O sută şapte zeci şi
cinci de minute la Mizil
Nu am câtuşi de puţin intenţia să glumesc, atunci când voi afirma
că una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost să vizitez Mizilul. Dorinţa
aceasta mi s-a împlinit, în fine, în toamna anului trecut.
Cu cinci ani în urmă, când am adoptat, pentru prima oară în viaţa
mea, o meserie şi am început să o practic aproximativ, aceea de reporter, m-am
gândit că prima ei condiţie, de a călători prin tot felul de locuri, îmi va
îngădui să văd şi Mizilul, într-un mod mai amplu şi poate cu rezultate mai
substanţiale decât s-ar fi petrecut până atunci. În tot acest răstimp, de câte
ori directorii ziarelor la care am lucrat, văzând că activitatea mea începe să
devină vagă, mă întrebau ce am de gând să mai scriu, le răspundeam cu un surâs
nostalgic, care părea că păstrează în el un secret superior:
