Jessica
se simţea întotdeauna puţin nervoasă când intra în partea asta a peşterii.
„Tati, dacă piatra aia mare cade din locul în care stă? Nu-i aşa că asta ne-ar
bloca ieşirea şi n-am mai putea ajunge niciodată, niciodată acasă?
„Aşa
ar fi, dar n-o să cadă", răspunse tatăl ei puţin absent şi destul de brusc
preocupat de modul în care plantele lui începeau să se obişnuiască cu
întunericul în această parte, cea mai întunecată, a peşterii.
„Dar
de unde ştii că n-o să cadă, tati?" insistă Jessica.
„Stânca
aia e probabil acolo de multe mii de ani. N-o să cadă tocmai acum."
