Farfuria lui Cărăbuș – poveste din Bătrâni

În noaptea de 3 septembrie a anului 1972, pe la miezul nopții, Vasile Cărăbuș, paznic al CAP-ului din Valea Plopului, se pregătea să tragă un pui de somn. Toate erau în ordine și nu-și făcea vreo problemă că s-ar putea întâmpla ceva, pentru că de când adusese cu el cei trei câini fioroși – Ursu, Gelu și Lăbuș, luați de la stână, nu se mai încumeta nimeni să se apropie câtă vreme erau dezlegați. Nici milițienii nu veneau pe-acolo, așa că putea dormi liniștit. Luase și câteva guri de țuică – nu prea multă, doar cât să-i fie somnul lin. Dimineața îl trezeau mugetele vacilor care se pregăteau de o nouă zi de pășunat. Se scula, punea pe reșou ibricul de cafea, se spăla pe față ca să se învioreze și, când apăreau primii lucrători, era pregătit să-i întâmpine cu celebrele lui glume despre munca în zadar și altele la fel de inspirate.

De ce este Hrebenciuc nemuritor

Prima dată a fost Hrebenciuc. În 1992, după mitingul Convenției, la care se auziseră de pe margine huiduieli puternice contra țărăniștilor, cel supranumit ulterior Guzganul Rozaliu a venit la emisiunea lui Tucă și a zis cam așa: chiar țărăniștii huduiau, ca să creeze impresia că sunt oamenii lui Iliescu. Știu că am fost siderat: fusesem acolo, văzusem grupurile de agitatori inflamați, care urlau lozinci evident pre-gândite. Și cu toate astea, venea Hrebenciuc și spunea, fără să-i tremure un mușchi pe față, că indivizii ăia erau chiar țărăniștii.