O poveste cu Smaranda a lui Fănuş Neagu

Ploaie de vară cu peştişori roşii

În iunie, a treia lună de când îi fugise fata cu lemnarul Chivu Pătraşcu din Gorganul-tătarului, Grigore Cearcănu din Măgura hotărî că sosise vremea socotelilor.

-  Sus, îl strigă el pe Voinea, feciorul cel mic, şi hai să-i scoatem Smarandei apa de mare din urechi, iar pe lemnar să-l prăjim în ulei.

Porniră spre fundul curţii, ca să iasă în stepă printr-o ruptură a gardului. Într-o căruţă ruptă, dar cu coviltirul întreg, uitată lângă gardul de mărăcini din timpuri surde, două fetiţe din vecini împleteau coroniţe din albăstrele, rapiţă galbenă şi roşcuţă roşie.

-  Nea Grigore, îl strigă Călina, cea cu părul negru, răcusit în inele, Roxana nu mă crede că atunci când eraţi mici ca noi, bunicul meu fugea pe ape.

Batjocorirea artiștilor

Dacă tot am pomenit de Arșinel și de transplantul lui de rinichi, mi-am adus aminte de incredibila căinare a celor care în vremea lui Ceaușescu au fost „mari artiști”și acum sunt „muritori de foame”. Am pus ghilimele ca să arăt că lucrurile astea sunt spuse de alții. Ce-i drept, astfel de căinări se auzeau cu precădere în vremea guvernelor Boc. Veneau atunci la Antena 3 tot felul de domni și doamne la a treia tinerețe și vorbeau cu patos despre ce-a fost și ce-a ajuns câte un artist - ba Gheorghe Dinică, ba Ion Lucian, ne erau prezentați drept victime ale înfiorătorului satrap Boc, care le-a tăiat pensiile și așa de mizerie și care îi condamnă la moarte prin înfometare etc, etc. Bineînțeles că n-a murit nimeni din cauza lui Boc, dar orice prilej era bun pentru o nouă ațâțare împotriva lui Băsescu. 

O poveste de pe malul Dunarii a lui Fanus Neagu

Cocoşul roşu

„Cocoşul roşu" - mi-a spus Ştefan Drăgan, instructor al Sfatului popular raional Brăila, într-o seară de februarie, când ne-a înfundat viscolul pe amândoi într-un sat de câmpie - „Cocoşul roşu" este povestea tinereţii lui Ion Chiriac, prietenul meu de care m-am legat în vremuri de furtună.

Pe Chiriac l-am întâlnit în timpul secetei celei mari, în l947, când ne-am băgat amândoi argaţi la unul Gheorghe Jinga din Plătărăşti, sat aşezat pe malul Dunării. Jinga avea în bălţi treizeci de pogoane de pământ bun, în care creştea de minune porumbul şi orezul, o herghelie de vreo douăzeci de cai şi ţinea două năvoade cu luntri. In curte, lângă casa de piatră, lungă, într-o odaie de lut, joasă, Jinga avea şi un cazan de fabricat ţuică, în preajma căruia, toamna, stăruia un miros care-ţi tulbura minţile. Am văzut acolo curci care, ciugulind bobite din boştina fiartă, se îmbătau într-atât încât nu mai puteau să meargă.

O poveste cu ţigani a lui Fănuş Neagu

Lişca

La începutul războiului, rămânând fără bărbat, Lişca a bătut scânduri de-a curmezişul peste uşile şi ferestrele casei şi s-a mutat la taică-său, care locuia, cu patru feciori într-o colibă pe malul râului, la cărămidarii, chiar sub livada noastră. Lişca avea atunci nouăsprezece ani, era înaltă, subţire, cu ochii mari, înfriguraţi de patima tinereţii, cu părul lung, întunecat, cu sânii mici tresăltând aţâţător în mers şi cu gura roşie ca o tăietură de cuţit pe chipul măsliniu, umbrit de nişte sprâncene groase ca un spic negru la rădăcina nasului.

Eram prieten de joacă cu cel mai mic dintre fraţii ei, care mi-a spus că taică-su, ştiind-o că se urneşte tare greu la muncă şi că-i place să umble teleleu, a primit-o fără bucurie şi că nu aştepta de la ea altceva decât să le facă mâncare, să le spele şi să le cârpească rufele.

Tutunul - dedicatie de 1 martie

Tutunul

In prima zi de martie, Luş se sculă stăpânit de-o bucurie proaspătă, răcoroasă, revărsată în toate simţurile. Faţa lui rotundă, cu pielea de-un roşu-trandafiriu, fragedă după somn, împrumuta ceva din răvăşeala paşnică a lucrurilor din odaie.

Înjură vesel greierul care cânta tihnit după sobă, se îmbrăcă şi ieşi în cerdac. Vântul se oprise, aerul pocnea de ger şi sta să ningă. In cerul atârnând la două palme deasupra salcâmilor croncăneau nevăzute cârduri de stăncute.

Pe balustrada care înconjura cerdacul, Luş zări un ciur cu nuci, uitat acolo de maică-sa, de Caterina, sau de Ilinca, sora lui geamănă. Se gândi să-l răstoarne peste căsuţa câinelui, aşezată sub scară, ca să-l vadă pe Hublou - botezat astfel de Vasile Popescu, care făcuse armata la marină - cum sare îngrozit şi dă să rupă lanţul. Se opri. Bunica Didina, căreia toţi din casă îi spuneau Turcoaia, din pricină că bea cafele, obicei deprins de la boieroaica Vărăscu, pe care o slujise treizeci de ani, spăla scările, răzuind întâi gheaţa de pe ele cu un satâr vechi.

Tutunul ca martisor

Fiind azi ziua martisorului, m-am gandit eu sa caut pe net un text frumos pe tema asta si sa-l dedic doamnelor si domnisoarelor mai mult sau mai putin sensibile (inclusiv, asadar, lui Mariah Carey). Am scris frumos in caseta de cautare "martisor" si m-am pus pe lectura. Cel mai interesant lucru descoperit a fost ca exista un text unic, interesant de altfel, care este scos de la naftalina in fiecare an pe 1 martie si pus la mare cinste, de parca tocmai ar fi fost conceput. L-am gasit pe site-ul crestinortodox.ro, urcat in fiecare an de 1 martie, dar si pe diverse alte site-uri, unele serioase, altele profilate pe subiecte de interes larg, unde poti vedea martisoare purtate la urechi, in chip de cercel, pentru simplul motiv ca purtatoarele nu au niciun fel de haine de care ar putea agata micile obiecte.

O poveste viscolita a lui Fanus Neagu

Strigătul

Era în ajun de Anul Nou, seara, după ora opt. Tânăr, înalt,  subţire, Ene Lelea colinda pe sub ferestrele casei, înfigând ramuri de brădişor în cercevele şi-n crăpăturile obloanelor. Dâre de lumină portocalie, strecurate umil prin ţesătura perdelelor, tremurau pe zăpada stârnită de vânt. Bătea crivăţul. In aerul rece, sonor, uscat de ger vreme de-o săptămână şi mai bine, vuietul viscolului, urcând din viroagele şi râpele câmpiei, năvălise pe neaşteptate, câteva clipe mai înainte. Acum vântul se înteţise, gâfâia, horcăia, prohodea. Prins în vârtej, teiul cel mare din grădină se zbuciuma şi trosnea, o foaie de tablă se izbea pe-un acoperiş, şi-n staul, berbecii îşi scuturau acioaiele, înspăimântaţi. Pe uliţe, troienii goneau despletiţi. Totuşi din malul râului şi până devale, la moară, în ferestrele caselor scânteiau lumini, semn că, şi pe înnoptate, satul întreg continua pregătirile pentru sărbătoare, febril şi robust.

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(4)

Descoperind râul

Vara. Amiaza juca în câmpie, un joc ciudat, leneş, încâlcit. Râpele din malul râului, coapte de căldură, scânteiau gălbui.

In vad la râu, bunica Paraschiva spăla rufe. Le înmuia în apă clătindu-le, le întindea pe un pietroi şi le bătea îndesat cu maiul. Lângă ea, clipind iute sub pulsaţiile fierbinţi ale soarelui, Bănică se prăjea în nisip. Avea un cap ca de ied, cu păr blond, nepieptănat şi tălpile murdare de sucul merelor pe care, noaptea, le scuturase vântul. In zori bunica Paraschiva adunase merele într-un coş, iar el se suise cu picioarele pe ele, nevăzut de nimeni, le tocase şi le vărsase în ulucul porcilor.

Din poveştile lui Bănică, spuse de Fănuş Neagu(3)

Covorul violet

Băiatul se sculă înainte de miezul nopţii şi se uită pe fereastră. In pridvor, calul lui de lemn lepădase căpăstrul şi mânca, plin de lăcomie,  ciuperci.

- E-hei, zise băiatul, paiele nu-ţi plac, de iarbă nici nu vrei să te atingi, dar la ciuperci te-ndeşi!

Ciocăni în fereastră şi calul, speriat, se lipi de perete şi începu să sforăie. Sus, în cer, luna, bucălată şi pusă pe gâlceava, trăgea de codiţe o stea verde.

- Proasto, să nu te mai prind că-ţi bagi botul în copca pe care-am facut-o în Dunăre!

Din povestile lui Banica, spuse de Fanus Neagu(1)

ÎN AJUN DE ANUL NOU

Ce e zăpada? Lacrimi îngheţate.

O, căruţaşule să nu mă minţi...

Cânta mama, de cu seară, în timp ce frământa aluatul şi-n casă mirosea a vanilie şi-a scorţişoară, iar afară se pornise să ningă îndesat.

Bănică nu înţelegea nimic din acest cântec vechi, privea pe fereastră, atras de jocul fulgilor care se roteau şi cădeau pe sania lui rezemată de salcâmul gros în trunchiul căruia bunicul a înfipt două inele de fier pentru legat caii.