Conectarea la aparate

"Ferească sfântul să fii forţat să trăieşti când vrei să mori! Nu poţi dormi bine când ştii că totul este plătit de guvern. Această situaţie nu va fi rezolvată până nu îi laşi să moară mai repede. Nu am nevoie de astfel de îngrijiri medicale. Voi muri rapid"

Cel care a declarat aceste chestii are 72 de ani, se numeste Taro Aso si este ministrul de finante al Japoniei (ba chiar si vicepremier, daca am inteles eu bine). Ia uite-l:

Traversarea

Dacă te duci prin centrul oricărui mare oraş, fie el din România, din Italia, din Germania sau de aiurea, îi întâlneşti negreşit. Nu-ţi trebuie să aştepţi prea mult, nici măcar o oră, ca să apară măcar unul. Tot ce trebuie să faci e să te aşezi pe o bancă şi să priveşti strada. În dreapta ori în stânga, depinde cum te-ai aşezat, semaforul îşi schimbă culorile cu regularitate. În timp ce maşinile se scurg, pietonii aşteaptă cuminţi verdele. Când apare, se grăbesc să treacă, apoi vine din nou rândul maşinilor. Acelaşi lucru, de dimineaţă până seara târziu, zi după zi, an după an. Pare că niciodată nu va fi altfel, gândul la rutina asta îţi intră în sânge, te plictiseşte, aproape te adoarme, când.... iată cum apare şi personajul despre care vorbeam. Poate fi un bărbat, poate fi o femeie, asta nu ai cum să anticipezi, dar nici nu are vreo importantă. Se mişcă foarte încet, pentru că are o vârstă respectabilă, o vârstă la care omului îi pasă de mult prea puţine lucruri. Nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Păşeşte pe carosabil şi începe traversarea. Semaforul e la 20 de metri distanţă, arată roşu, sau arată verde, bătrânului pieton nu-i pasă de aceste detalii. El trece strada, pe-acolo e drumul lui, direcţia lui. Nu are importanță că din ambele părţi vin maşini care ar putea să-l lovească, nu contează nimic altceva decât că el trebuie să îşi continue drumul către casă, ori către brutărie, ori către parcul înverzit.
Nimeni nu-l claxonează, nimeni nu scoate capul pe fereastră să-l admonesteze. Toţi opresc şi îl aşteaptă să treacă. Toţi ştiu că bătrânul pieton nu mai are demult nimic de pierdut.
În sfârşit, a trecut. Uite-l cum se pierde în mulţime.

Așa-zisa înțelepciune a vârstei

Bătrânii, se spune, sunt înțelepți. Pur și simplu când vezi un bătrân cu barbă albă te și gândești: omul asta trebuie să fie un înțelept. De ce oare se face asocierea asta, mi-e greu să pricep. Există tot felul de bătrâni: unii sunt frumoși, alții nu, unii au barbă albă alții nu au deloc. Unii sunt blânzi și buni, alții sunt răutăcioși și clevetitori. Unii sunt ageri la minte, alții senili. Și tot așa. De unde și până unde ideea că bătrânii sunt neapărat înțelepți, rămâne un mister.

Batrani pe role

Umorul care vad ca prinde cel mai bine la marile mase este bazat pe o singura idee - fixa si gresita: anumite categorii de oameni nu ar avea voie sa faca anumite categorii de lucruri. Sau, chiar daca au voie, este nepotrivit sa le faca, nu e in regula, nu e ceva normal etc etc. Uite, cam ca in poza asta:

Batranii

Batranii din tara asta merita cu adevarat vazuti. Sincer sa fiu, am ramas impresionat de modul in care isi duc ei vietile, dar si de felul in care incearca sa escamoteze faptul ca sunt constienti de conditia lor de oameni aflati la sfarsit. Ii gasesti oriunde, la mese, in parcuri, pe strazi, la ZOO, in institutii, prin tramvaie. Cred ca daca li s-ar interzice sa iasa o zi din casa, populatia vizibila a Germaniei s-ar diminua cu 75%. 

Sunt veseli, zambitori, imbracati cu lucruri de buna calitate, in culori care le vin bine. Intra si ies din magazine, cofetarii, cafenele, banci, berarii, librarii, conduc masini, unii chiar alearga, de zici ca a fi ca ei poate deveni un scop onorabil in viata fiecarui om. Si totusi.....

Daca vrei sa afli adevarul, e suficient sa le cauti privirile. Ochii lor nu mai au stralucirea de odinioara, privirile lor par a te fixa de dincolo. De multe ori, cand isi dau seama ca esti unul care stie, iti dau senzatia ca se agata de tine, ca si cum ai putea sa faci ceva pentru ei, sa le intinzi o mana, sa-i tragi inapoi. Am vazut privirea asta la mama, in anii dinaintea sfarsitului si nu am cum sa o mai uit vreodata. 

Batranii de 40 de ani

Am dat din intamplare peste un blog scris cu talent, dar unidirectionat: totul acolo se reduce la a avea sau a nu avea diferite femei, a face sau a nu face sex in toate formele lui. Textul este impanat cu cuvinte din cele pe care copiii nostri nu au voie sa le foloseasca, iar scenele descrise intrec uneori in intensitate cele mai josnice imagini din filmele pornografice. Sper ca am scris destul ca sa starnesc interesul celor care citesc blogul meu. Totusi nu dau link-ul, placerea cautatului e una dintre cele mai mari din cate se pot imagina.

Desprinsi din Minulescu

Cel mai mult m-au impresionat doi batranei despre care, din secunda in care i-am vazut oprindu-se la standul meu, mi-am spus ca nu pot fi altii decat cei doi din Acuarela lui Minulescu:

In oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

Hurezeanu si pumnul de bomboane

Am vazut, la Gaudeamus, fel de fel de batrani, de la cei care se credeau inca tineri si urcau treptele in pas alergator, pana la cei pe care ii ajutau altii sa umble. De fapt, chiar ma asteptam sa vad multi oameni de varsta a doua si a treia la targ. Pentru ca, o stie toata lumea, in ziua de azi tinerii nu mai citesc. Punct. O sa dezvolt  subiectul intr-o alta postare.

Unul dintre acesti batrani a venit, s-a sprijinit de masa si a inceput sa-mi vorbeasca despre carti, despre lectura, despre autori pe care ii cunoscuse el candva, despre incercarile lui literare din vremea cand era adolescent si, bineinteles, despre cartea mea. A laudat ilustratiile, a laudat cartea in sine, m-a facut sa cred ca am in fata un bibliofil care va cumpara nu unul ci zece exemplare din Povestile Mariei.