Din seria„ Lecturi obligatorii” - Plăcerile

MARCO REXREY: „Plăcerile“ — Viaţa sentimen­tală a unei lăcuste, ale cărei vibraţii au o lungime de undă mult mai redusă decît cea umană. Scopul analizei îl mărturiseşte însuşi M. Rexrey: „Omenirea a avut parte mai mult de modele grandioase, giganteşti, decît de unele delicate. Deşi nu făceau analiză, anticii presupuneau o viaţă sufletească de mai mare calibru eroilor şi zeilor de care se ocupă operele clasice. Scri­itorii moderni au năzuit şi ei, în continuare, să înfăţi­şeze mişcări şi situaţii de ample dimensiuni, puternice, terifiante, care măguleau pe cititor şi-l copleşeau. In general, grandomania, elefantismul caracterizează arta portretului şi a compoziţiei. Am încercat în romanul meu să aleg o cale contrară, să readuc pe om la reali­tate, prezentîndu-i modele mici, perfect structurate la dimensiunile microscopice.“

Încercarea s-ar numi merituoasă chiar daca Rexrey ar fi rămas numai la intenţii. Dar el a mers mai de­parte, demonstrînd că metoda lui nu are nimic revolu­ţionar din moment ce a plecat, ca şi înaintaşii săi, de la observarea atentă a trăsăturilor umane. Numai că în loc să folosească hiperbole, a utilizat reductorul: el a desfoliat obiectul de multele învelişuri de prisos cu care l-au încărcat ceilalţi, l-a aşezat simplu în cadrul relaţiilor fireşti şi l-a descris. Într-adevar, viaţa mo­dernă ne oferă numeroase exemple de oameni care, pe măsură ce s-au integrat colectivităţii, au renunţat la arabescurile gîndirii, la zorzoanele sentimentelor, la dantelele, clapetele, coleretele şi nasturii trăirilor com­plicate. Un bărbat şi o femeie care se iubesc renunţă, cu luciditate şi bravură, la mulţimea de fraze şi de jocuri inutile ale frazelor, la tresăriri, la oftaturi, la visul desfăcut în patru şi la alte mofturi. Se întâlnesc, iau împreună un coniac, se împing pe tăcute în auto­mobil, urcă o scară, deschid o uşă şi se culcă împreună pe covor. După o ţigară bună, se despart, schimbînd un număr de telefon la care nu vor apela nicio­dată. Îşi amintesc cine ştie cînd, la o serată, că ea se numea Flavia sau Marcela, că pe el îl chema Flaviu sau Marcel. Fusese o seară plăcută, el trebuia să ia parte la un parastas, nu-i venea de loc să meargă, o întîlnise pe ea... Ea ieşise după cumpărături, nu găsise panglică mov şi-l aflase în dreptul vitrinei. O salutase foarte elegant, cu pălaria lui bleu sau, mai curînd, vernil, perforată. Spunea ca e inginer, că a lucrat pe un şantier naval, se pricepea minunat să determinte to­najul la vapoare şi şlepuri, îi plăceau nemaipomenit cursele de trap. Nu, cursele îi plăceau, dar nu de trap, ci de automobile, da, de automobile, se pricepea deoa­rece lucra la un garaj, era maistru sau contramaistru. Dacă eşti contramaistru, lucrezi împotriva maistrului sau numai îl contrazici ?

Viaţa sentimentală a unei lăcuste nu cunoaşte eşecu­rile pe care noi ni le pregătim prin complicarea fiecărui detaliu sau, mai precis, ni le-am complicat pînă acum. Dovadă sunt mărturisirile eroinei, care îşi ţine jurnalul, poate primul jurnal ce nu cade în banalitate şi desuet. De pildă: „Dimineaţă însorită, rouă puţină, vînt uscat dinspre şosea. Baloanele de păpădie, cupole florentine obositor repetate pînă la marginea dumbrăvii. Salt de calitate, egal, arcuit. Satisfacţii. Ciocnire în zbor de un corp tare, cheratinos. Ce se ascunde sub platoşa lui? E precis verde, are mandibule puternice, elitre ni­tuite, articulaţii foarte elastice. În iarbă, sub tremurul asurzitor al unei foi păroase, antenele lui îmi cuprind inelul mezonotului şi-mi înfioară abdomenul. Clipele se scurg vertiginos: una, două, şapte, cinci, treisprezece, opt... îi răspund cu antenele moi, caline, îl prind ca pe un arc şi-l cer, abandonîndu-mă. Mă îmbrăţişează. E minunat. Ne cuplăm scurt, metalic, apoi, aşa înlăn­ţuiţi, ca să nu ne plictisim, în timp ce fărîmele de pămînt plesnesc în juru-ne de căldură, ne rămîn la dispoziţie suficiente clipe ca să observăm cum cerul se învolbureaza către nord-vest, cum rîndunelele crimi­nale zboară foarte jos, cum undeva în depărtare se aude bubuitul oribil al unei motociclete, cum pe sub picioarele mele şi ale lui, alcătuind o schelă, trec două furnici, încovoiate de saci grei. Ghiventul începe să cedeze, şaiba devine de prisos, treaba asta devine vag plictisitoare, mă desprind. El îşi găseşte momentul po­trivit ca să dea drumul delicatului strung pe care-l poartă cu sine, eu mă grăbesc să prind un ţînţar mus­tind de sînge proaspăt şi care se opune zadarnic. Plec îndată în lume, lăsând în ţarină amprenta picioarelor mele frumoase, dulcea amintire a unei operaţiuni bui­mace, pe care o datoram acestei veri minunate, înainte de vestejirea ierburilor. La capătul zborului de şase metri, nu lipsit de peripeţii, mă întâmpină fotografii, cinematografia, reporterii, mi se iau interviuri, sînt so­licitată să declar ce culoare prefer şi cît cheltuiesc pe săptămînă. La întrebarea ce gen de bărbat prefer, refuz să răspund, nu din discreţie, ci din sinceră ignoranţă. (Editura „Reprize“, Rouen 1958.)

Mircea Horia Simionescu – Ingeniosul bine temperat