Se afișează postările cu eticheta Rilke. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Rilke. Afișați toate postările

joi, 27 martie 2014

A patra elegie duineza a lui Rilke

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nicio neputinţă.


duminică, 26 ianuarie 2014

A treia elegie duineza a lui Rilke

Una este să cânţi iubita. Alta, vai,
acel ascuns, vinovat Zeu fluviu al sângelui.
Iubitul (ea şi-l adulmecă de departe) ce ştie el
de Domnul desfătului care, ades, în fiinţa lui singuratică,
înainte ca fata să aline, ades, ca şi cum nici nu ar exista,
îşi înălţa capul de zeu, ah, şiroind de cât adânc de necunoscut,
noaptea stârnind-o într-o răscoală făr' de hotar. 


sâmbătă, 14 decembrie 2013

A doua elegie duineză a lui Rilke

Orişicare înger e înspăimîntător. Şi totuşi, vai mie.
cîntecul spre voi îl înalţ, cunoscîndu-vă firea,
spre voi, ucigătoarelor aproape păsări ale sufletului.
Unde s-a pustiit vremea lui Tobie, cînd
unul din cei mai strălucitori se oprea dinaintea umilului prag,
puţin travestit pentru călătorie şi ne mai spăimîntînd;
(un tînăr, doar, în faţa altui tînăr, de-acesta cercetat cu ochi iscoditor).
Dacă acum şi dindărătul noianului de stele, Arhanghelul, primejduitorul,
cu un singur pas avîntat s-ar coborî, apropiindu-se de noi:
inima,  zvîcnind din baierile pieptului, ne-ar ucide. Voi, cine sunteţi?




luni, 25 noiembrie 2013

Intaia elegie duineză a lui Rilke

Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi
dintre ale îngerilor cete? Chiar daca vreunul
m-ar alipi deodată de inimă: aş pieri
de străşnicia mai puternicei lui firi. Căci frumosul nu-i
decît pragul înspăimîntătorului si-l îndurăm anevoie
şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează fiindcă, nepăsător,
nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării. Orişicare înger e înspăimântător.


sâmbătă, 15 octombrie 2011

Trei stari poetice ale lui Rilke


De-a oamenilor vorbă îmi e groază 
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi-aicea e-nceput şi colo e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei totul ştiu, ce fi-va şi ce s-a întâmplat; 
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia şi grădina, de zei le pun hotar.



După mine!