Moartea lui Mişi

Se fac două săptămâni de când am primit incredibila veste că a murit unul dintre colegii mei de clasă, Marius, pe care-l supranumisem Mişi. Dumnezeu să-l odihnească!
La primirea mailului despre moartea lui Mişi, primul meu gând a fost: „a început!” Mi-am adus aminte de mama şi de felul în care primea ea astfel de veşti, cu o tulburare pe care abia acum încep s-o înţeleg. Când moare unul dintre cei cu care ai copilărit, cineva de aceeaşi vârstă cu tine, pe care l-ai cunoscut, cu care ai fost prieten, e ca un fel de întoarcere bruscă a zeului către tine, o scurtă întâlnire a privirilor, din care pricepi până la nivelul ultimei celule că rândul tău poate veni în orice clipă. Aşadar, a început.

Năsturașii

Îmi scrie o prietenă pe Facebook, aseară, că o să renunțe la contul de acolo și că vom putea ține legătura prin mail. Bun, desigur, decât să pierdem legătura, mai bine o ținem pe mail. Și totuși de ce ar renunta un om în zilele noastre la contul de Facebook? I-am pus întrebarea asta prietenei mele. Răspunsul a sosit ca o tresărire a crengilor bătrânului meu prieten - uriașul fag din marginea poienii Opler din Sinaia, a cărui ospitalitate aproape că am uitat-o și care, gândindu-se că o să apar din nou, cândva, s-a făcut tot mai mic, și-a strâns culorile și a încremenit așteptându-mă, până când a fost doborât de constructorii de case:

După fluturi

Punctul de pornire în escapadele pe care le făceam împreună cu băieţii din 23 August - strada copilăriei mele, era poiana Opler. De fapt, îi ziceam Oplerul Mare. Urcam pe nişte poteci din marginea lui şi ajungeam în Oplerul Mic. Pe lângă el şerpuia drumul forestier Valea Babei, care ieşea tocmai la Poiana Ţapului. Rareori ajungeam până acolo, obiectivele noastre erau cu totul altele: terenul de tenis din spatele Peleşului, D-ul, care era o adâncitură destul de întinsă, având forma literei D şi pe marginea căruia creşteau tufe imense de flox, cariera de piatră unde băieţii găsiseră două peşteri în care ne târam pe burtă ca să căutăm comori şi câte alte locuri pline de farmec şi mister.

Umbrele și papuci

Stau și mă întreb: de ce această nostalgie, această dorință aproape fizică de a fi din nou copil, în Sinaia anilor 70. De ce îmi dau lacrimile când mă gândesc la Valea Rea, la Opler, la băieții din 23 August (Ferdinand acum), la toți oamenii care mi-au populat copilăria și dintre care mulți nu mai sunt în viață? De ce aproape nu mai pot privi o poză cu tata fără să mă cuprindă rapid sentimentul că nimic nu mai are rost? Ceva trebuie să fie, o explicație trebuie să existe. Am trăit cumva greșit, am ratat ceva, altfel nu-mi pot explica. Probabil că la nivel de subconștient, trăiesc cu credința că dacă m-aș întoarce și aș lua-o de la început, totul ar fi altfel. Dar ce anume? Ce nu e OK, ce e defect, ce am făcut sau ce nu am făcut, pentru ce plătesc acum?
Îmi vine în minte povestea unei mame care avea doi băieți și plângea mereu de nefericire. Unul din ei vindea umbrele, celălalt vindea papuci de plajă. Când era soare, femeia plângea pentru că primul băiat nu va vinde umbrele. Când ploua, plângea pentru că al doilea nu va vinde papuci. Și nu-și dădea seama că de fapt avea toate motivele să fie fericită în fiecare zi. Acelei femei i-a deschis cineva ochii. Mie mi-i va deschide cineva?