Noica - Povestiri despre OM (1)

POVESTEA SENZAȚIEI

A fost odată un om ca toți oamenii, unul tânăr, care simțea din plin, gândea nu mai mult decât trebuie, ca toți tinerii, și se bucura de viață. Mai ales simțirea sa îi trezea satisfacții, căci vedea cum prin ea poate cunoaște de-a dreptul lumea, în lung și în lat, în toată bogăția și adevărul ei. De aceea și avea multă încredere în simțirea sa.

Într-o zi i s-a întâmplat – nu un lucru extraordinar, departe de asta, ci unul care se poate întâmpla oricui: să simtă vidul vieții. Vezi, stai așa și-ți spui cu voce tare numele: și el sună gol. Sau te uiți la colțul tău de lume și-l vezi cum este, o casă între case; ai putea sta într-o alta, ai vrea să stai și aici, și acolo, ești nicăieri și tu însuți ești nimeni. Nu e mare lucru în gândul acesta, firește, dar câteodată devine apăsător. Îți face spectrală lumea. Ce ți se poate întâmpla mai curios decât să vezi dintr-odată scheletul în oameni, cum spunea nu știu cine că vede în iubita sa? adică să nu vezi un om, ci să vezi un spectru, pe cineva? să nu vezi un lucru, să vezi ceva? Chiar atunci când ți se pare că ai o experiență mai plină, sau poate tocmai atunci, vidul vieții stă gata să-ți apară mai izbitor. (E ca în poemul acela al lui Rimbaud, surprinzător de potrivit intitulat „Sensation“, unde vezi la început expresia unei plinătăți – un tânăr, mergând fără țintă, printre lanuri, heureux comme avec une femme – și te lași purtat ca de o senzație bună, pentru ca dintr-odată să-i simți vidul, jocul de spectre, cu tinerețe în general, cu nicăieri, cu feminitate în general, și să realizezi cum „cineva“ este fericit alături de „ceva“, în anonimatul vieții.) Oamenii trăiesc liniștiți și siguri, în bogăția aparentă a vieții lor. Câteodată ei văd că nu e bogăție. Dar ce vreți să facă?

A fost odată un om ca toți oamenii, unul tânăr, care a făcut altceva: a pornit în urmărirea vidului vieții… Nu știa bine unde avea să ajungă, peste câte mări și țări avea să călătorească, prin câte stări și întruchipări avea să treacă. Noi, cei care povestim, știm toate acestea, dar nu putem nici noi spune lucrurile decât cum s-au desfășurat.

Când a resimțit vidul, tânărul nu s-a speriat prea tare, căci era un om întreg la minte. S-a gândit că-și dă prea multă importanță lui și impresiilor lui; că în fond lucrurile importă, nu el, și că, spre a reintra în ordine, n-avea decât să se întoarcă spre lucruri, spre ceea ce există aci și acum. Va fi știind și lumea ceva de când tot spune vorba aceasta: hic et nunc. S-a aplecat atunci asupra senzației pe care o avea acum și a văzut că era bună și plină. Undeva pe o pagină a sufletului a notat: acum e noapte și am o senzație bună.

A doua zi, când a regăsit însemnarea, nu mai era noapte, firește, dar exista și acum ceva, el spunea mai departe „acum“, iar acest acum aluneca peste viața sa, păstrându-se intact și păstrând totodată ceva din clipele trecute. Cum asta? Să fie „acum“ o simplă vorbă generală, ca tot ce e vorbire? Dar atunci însemna că vorbirea e mai adevărată și mai tare; că senzațiile poartă în ele generalitatea pe care o exprimă vorbirea. Și la fel aluneca „aci“ peste lucruri, peste arbori și case, văi și dealuri. Te miști și spui despre toate, rând pe rând, că sunt „aci“. Acum și aci devin un fel de salut pe care-l faci lucrurilor, în trecerea ta prin lume, sau în trecerea lumii prin fața ta. Iar lucrurile trec și salutul rămâne.

Ajuns aci, tânărul înțelegea că nu începuse bine. Sfârșise prea ușor cu sine în favoarea lucrurilor. În definitiv „acum“ și „aci“, ca și afirmația de „asta“, sunt ale cuiva. O persoană e cea care spune că acum e ziuă, că pomul e aci sau că lucrul acesta este acesta. Certitudinea sensibilă privește deci un eu. – Dar care eu? Cel care vede un pom sau cel care vede o casă? Pe amândoi. Adică pe nici unul. Adică pe toți. Când spun „acest lucru de aci“ îl pot spune despre toate, după cum când spun „acest eu individual“ îl pot spune despre oricine. Și nu numai când spun, ci când simt așa, că am ceva individual în față, am de fapt o generalitate.

Aceasta îl supăra în fond pe tânăr: că lucrurile nu erau ele însele, ci orice altceva. Lucrurile astea, pe care le simți atât de viu, sunt un caz particular, un de exemplu; și tu ești un caz particular, un de exemplu (cel ce stă aci, de exemplu; cel care spune și simte asta). Vrei ceva anumit și crezi că senzația ți-l dă, dar te trezești că ea îți aduce o lume întreagă, o generalitate. Fără să ții listă, ca Don Juan, simți de la început că experiența ta nu e decât una din 1003. Și tu ești unul din 1003.

Iarăși luase prost lucrurile, așadar. Nu putea spune chiar că sentimentul acesta de vid era al unui „gol“. Ceva era în viața sa; dar era doar ceva, după cum el era doar cineva. Ciudățenia ce i se întâmpla era că el, om al senzațiilor, risca să vorbească de deșertăciune și să plutească în asemenea abstracțiuni. – Dar asta s-o spună și s-o simtă cine vrea, el avea certitudinea sa sensibilă. Iar dacă o avea, însemna că putea să dea socoteală de ea. N-avea rost, probabil, să pună toată greutatea nici pe lucruri, nici pe persoane, de vreme ce și unele și altele sunt repetabile și devin fantomatice; așa cum n-are rost, când faci un drum, să numeri pașii, căci drumul ca întreg, senzația mersului contează. Se hotărî deci să se întoarcă la certitudinea sa sensibilă și s-o privească așa cum era, ca un întreg.

Ce îi dăduse sentimentul de vid era faptul că este cu adevărat ceva fantomatic în felul cum trec pe dinaintea noastră ceasurile și locurile, stările și lucrurile. Nu le poți reține pe ele, dar reții savoarea lor, prezența. Iar prezența e o statornică absență, căci e plină de toate absențele, de tot ce ți-a fost prezent altădată și te-a învățat să guști prezența; plină până și de absența lucrului ce ți-e prezent o clipă încă! E și acesta un fel de-a vedea lucrurile, mai mult prin nu decât prin da. Dar nu poate fi și felul senzației, care tocmai asta spune: da peste tot, da la orice și de-a dreptul. Și ce adânc te cufunzi cu câte o senzație, ce învăluitoare e certitudinea ei. E de ajuns să-ți arăți și să arăți altora certitudinea aceasta, ca să nu te mai îndoiești de pozitivul ei. – Sau ca să te îndoiești? Căci iată, de îndată ce-ți vădești certitudinea, negativul reapare. Îți arăți casa și spui celuilalt, sau îți spui singur: nu e casa din dreapta, unde ai privit întâi, nici cea din fund, ci aceea de acolo. Ai spus doi de nu ca să spui un da. Sau să presupunem că ai o certitudine sensibilă acum, că trăiești acum o clipă bună. În momentul chiar în care vrei să arăți cum e acum, acest acum a și trecut; dar acum negi prezentul ca să te întorci la trecut și pe urmă cu trecut cu tot te întorci la prezent.

Spusese mai sus că prezența e plină de absențe; dar asta sună paradoxal și puțin ridicol. Nu: orice prezență e plină de refuzuri, orice senzație și certitudine sensibilă e un fel de „lăsați-mă în pace voi, alte senzații și solicitări, o vreau doar pe aceasta, mi se impune, dintre voi toate, aceasta“. Refuzi în dreapta, refuzi în stânga și ai obținut. Ceea ce obții cu senzația ta este plin de refuzuri, într-atât de încărcat de ele, când stai puțin să te gândești, încât lucrurile încep să nu mai fie ce sunt, ca o statuie care-ți redevine piatră dacă nu-i mai vezi frumusețea, sau ca o iubită părăsită ce redevine o ființă umană ca și celelalte. Oamenii fac neîncetat experiența asta, dar o uită. Ei nu-și analizează senzațiile, cum s-a apucat s-o facă tânărul acesta ca toți oamenii. Și o clipă ar fi fost și el pe punctul să revină la înțelepciunea comună și la viața practică, dacă nu i-ar fi venit în minte lucrul acesta extraordinar, că în viața practică însăși el nu face altceva decât să refuze lumea reală și să trăiască printre „entități“.

Ce facem când mâncăm ori bem și de ce misterele acelea antice de la Eleusis vorbeau de taina mâncatului și băutului? Refuzăm lucrurile drept ce sunt și le tratăm ca generalități. Anticii mâncau pe Ceres și beau pe Bacchus; pentru noi, roadele sunt generalități încă. Un măr nu ți-e un măr, ci o substanță hrănitoare. Noi nu credemîn lucrurile lumii acesteia, de vreme ce le nimicim și le consumăm. Spui că ele îți sunt adevărate, dar te dezminți și le dezminți la fiecare pas. Și la fel le dezminte, fără s-o știe, animalul, consumându-le; la fel le dezminte statornic și solemn firea. Totul vine să respingă siguranța noastră în realitatea lucrurilor individuale și să lase în locul lor cenușa generalității. Nimic nu este ce este, toate sunt fantomatice, spectrale. Ce pustiu vine să se întindă, din inima omului, peste mult răbdătoarea lume?