Un roman care se pregătește să apară (I)

Cap.1. Întâlnirea cu Alesia

Evident că urma să fie simplu. Viața mă aruncase de colo-colo și trecusem prin atâtea, încât revenirea, după 20 de ani, la catedră, nu avea de ce să fie o problemă. În timp ce tramvaiul mă ducea către inspectoratul școlar din Ploiești, mă gândeam la chinurile pe care le îndurasem pe când lucram la Timișoara, în fabrică. Altora li se poate părea o nimica toată, dar pentru mine, ceea ce mi se întâmpla era aproape imposibil de suportat. Directoarea, o femeie cu aspect de luptător de SUMO, era un adevărat monstru. Urletele ei băgau pe oricine în sperieți, mai ales că de multe ori porneau fără un motiv temeinic. Urla, de exemplu, pentru că te vedea trecând pe un coridor, cu o geantă pe umăr. Sau, pe canicula cea mai cumplită, urla dacă te vedea cu pantaloni până la jumătatea gambei. Sigur, pentru ea nu conta, purta fustă și își aerisea picioarele până sus. Odată, unul din camioanele firmei venise dintr-o cursă de trei zile și bietul șofer, care nu dormise mai deloc, parcase în curte fără să-l mai spele. Avea de gând să roage un coleg să rezolve problema, ca el să poată merge acasă pentru odihnă. Ghinionul lui a fost că exact atunci apăruse Olimpia – așa se numea monstrul – și începuse cu răcnetele:

‒        De ce n-ai spălat camionul? Cum îți permiți să intri în curte cu el în halul ăsta de împuțit? Înseamnă că așa o ții și pe nevastă-ta, împuțită.

Stătea în fața șoferului și urla, îl jignea pe el, familia lui, rudele și prietenii, pe oricine cu care ar fi avut vreo legătură cât de mică și el, o namilă de om, își freca mâinile și se uita în pământ, ca un elev care a fost scos la tablă și nu știe Teorema lui Pitagora. Mă întrebam de ce suportă oamenii un astfel de tratament. Adevărul era simplu: monstrul angaja aproape numai indivizi trecuți de 45 de ani, care nu și-ar mai fi găsit de lucru dacă erau dați afară. Așa că stăteau și îndurau.

După ce pățisem acolo, la Timișoara, chiar nu îmi închipuiam că mă mai poate deranja ceva. Aveam de gând să redevin profesor de matematică și asta însemna să fac ceea ce știu mai bine. Urma ca elevii să mă placă, așa cum se întâmpla în primii mei ani de învățământ, directorii aveau să fie oameni normali, nu monștri ca Olimpia. Mă apropiam de 50 de ani, părul începuse să-mi albească, aveam cărți publicate, așa că nu-mi făceam griji: cine să se fi purtat cu mine cu lipsă de respect?

Tramvaiul trecea prin spatele Catedralei, se vedea piața, puhoi de lume peste tot, mai aveam câteva stații până la inspectorat și mi-am adus aminte de o întâmplare petrecută acolo cu peste 25 de ani în urmă, pe când eram profesor la Sinaia, orașul meu natal. După absolvire fusesem repartizat în localitatea Țintea, dar încă din al doilea an prinsesem o detașare în orașul meu natal, printr-un concurs de împrejurări cu totul nesperat. Inspectorul de matematică avea o protejată care luase repartiție la Sinaia cu un an înainte, dar era din Țintea. Așa că nu trebuia să facă altceva decât o simplă rocadă. În anul următor, a trecut la al doilea pas: titularizarea mea la Sinaia și a protejatei la Țintea. Pentru asta era nevoie să merg cu un dosar la inspectorat, așa că am luat trenul și m-am dus. Era o iarnă foarte geroasă, trenurile nu erau încălzite, mă îmbrăcasem gros, cu pulover de lână și palton, cărora le adăugasem un fular gri și pufos. Pe cap aveam o căciulă de blană pe care mi-o făcuse tata, pe comandă, la un atelier specializat. Până atunci evitasem s-o port, deoarece mi se părea că îmi dă un aspect de bătrân bolnăvicios. Dar mi-am zis că la o instituție a statului nu se cuvine să te duci cu fes. Am ajuns, am întrebat la poartă și am fost îndrumat către un anumit birou. Am bătut la ușă și am intrat. Înăuntru, o căldură plăcută, provenind de la o sobă de teracotă în care ardeau lemne de fag. Rezemată de sobă, o cucoană impozantă, îmbrăcată cam cenușiu, cum se purta pe-atunci. Undeva mai spre fereastră, un birou și acolo o altă cucoană, așezată și râzând cu gura până la urechi. Am zis „sărut mâna” și dintr-odată am simțit că nu sunt binevenit. N-au trecut zece secunde și cucoana de lângă sobă a început să-mi facă morală. Că n-am bătut la ușă, însă chiar dacă aș fi bătut, ar fi trebuit mai întâi să aștept să mi se spună „intră”. Dar cea mai mare problemă, culmea impoliteții, era că nu-mi scosesem căciula de blană. De aici a urmat o serie de piedici care mi s-au pus la titularizare, pentru că femeia de lângă sobă nu era oricine, ci chiar inspectorul general adjunct. Dar dorința inspectorului de matematică de a-și aduce protejata acasă a fost suficient de puternică pentru a se face, în cele din urmă, rocada.

Am ajuns la inspectorat și nu mi s-a părut nimic schimbat, cu excepția faptului că puseseră geamuri termopan. M-am dus direct la inspectorul general și i-am spus că vreau să revin după aproape 20 de ani în învățământ. L-a sunat pe inspectorul de personal, respectivul a apărut, i‑am spus ce și cum, inclusiv că îmi lipseau niște acte, dar că pot face rost de ele ulterior. Omul mi-a explicat amabil că nu sunt probleme, că e nevoie de profesori ca mine, care au terminat facultatea pe vremea când încă se mai făcea carte. Așa că le-am mulțumit și am depus dosarul la registratură, după care am plecat la tramvai.

Locuiam la vreo 30 de kilometri de Ploiești, în Câmpina. Închiriasem o garsonieră la etajul III, într-un bloc care cândva fusese destinat muncitorilor de la sondele petroliere. Aveam un pat, o masă și un dulap. Chiuveta era ca pentru copii, iar în spațiul destinat dușului încăpeam cu greu. Stăteam mai tot timpul întins și mă gândeam la întâmplările prin care trecusem. Oare ce avea să-mi rezerve viitorul?

Coboram o dată pe zi ca să merg după cele necesare traiului. Din când în când, dădeam o fugă la Breaza, unde locuia Octav, un fost coleg de bancă, unul dintre puținii prieteni pe care îi mai aveam din vremea liceului. Mi se părea grozav să stau câteva zile într-o casă de oameni, să mă pot duce dintr-o cameră în alta, să mă uit la televizor, să ies în curte și să mă joc cu câinele. O încântare. De acolo mi s-a și tras sfârșitul delăsării, pentru că Dana, soția lui Octav, s-a pus pe capul meu și nu s-a lăsat până nu i-am promis că mă fac din nou profesor. Dacă ajunsesem cu dosarul la inspectorat, ei i se datora. Îmi spunea mereu că trebuie să fiu un domn, să umblu îngrijit, să-mi tund barba care-mi crescuse ca a băieților de la ZZ Top. Adevărul e că nici nu mă mai încheiam la pantofi, iar când ieșeam din casă purtam tricouri sau cămăși necălcate, fără să-mi pese că se uită careva la mine. Dar Dana îmi spunea mereu că sunt un om mult prea inteligent ca să ajung să mor pe-un pat deșelat într-o chițimie infectă, că trebuie să mă ridic neapărat și să fiu din nou ce-am fost. M-a trimis la un medic, care mi-a dat adeverință că sunt apt pentru a preda la școală, m-a sunat în permanență să mă întrebe în ce stadiu am ajuns cu actele și uite-așa, în ultima zi în care se mai putea, m-am dus la inspectorat și m-am înscris.
Dosarul fiind depus, urma să țin, pentru început, o lecție la o clasă de liceu. La termenul stabilit, am mers la Colegiul Nicolae Grigorescu din Câmpina. Îl țineam minte din vremea adolescenței, când participam, acolo, la olimpiadele de matematică. O clădire frumoasă, veche de 100 de ani, în care mi-ar fi plăcut să învăț. Am ținut o oră cu tema „Grafice de funcții” la o clasă de-a XI-a. Și, incredibil, încă din primul minut m-am simțit de parcă niciodată n-aș fi plecat de la catedră. Am conversat cu elevii, i-am făcut curioși, mi-au revenit în memorie diverse asociații de idei și exemple, ba chiar și câteva din glumele cu care detensionam atmosfera cu 20 de ani în urmă. Ora a ieșit foarte bine, am primit 9.50 – nici nu mai țin minte din ce motiv nu mi-au dat 10. M-am dus direct la Breaza, cu vinuri pentru Octav și flori pentru Dana și am sărbătorit evenimentul. Intrasem în joc și acum chiar îmi doream să iau un post de profesor, indiferent unde.
După lecție, urma examenul scris. În afară de matematică, exista și o probă de metodică a predării. O materie pe care o ignorasem în vremea lui Ceaușescu și pe care acum se pune un accent foarte important. Am învățat eu câte ceva, dar îmi venea foarte greu, pentru că gândurile nu îmi dădeau pace. Nu rezistam mai mult de zece minute. Mă întindeam pe pat, fixam un punct din tavan și o luam de la început cu toate problemele, cu întâmplările prin care trecusem, cu ciudățeniile pe care mi le oferise viața. A durat ceva toată zbaterea asta. Iar când m-am dus la examenul scris, am constatat că, într-un mod greu de înțeles, îmi rămăseseră totuși în cap destule noțiuni de metodică. Am luat peste 8 la examen, probabil că luam 10 dacă nu era metodica. La final, am avut 8.40, pentru că se ținea seama și de lecția de la Grigorescu și nota de acolo reprezenta o treime din media finală. Medie mare pentru cineva care nu mai făcuse matematică de atâta vreme. Dar nu de ajuns de mare ca să prind unul dintre cele patru posturi de profesor titular. Unul din ele era chiar la Țintea și mă gândeam ce frumos ar fi fost să mă întorc acolo după atâta amar de ani. Acum însă îmi spun că a fost un adevărat noroc pentru mine că nu am avut medie suficient de mare, pentru că nimic din lucrurile incredibile care mi s-au întâmplat după ce mi-am luat postul în primire nu s-ar mai fi întâmplat.
În august, a avut loc repartizarea. Am luat o catedră formată din 23 de ore, împărțită între două școli. Habar nu am avut, când am ales Școala Gimnazială Sfânta Varvara, că e vorba despre una dintre cele mai prestigioase din Ploiești. Înainte îi zicea, simplu, Școala 21 și așa o știe lumea și acum. Cea de-a doua se cheamă Bassarabescu, după numele acelui profesor de geografie din Focșani care, odată strămutat în Ploiești, a scris o mulțime de nuvele dintre care nu-mi amintesc să fi reținut vreuna. În cancelarie cred că tronează și acum un tablou de-al lui, care amintește izbitor de Lee van Cleef, erou al filmelor western care-mi încântaseră copilăria. Dar grosul orelor erau la Sfânta Varvara și ăsta era un noroc chior. Făceam zece minute de lângă casă cu autobuzul 5, care venea la intervale regulate și nu întârzia niciodată. La cealaltă școală mă duceam o singură dată pe săptămână și atunci luam taxiul, care mă costa câțiva euro dus‑întors. Locuiam la etajul II, care era și ultimul,  într-un bloc vechi, liniștit. Plăteam 600 de lei pe lună și mi se părea un preț bun. Dat fiind faptul că urma să primesc și salariu, chiar că eram mulțumit, cu atât mai mult cu cât nu mă deranja nimeni, vecinii nu puneau muzica tare, nu se îmbătau, nu spărgeau toată ziua pereții cum auzisem că se întâmplă prin alte locuri. Clar că urma să fie totul simplu.
Am început activitatea pe 1 septembrie 2017. Nu făceam decât să mă duc la școală, să beau o cafea, să semnez condica și să stau de vorbă cu profesorii. Unul dintre ei, pe nume Doru Calotescu, îmi fusese coleg de facultate. Îmi aminteam destul de vag de el, dar ceva îmi spunea în mod nedeslușit că între noi se petrecuse ceva, mai mult sau mai puțin plăcut. Până la urmă mi-am amintit: se ținuse după Luminița, o fată cuminte din Călărași, dar ea îl refuzase și devenise prietena mea, cu care, peste nici doi ani, m-am și căsătorit. N-am avut copii și, după cincisprezece ani, am divorțat de comun acord, rămânând prieteni. Se recăsătorise și plecase în Marea Britanie, iar eu, după alți cincisprezece ani, devenisem din nou coleg cu Doru, de astă dată ca profesori. Doar una dintre nenumăratele coincidențe cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor.
Școala era aproape lipită de Biserica Sfânta Varvara, care o și patrona, de altfel. În spate avea o curte mare unde se juca fotbal și se țineau festivitățile. În partea dinspre nord-vest, la circa 30 de metri distanță, era o clădire neterminată, înconjurată de copaci, despre care am aflat că ar fi trebuit să fie o sală de sport, dar pentru că nu se mai găseau bani, ideea fusese abandonată cu mai bine de zece ani în urmă. Între această ruină și spatele curții bisericii nu erau decât o alee și un gard metalic. Aleea ducea către un zid cam sinistru, dincolo de care era o străduță cu un nume straniu: Iarului. Se înfunda chiar în acel loc, iar peste drum se vedea un teren viran plin de grămezi de moloz, fiare și diverse lucruri aruncate, printre care mișunau câinii fără stăpân. Din punctul terminus al străduței s-ar fi putut intra în curtea bisericii, dar drumul era blocat de o poartă metalică imensă, pe care o puteam zări dacă priveam pe un anume geam de la etajul al doilea al școlii și care nu mai fusese deschisă, probabil, de foarte multă vreme. Elevii îi ziceau Poarta Ruginită. Accesul pe alee era strict interzis, pentru că ruina sălii de sport ar fi putut să se prăbușească și atunci ar fi urmat anchete, procese etc. Cineva pusese acolo un lanț greu și un panou pe care scria cu vopsea fosforescentă „Trecerea oprită”.
Directoarea școlii, Camelia Georgescu, profesoară de geografie, arăta ca un top-model. Așa mi se părea mie, cel puțin. Mignonă, pe la 30 și ceva de ani, cu un trup aproape perfect, cu părul lung și negru, arbora un anume zâmbet care părea să spună „sunt conștientă de faptul că arăt grozav, în plus sunt inteligentă și am putere, conduc școala și o fac bine, admirați-mă”. Sau cam așa ceva.
Când am avut primul contact cu elevii de la clasa a VIII-a, m-am îngrozit. Nici vorbă de vechiul stil, cu care eram obișnuit. Se uitau la mine și mă evaluau, de parcă și-ar fi cântărit șansele de a mă pune cu botul pe labe. Sfidători, enervanți, unii rânjeau, alții fredonau, își aruncau unul altuia diverse obiecte, mâncau... Asta ca să nu mai zic de faptul că aveau cu toții la ei telefoane mobile, care, chiar dacă erau date pe silențios, mă iritau prin simpla iluminare periodică a display-ului. Mi-am adus aminte brusc de unul dintre filmele pe care le văzusem în adolescență. Se numea „Domnului profesor, cu dragoste”, un film cu Sidney Poitier în rolul unui profesor negru care merge să predea într-o școală de cartier și, de unde la început este întâmpinat cu ostilitate, ajunge să fie respectat, ba chiar iubit de elevi. În film, mi-am zis, e simplu: toate merg după cum dorește regizorul, dar în viața reală se discută altfel. Mi-am dat seama curând că există elevi cu care nu se poate face absolut nimic ca să-i apropii de matematică și nici, în general, de ideea de școală ca platformă către un viitor bla bla. Poate credeți că nu am încercat, că nu m-am străduit... Adevărul este că am făcut-o în toate felurile, dar parte dintre elevii ăia nu dădeau doi bani pe ce le spuneam eu. Alții, puțini la număr, păreau a mă lua în serios, dar interesul le dispărea, cu câteva excepții, odată cu terminarea orelor. Printre excepții, o fată pe nume Alesia, o brunetă drăguță, cu o fire calmă, care vorbea rar și de cele mai multe ori răspundea corect la întrebările mele. Cu timpul a devenit singura din clasă care lucra, învăța, se chinuia să înțeleagă, mă ruga să o ajut la anumite probleme. Mi-aș fi dorit să fie majoritatea elevilor ca ea, dar nu-mi fusese scris să am parte de o clasă bună, cu care să am rezultate la examenul de evaluare națională din acel an. Așa că am renunțat repede la orice tentativă de a face pe dascălul și am adoptat un stil aparte. Îi luam peste picior, le arătam cât sunt de ignoranți și cât de multe știu eu, practic îi puneam mereu în dificultate, pentru că știam să le dau replici la care pur și simplu realizau că nu are rost să continue dialogul. Ei bine, nu a fost chiar pedagogic, dar cel puțin am obținut o victorie: până și cei mai dificili dintre elevii clasei au căpătat un anumit respect față de mine și au început să se comporte altfel. Nu învățau în continuare nimic, firește, dar nu mă mai deranjau în niciun fel. Stăteau liniștiți în bănci și se ocupau în tăcere de ale lor: unii intrau pe Internet, alții desenau, alții închideau ochii și se gândeau cine știe la ce, iar eu puteam să fac cu ceilalți probleme de matematică pentru examen. În afară de Alesia, mai aveam un grup de patru elevi care, odată cu apropierea examenului, începuseră să manifeste interes pentru matematică. De bine de rău, pot spune că aveam anumite mici satisfacții profesionale, însă nici pe departe la nivelul pe care mi l-aș fi dorit.
Spre norocul meu, primisem ore și la două clase a V-a, unde lucrurile stăteau cu totul altfel. Copiii erau ascultători, cei mai mulți dintre ei învățau acasă, dacă le puneam o notă mai mică îi podidea plânsul și se apucau de treabă ca să nu se facă de râs. Îmi plăcea să lucrez cu ei. Pur și simplu simțeam satisfacția că învață de la mine, când înțelegeau ceva le sticleau ochii cu un fel de bucurie și uneori îmi venea să-l iau pe câte unul și să-l pup pe amândoi obrajii. Dar sigur că mă abțineam, erau vremuri în care pentru așa ceva puteai fi acuzat de pedofilie. Mai cu seamă că Doru, fostul meu coleg de facultate, nu mă privea cu ochi buni. Avea un stil de a pune anumite întrebări care m-a convins repede că e bine să-i dau răspunsuri cât mai evazive, pentru că sinceritatea m-ar fi putut costa, la o adică. Încerca să afle totul: ce-am făcut în anii de după facultate, cu ce m-am ocupat în Timișoara, de ce-am ajuns la Ploiești și tot așa. În cele din urmă a priceput că nu poate scoate mare lucru de la mine, așa că a dat-o pe glume, într-un stil de care eram sătul. Făcea tot timpul jocuri de cuvinte, marea majoritate cu trimiteri sexuale, râdea singur și, în felul ăsta, mă forța cumva să mă prefac că râd sau măcar că zâmbesc. Nu-mi spunea pe nume niciodată. De câte ori apăream în cancelarie mă întreba „ce faci poete?” – asta pentru că aflase de volumele mele de poezie. În felul ăsta încerca, mă gândeam eu, să acrediteze printre colegi ideea că n-aș fi bun de matematician, dacă scriu poezii. De ce-ar fi făcut una ca asta nu puteam ști. Dar nu-l luam în seamă și cred că asta-l enerva. Îl surprindeam uneori uitându-se la mine cu o căutătură ciudată, pe care nu reușeam s-o definesc nicicum. Dar nici nu îmi băteam capul să aflu despre ce e vorba. La un moment dat însă, mi-a spus cineva un lucru interesant. Doru fusese profesor la clasa unde învăța Alesia și avusese mari probleme cu elevii, în special cu ea, pe care o persecutase constant, în așa fel încât, în cele din urmă, tatăl fetei venise să-i ceară socoteală. În urma întâlnirii, Doru refuzase să mai predea la acea clasă. Am încercat să aflu despre ce fusese vorba între cei doi, dar nimeni n-a știut să-mi spună. Am întrebat-o chiar și pe Alesia, într-o pauză, însă nu a vrut să scoată niciun cuvânt.
Așa că mi-am văzut liniștit de activitate. Mă duceam la program fără să întârzii, întocmeam toate documentele școlare care mi se cereau, nu refuzam niciodată să particip la diverse ședințe, îi ajutam de câte ori puteam pe cei care aveau nevoie de cineva care să-i suplinească la ore. Totul începuse deja să mi se pară monoton, dar acceptam ideea că e mai bine așa decât să zac toată ziua întins în pat, cu ochii în tavan, gândindu-mă la lipsa de sens a vieții mele. Nici prin cap nu-mi trecea că ar putea să se întâmple ceva care să mă scoată din rutină, așa că evenimentele care au urmat m-au luat complet pe nepregătite.

Raul Sebastian Baz