Apa e ca lumina - o poveste a lui Marquez

De Crăciun, copiii cerură din nou o bărcuţă cu vâsle.

— De acord, zise tăticul, o să v-o cumpărăm când ne întoarcem la Cartagena.

Totó, de nouă ani, şi Joel, de opt, erau mai hotărâţi decât credeau părinţii lor.

— Nu, spuseră în cor. Avem nevoie de ea acum şi aici.

— Să fie clar, zise mama, aici nu-i altă apă de navigat decât cea de la duş.

Despre lipsa de educatie

Am urcat pe acest blog o serie de articole grupate sub titlul generic "Romania needucata". In fiecare dintre episoade am plecat de la cate un caz concret, in general al unui personaj public, care fie a ajuns sa ocupe pozitii la care nu-l indreptateste nimic, fie a dobandit o imagine complet deformata in mintea oamenilor. Am pus toate pe seama lipsei de educatie a romanilor. Ce nu am facut, a fost sa precizez foarte limpede ce inteleg eu prin lipsa educatiei.

O poveste veche a lui Marquez

Noaptea cormoranilor

Stăteam toţi trei aşezaţi în jurul mesei, când cineva introduse o monedă în fantă şi tonomatul Wurlitzer puse iar de la început discul pe care-l ascultaserăm toată noaptea. Noi, ceilalţi, n-am avut timp nici să ne dăm seama. S-a întâmplat mai înainte de a ne aminti unde ne aflam; mai înainte de a ne recăpăta simţul orientării. Unul dintre noi întinse mâna pe deasupra tejghelei, dibuind (noi nu vedeam mâna, o auzeam), lovi un pahar şi apoi rămase nemişcat, cu ambele mâini odihnindu-se pe suprafaţa tare. Atunci toţi trei ne-am căutat în întuneric şi ne-am regăsit acolo, în nodurile celor treizeci de degete ce se îngrămădeau pe tejghea. Unul spuse:

    - Să mergem!

O poveste a lui Marquez

Moarte constantă dincolo de dragoste

Senatorul Onesimo Sánchez mai avea şase luni şi unsprezece zile până să moară când a întâlnit-o pe femeia vieţii lui. A cunoscut-o la Rosal del Virrey, un sătuc iluzoriu care, în timpul nopţii, era port clandestin pentru corăbiile contrabandiştilor, dar care în bătaia soarelui părea locul cel mai nenorocit al deşertului, în faţa unei mări sălbatice şi pierdute, şi atât de departe de orice aşezare, că nimeni n-ar fi bănuit că acolo sălăşluia cineva în stare să schimbe soarta unei fiinţe. Până şi numele părea o glumă, căci singurul trandafir care s-a văzut în satul acela a fost adus de senatorul Onesimo Sánchez în persoană, chiar în seara când a cunoscut-o pe Laura Farina. A fost o escală inevitabilă în campania electorală care avea loc o dată la patru ani. Dimineaţa sosiră furgoanele trupei de actori. 

O vraja a lui Marquez

ULTIMA CĂLĂTORIE A VASULUI‑FANTOMĂ

Acum o să vedeţi voi cine sunt eu, îşi spuse, cu noua‑i voce groasă de bărbat, mulţi ani după ce văzuse pentru prima dată transatlanticul uriaş, fără lumini şi fără zgomot, ce trecuse într‑o noapte prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul întreg şi mult mai înalt decât turla bisericii, şi navigase mai departe în întuneric spre oraşul colonial fortificat împotriva piraţilor de pe cealaltă parte a golfului, cu vechiul său port de traficanţi de negri şi farul rotitor ale cărui lugubre fâşii de lumină, la fiecare cinci­sprezece secunde, prefăceau aşezarea într‑o tabără lunară de case fosforescente şi străzi de deşerturi vulcanice, şi cu toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de bărbat, dar având voie de la maică‑sa să asculte până foarte târziu pe ţărm harfele nocturne ale vântului, încă îşi mai putea aduce aminte, de parcă l‑ar fi avut în faţa ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi cădea dintr‑o parte şi apărea iar când lumina trecea, aşa încât era un vas intermitent, apărând şi dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie să se fi stricat la busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se făcu ţăndări şi se scufundă fără nici un zgomot, deşi o ciocnire atât de cumplită cu recifele ar fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare şi o explozie de motoare ce‑ar fi încremenit de groază până şi dragonii cei adormiţi ai selvei preistorice care începea de la ultimele şase străzi ale oraşului şi se sfârşea la celălalt capăt al lumii, astfel că el însuşi crezu

O povestire a lui Marquez

ÎNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME

        Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat şi tainic înaintând în mare şi‑au închipuit că era un vas duşman. Apoi au văzut că n‑avea steaguri şi nici catarge şi au crezut că ar putea fi o balenă. Dar când a ajuns la ţărm, împotmolindu‑se, i‑au dat la o parte puzderia de alge, braţele de meduze şi rămăşiţele de peşti şi naufragii ce‑l acopereau, desco­perind abia atunci că era un înecat.

Se jucaseră cu el toată după‑amiaza, îngropându‑l în nisip şi dezgropându‑l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare şi a dus vestea, sculând întregul sat în pi­cioare. Bărbaţii care l‑au purtat pe umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât sunt morţii de obicei, aproape ca un cal şi şi‑au zis că stătuse poate prea mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l‑au întins însă pe jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însuşirea de a creşte şi după moarte era poate în firea anumitor înecaţi. Mirosea a mare şi numai conturul mai dădea de bănuit că era leşul unei fiinţe omeneşti, căci pielea‑i era acoperită de o platoşă de peştişori şi de mâl.

O poveste calatoare a lui Marquez

Drum bun, domnule preşedinte
Stătea pe banca de lemn, sub frunzele galbene din parcul solitar, contemplând lebedele prăfuite, cu ambele mâini sprijinite pe mânerul de argint al bastonului şi gândindu-se la moarte. Prima dată când a venit la Geneva, lacul era senin şi diafan, şi erau pescăruşi blânzi ce veneau să-i mănânce din mână, şi femei de inchiriat care păreau năluci la şase după-amiaza, cu volane de organza şi umbreluţe de mătase. Acum, singura femeie pe care putea s-o vadă, cât îl ajuta privirea, era o florăreasă de pe malul pustiu. Îi venea greu să creadă că timpul ar fi putut face asemenea ravagii nu doar în viaţa lui, ci şi în lume. Era un necunoscut în plus în oraşul necunoscuţilor iluştri. Purta costumul albastru-închis cu dungi albe, vesta de brocart şi melonul magistraţilor ieşiţi la pensie. Avea o mustaţă mândră de muschetar, părul bogat bătând în albăstriu cu onduleuri romantice, mâinile de harpist, cu verigheta de văduv pe inelarul stâng, şi ochii fără astâmpar. Singurul indiciu care-i trada starea sănătăţii era pielea ofilită. Dar chiar şi aşa, la şaptezeci şi trei de ani, continua să fie de o eleganţă impecabilă. În dimineaţa aceea totuşi se simţea la adăpost de orice vanitate. Anii gloriei şi ai puterii rămăseseră iremediabil în urmă, şi acum nu mai dăinuiau decât cei ai morţii.

Ex libris

"Un barbat simte cat de aproape este batranetea cand isi da seama ca incepe sa semene cu propriul sau tata" - zicea Marquez in romanul lui "Dragostea în vremea holerei". Mereu imi aduc aminte de asta, pentru ca mereu ma trezesc facand lucruri pe care le facea tata. De exemplu cafeaua. O beam pana acum vreo luna fara niciun pic de zahar. Ei bine, m-am apucat sa o beau cu putina sare, exact cum facea tata. Si e mai buna, trebuie sa recunosc. Nu degeaba a scris Ispirescu "Sarea in bucate". 

Pe 8 septembrie, de Sfanta Marie Mica, i-am cumparat Mariei o carte frumoasa: "George si cheia secreta a universului" de Lucy si Stephen Hawking. Cartea sta si acum in punga ei de cadouri, in acelasi loc in care a pus-o Maria cand a venit acasa. Dar asta este alta problema. Ce vroiam sa spun e ca am renuntat cu greu la ideea de a scrie pe ea "Ex meis libris", cum obisnuia tata sa faca (stiu, stiu, corect este ex libris meis, dar tata asa scria, punct)

O poveste a lui Marquez

Un domn foarte bătrân, cu nişte aripi uriaşe

După trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, fiindcă nou-născutul avusese toată noaptea fierbinţeală şi se părea că era din cauza duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul ţărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să desluşească ce anume se mişca şi se tânguia în fundul curţii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi şi care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l impiedicau aripile sale uriaşe.

Incurcaturi de limba

Exista niste incurcaturi de limba care imi plac in mod deosebit. Probabil ca se numesc cumva, dar nu am habar cum. Cine stie, sa-mi spuna. Merci.

Exemple:

ți-am cămat călcașa

am băgat cuptura in friptor

am băgat aca-n aț

te-au țânțit ciuparii

Emma Zeicescu, intre Marquez si Basescu

Unul din textele „subtiri” care au tot circulat pe net in ultimii ani, este o scrisoare atribuita lui Gabriel Garcia Marquez, care, se spune acolo, ar fi pe moarte si s-a gandit sa ne impartaseasca marea lui intelepciune acum, cat nu e prea tarziu. Pentru un iubitor de Marquez, este limpede, inca de la primele randuri, ca textul nu ii apartine scriitorului. Pur si simplu sunt niste insailari nu lipsite de sensibilitate, numai bune pentru a fi citite printre suspine de fetele batrane ale planetei si atat.

Istoria acestei mistificari este urmatoarea.