradă şi pe fereastră.

În general, autorităţile ţineau partea celor popriţi în casă, şi-l înlocuiau pe paznic, ceea ce părea a fi lucrul cel mai drept şi cu urmări mai puţin grave. Căci dacă paznicul fusese cel nedreptăţit, puteau cu uşurinţă să se răscum­pere faţă de el dîndu-i un alt post de acelaşi fel; dar dacă familia închisă era cea care avea dreptate, nu exista nici un chip de a li se da satisfacţie, iar răul putea fi fatal, întrucît era vorba de vieţile lor.

Multe şi felurite ciocniri de acest fel au avut loc între paznici şi bieţii oameni închişi în case, în afara celor pe care le-am arătat şi care aveau în vedere doar evadarea prin şiretlic. Uneori paznicii nu veneau, alteori erau beţi sau dormeau cînd oamenii aveau nevoie de ei, şi în ase­menea cazuri îşi atrăgeau întotdeauna o pedeapsă aspră.

Dar, deşi s-a făcut tot ce era de făcut sau s-a putut face în aceste împrejurări, totuşi închiderea caselor şi de­ţinerea forţată a celor sănătoşi împreună cu cei bolnavi avea foarte mari neajunsuri, şi unele dintre ele tragice, care ar merita să fie consemnate, dacă am avea îndeajuns spa­ţiu. Cum însă a fost o hotărîre consfinţită printr-o lege avînd în vedere binele public şi năzuind spre un ţel bine­făcător, trebuie să spunem, trecînd peste neplăcerile indi­viduale pe care le-a pricinuit, că scopul scuză mijloacele.

Cu toate acestea, pluteşte încă şi azi îndoiala dacă, pînă la urmă, prevederea a contribuit cu ceva la stăvilirea mo­limei şi eu unul n-aş putea răspunde afirmativ. Pentru că boala nu numai că n-a fost zăgăzuită, dar nici un puhoi nu se dezlănţuie mai năvalnic şi mai cotropitor decît s-a dezlănţuit ciuma în întreaga ei vîltoare. Şi asta deşi casele contaminate au fost închise cu cea mai mare stricteţe po­sibilă. Sigur este însă că dacă numai persoanele bolnave ar fi fost poprite, nici unul dintre cei sănătoşi, nevenind în legătură cu ele, nu s-ar fi putut molipsi. Ce-i drept — şi  pe acest lucru vreau să pun accent — molima a fost răspîndită pe nesimţite, de persoane care nu păreau infectate şi care nu ştiau nici pe cine molipsiseră şi nici de la cine se molipsiseră.

De pildă, în White-Chappel a fost închisă o casă din cauza unei slujnice bolnave care avea doar nişte pete, nu semnele propriu-zise ale bolii, şi care pînă la urmă s-a în­sănătoşit. Totuşi oamenii din acea casă, timp de patruzeci de zile n-au avut libertatea de a se mişca sau de a respira puţin aer curat. Lipsa de aer, teama, furia, indignarea şi alte neajunsuri legate de asemenea stare au făcut ca stăpîna casei să se îmbolnăvească de friguri, iar examinatorii care o cercetară hotărîră că era vorba de ciumă, deşi me­dicii se împotriviră acestui verdict. Oricum, familia a fost silită să intre din nou în carantină, tocmai cînd primele patruzeci de zile erau pe punctul de a se termina. Acest lucru i-a copleşit de atîta amărăciune şi mînie, încît cei mai mulţi din familie, încarceraţi între patru pereţi şi lip­siţi de mişcare şi de aer curat, au căzut la pat cu felurite boli, unul după altul. Cîţiva au făcut scorbut, unul nişte colice violente, ceea ce iarăşi le-a prelungit întemniţarea. Pînă cînd, unul sau altul dintre cei care însoţeau examina­torii pentru a cerceta bolnavii şi, chipurile, a-i elibera, le-a adus într-adevăr ciuma în casă şi i-a infectat pe toţi. Cei mai mulţi au murit, nu de ciuma de care au fost bănuiţi la început, ci de ciuma adusă de cei puşi să-i ocrotească.

Şi lucruri din astea se petreceau în dese rînduri, fiind cele mai primejdioase urmări ale închiderii caselor.

În acele zile am întîmpinat şi eu nişte neplăceri, care la început m-au mîhnit şi m-au tulburat rău deşi, după cum s-a dovedit pînă la urmă, nu mi-au adus nici un fel de necaz. Anume, Consiliul Orăşenesc m-a numit examinator al caselor din vecinătatea locuinţei mele. Noi făceam parte dintr-o parohie întinsă, care avea la îndemînă nu mai puţin de optsprezece examinatori — oamenii îi numeau vizitatori. M-am străduit din răsputeri să fiu scutit de asemenea îndatorire, şi am folosit toate argumentele cu putinţă. In spe­cial, am ţinut să arăt că eu eram împotriva închiderii ca­selor şi că nu se cuvenea să mă oblige a fi unealta unei hotărîri care venea în contradicţie cu principiile mele, şi despre care nu credeam că slujeşte scopului urmărit. Dar tot ce am putut obţine a fost scurtarea duratei de îndepli­nire a îndatoririi de la două luni, cît era termenul prevăzut, la trei săptămîni, cu condiţia ca să găsesc eu pe cineva vrednic să mă înlocuiască în restul timpului. Lucru foarte greu, căci nu găseai la tot pasul oameni potriviţi şi dispuşi să primească asemenea misiune.

În legătură cu închiderea caselor trebuie să recunosc însă un singur rezultat bun şi de însemnătate: izolarea forţată a bolnavilor, care altminteri ar fi bântuit străzile, mai cu seamă cînd erau cuprinşi de delir, ceea ce ar fi fost şi în­grozitor şi primejdios pentru populaţie. Dealtfel, aşa se întîmplase la început, înainte de a fi fost popriţi în case. Ba chiar aveau atîta libertate încît se duceau şi cerşeau pe la uşile oamenilor, văicărindu-se că-s bolnavi de ciumă şi cerînd cîrpe ca să-şi oblojească rănile, sau ce li se mai nă­zărea în delirul lor.

O biată nefericită doamnă, soţia unui cetăţean de vază (dac-o fi adevărat ce se povesteşte), a fost omorîtă în strada Aldersgate de către una din aceste oropsite făpturi. Cică bolnavul o luase razna pe stradă, aiurind şi cîntînd în gura mare, aşa că trecătorii ziceau că se îmbătase. Dar el ţipa că-i ciumat, şi se pare că acesta era adevărul. Şi ieşindu-i în cale doamna de care am vorbit, a dat s-o sărute. Sărmana femeie s-a speriat foarte, crezînd că are de-a face doar cu o brută, şi a prins a alerga, dar strada fiind pustie, nu s-a găsit nimeni prin apropiere ca s-o ajute. Văzînd că derbedeul o ajunge din urmă s-a întors şi l-a îmbrîncit cu atîta putere încît, omul fiind foarte slăbit, a căzut. Dar, din nefericire, în căzătură a înşfăcat-o şi a tras-o după el pe biata femeie şi, brutalizînd-o, a sărutat-o. Ce-i mai rău însă, după ce-a săvîrşit această faptă, i-a spus că-i bolnav de ciumă şi adicătelea de ce să nu-i dea şi ei boala. Femeia fusese, şi aşa destul de înspăimântată, mai ales că era şi gravidă. Dar cînd îl auzi că-i şi ciumat, se porni să ţipe şi apoi leşină. Cu toate că şi-a revenit în simţiri, totuşi după cîteva zile şi-a dat sufletul, fără să se ştie vreodată dacă luase boala sau nu.

Se mai povestea de un alt bolnav care a venit şi a bă­tut la uşa unei familii de prieteni, pe care obişnuia să-i vi­ziteze. Servitorul i-a dat drumul înăuntru şi, spunîndu-i că stăpînul Casei se afla sus, omul a zbughit-o pe scări şi a năvălit în odaia în care întreaga familie era adunată la cină. Gazdele se ridicară de pe scaune, puţin mirate, neştiind ce se întîmplase. Dar omul le spuse să stea liniştiţi pentru că venise numai să-şi ia rămas bun de la ei. La care l-au întrebat :

—    Dar de ce, domnule...? Unde ai de gînd să pleci?

—   Unde am de gînd să plec? răspunse el. Am ciumă şi mîine noapte voi muri.

E lesne de închipuit, dar nu şi de descris, groaza care i-a cuprins pe toţi ai casei. Femeile şi fiicele gazdei, care erau doar nişte copile, s-au speriat de moarte şi au pornit să alerge care-ncotro, unele coborînd altele urcînd şi, după ce se adunară pe cît putură, se încuiară în odăile lor şi începură să strige la fereastră după ajutor, de parcă îşi pierduseră minţile. Stăpînul casei, mai liniştit decît fe­meile, deşi speriat şi aţîţat, a dat să puie mîna pe nepoftit şi să-l zvîrle afară pe scări, dar chibzuind un pic la sta­rea în care se găsea bolnavul şi la primejdia de a-1 atinge, se îngrozi şi rămase încremenit. În totacest timp, bolnavul, măcinat la minte ca şi la trup, stătea neclintit şi parcă mirat. In cele din urmă, se răsuci pe călcîie şi spuse cu cea mai mare linişte ce se poate închipui :

—  Vai, ăştia îmi sînteţi! Va să zică fugiţi de mine? Atunci o să mă duc acasă şi o să mor acolo. Şi coborî pe dată. Servitorul care îl lăsase înăuntru veni după el, luminîndu-i drumul cu o lumînare, dar se temu să treacă pe lîngă oaspete ca să-i deschidă uşa şi ră­mase pe scări, urmărindu-1 ce face. Omul deschise uşa şi apoi o trînti în urmă-i.

A trebuit să treacă un timp pînă cînd familia să-şi re­vină din spaima pe care o trăsese, dar cum n-a avut de suferit nici o urmare, au folosit după aceea felurite pri­lejuri ca să povestească totul cu mare satisfacţie (de asta puteţi fi siguri).

Cu toate că bolnavul plecase din casa lor, am auzit că le-au trebuit cîteva zile ca să-şi alunge temerile şi n-au mai circulat prin casă pînă n-au afumat toate încăperile cu felurite mirodenii şi miresme, şi cu fum de catran, de praf de puşcă şi de sulf, fiecare dintre ele aprinse pe rînd. Şi pînă ce nu şi-au spălat temeinic toată îmbrăcămintea şi altele de felul ăsta. Cît despre bietul bolnav, nu-mi mai aduc aminte dacă a trăit sau a murit.

Lucru sigur este că dacă n-ar fi fost încuiaţi în case, bolnavii cu minţile rătăcite de fierbinţeală şi delir ar fi umblat brambura pe străzi; şi chiar şi aşa mulţi au fă­cut-o, vătămîndu-i pe cei ce le ieşeau în cale, aidoma cîinelui turbat care o ia razna şi-i muşcă pe toţi. Nu mă în­doiesc că dacă vreo făptură scoasă din minţi de frigurile bolii s-ar fi repezit să muşte pe careva, cel rănit s-ar fi îm­bolnăvit fără leac, chiar dacă pînă atunci fusese cu desăvîrşire sănătos.

Am mai auzit despre o asemenea creatură care a fugit din pat în cămaşă, cu minţile zdruncinate de tortura prici­nuită de gîlmele infectate, trei la număr în cazul lui. Şi-a încălţat pantofii şi a dat să-şi pună şi mantaua, dar infir­miera i s-a împotrivit şi i-a smuls mantaua de pe el. Omul a doborît-o la pămînt, a trecut peste ea, a alergat pe scări în jos şi apoi s-a năpustit în stradă, în cămaşă de noapte, drept spre Tamisa. Infirmiera, alergînd după el a strigat la paznic să-l oprească. Dar paznicul speriat de smintit şi temîndu-se să-l atingă, l-a lăsat în voie. Omul a coborît treptele spre rîu, şi-a zvîrlit cămaşa de pe el, s-a cufundat în apă şi, fiind un bun înotător, a pornit să străbată flu­viul înot. Curentul apei împingîndu-1 spre vest, a ajuns la debarcaderul Falcon Stairs unde a coborît la ţărm. Întrucît era în puterea nopţii, nu se afla ţipenie de om pe străzi şi a început să alerge hai-hui, gol puşcă. După un timp, apa venind iarăşi mare, omul se aruncă din nou şi înotă îndărăt. Se urcă la ţărm, o luă iar la goană pe străzi şi, ţuşt în pat. Şi această extraordinară experienţă l-a lecuit de boală. Mişcarea violentă a braţelor şi a picioare­lor a făcut să-i coacă şi să crape umflăturile pe care le avea la subţiori şi pe vintre, iar răceala apei a domolit fierbinţeala din sîngele lui.

Trebuie să adaug că am istorisit această întîmplare aşa ca şi pe celelalte, cu alte cuvinte ca pe un fapt care mi-a ajuns la cunoştinţă, aşadar n-aş putea pune mîna în foc că lucrurile s-au petrecut întocmai şi mai cu seamă că omul s-a tămăduit pe această neobişnuită cale. Mărturisesc că nici nu mi se pare a fi cu putinţă. Dar mie îmi slujeşte ca să vă arăt actele disperate pe care le înfăptuiau la acea vreme oamenii cuprinşi de viitoarea delirului şi a nesăbu­inţei. Şi cîte asemenea n-ar mai fi avut loc dacă bolnavii n-ar fi fost împiedicaţi prin închiderea caselor. Acesta, so­cotesc eu, a fost cel mai mare folos, dacă nu cumva singu­rul, al crudei măsuri luate.

Pe de altă parte, lumea se plîngea şi bombănea amar­nic împotriva metodei.

Jalnice erau strigătele celor bolnavi care, cu judecata rătăcită din pricina durerilor chinuitoare sau a fierbinţelii care făcea să le clocotească sîngele, se vedeau fie întemni­ţaţi în case, fie legaţi de pat sau de scaune, pentru a fi îm­piedicaţi să-şi facă singuri cine ştie ce rău. Zbierau cît îi ţinea gura că erau încătuşaţi şi că nu li se îngăduie să moară în voie.

Această năpustire a bolnavilor în stradă a fost un lucru cumplit şi autorităţile au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca s-o împiedice, dar cum, de cele mai multe ori, lucrurile se întîmplau noaptea şi pe neaşteptate, slujbaşii nu erau întotdeauna la faţa locului ca să-şi poată face datoria. Şi, adeseori, chiar cînd asemenea evadări aveau loc în timpul zilei, cei ce trebuiau să-i oprească se fereau să se amestece. Căci, ajunşi la asemenea stadiu, bolnavii erau mai molip­sitori ca oricînd şi ar fi fost din cale afară de primejdios să pui mîna pe ei. De cele mai multe ori alergau fără să-şi dea măcar seama de ceea ce fac, şi goneau pînă cînd că­deau morţi, sau pînă îşi istoveau puterile atît de rău, încît se prăbuşeau vlăguiţi şi după o jumătate de ceas ori un ceas îşi dădeau duhul. Cel mai sfîşietor era însă faptul că în acea jumătate de ceas îşi redobîndeau judecata limpede şi atunci, dîndu-şi seama de ce se întîmplă cu ei, îşi plîngeau durerea şi soarta amară prin bocete şi vaiere care-ţi zdro­beau inima.                       

Cele mai multe din aceste întîmplări se petrecuseră înainte ca dispoziţia de închidere a caselor să fi fost pusă cu stricteţe în aplicare; căci la început paznicii nu se ară­tară chiar atît de neînduplecaţi în paza oamenilor aflaţi în case. Aceasta pînă cînd cîţiva dintre cei ce-şi încălcaseră îndatoririle au fost aspru pedepsiţi pentru vina de a fi lăsat oamenii asupra cărora vegheau, fie bolnavi, fie să­nătoşi, să se strecoare afară din case. Dar după ce slujbaşii care-i supravegheau pe paznici luară hotărîrea să urmă­rească felul în care aceştia îşi îndeplineau misiunea, cei popriţi în case s-au izbit de cele mai mari restricţii.

Şi dacă bolnavii n-ar fi fost izolaţi în felul în care am arătat, Londra ar fi devenit în acele zile cel mai lugubru loc din lume. Pentru că străzile ar fi fost presărate cu morţi, şi ar fi murit în stradă tot atîţia cît şi în case. Bolnavii în plin delir nu puteau fi ţinuţi decît cu forţa în casă, şi mulţi dintre cei nelegaţi s-au azvîrlit pe fereastră cînd au văzut că nu pot ieşi pe uşă.

Faptul că oamenii nu puteau ţine legătura unii cu alţii în acele vremuri de durere a făcut cu neputinţă ca cineva să cunoască toate întîmplările extraordinare care aveau loc în diferite familii. Socot că niciodată nu s-a putut afla cu exactitate cîţi oameni cuprinşi de delir s-au înecat în Tamisa sau în rîul Hackney care curge dinspre mlaştini. Buletinele săptămînale înregistrau prea puţine dintre aceste cazuri. Şi din ele nu puteai şti niciodată cine se înecase dintr-un accident şi cine nu. Dar eu unul gîndesc, din cîte am aflat sau am observat, că în acel an au murit înecaţi mult mai mulţi decât cei trecuţi în toate Buletinele luate laolaltă, pentru că multe cadavre n-au putut fi pescuite.

Şi la fel de mulţi au pierit şi prin alte mijloace de si­nucidere. De pildă, un om din strada Whitecross şi-a dat foc în propriul său pat. Unii zic că a făcut-o singur, alţii zic că a fost mîna infirmierei care-l îngrijea. Ce se ştie însă sigur e că omul era bolnav de ciumă.

Se poate socoti o întîmplare fericită, şi de multe ori mi-am repetat pe atunci acest lucru, că în acel an n-au izbucnit în oraş focuri, sau cel puţin nu focuri mari. Alt­minteri ar fi fost un dezastru. Ar fi însemnat ori ca lumea să lase focurile nestinse, ori să se adune în mulţimi şi îm­bulzeli, fără a ţine seama de primejdia molipsirii, fără a se gîndi în ce case intră, pe ce mobile pun mîna sau printre ce oameni se amestecă.

Dar, în afară de un foc în parohia Cripplegate, şi de vreo două trei vîlvătăi care au fost înăbuşite pe dată, în tot lungul anului am fost scutiţi de nenorociri de acest fel.

Circula povestea unei case din Swan-Alley, în care în­treaga familie se molipsise şi muriseră cu toţii. Ultima persoană, o femeie, zăcea moartă pe podea şi se pare că se întinsese să moară în faţa vetrei. Cîţiva tăciuni au sărit, zice-se, din sobă şi au aprins scândurile şi grinzile. Duşu­meaua ar fi ars, se spune, pînă la femeia moartă, iar flă­cările au ocolit trupul neînsufleţit, cu toate că nu era în­făşurat decît într-un cearşaf. Iar focul s-ar fi stins de la sine, fără să mistuie întreaga casă, deşi nu era decît o coşmelie din lemn.

Cît adevăr zace în această poveste n-aş şti să spun. Oricum, însă, focul avea să pârjolească oraşul abia în anul următor, dar în anul ciumei l-a scutit..

E chiar de mirare că nu s-au întîmplat mult mai multe nenorociri ţinînd seama de crizele de nebunie în care chi­nurile bolii îi azvîrleau pe bieţii oameni, cînd se aflau sin­guri.

      Daniel Defoe - Amintiri din vremea ciumei