Se afișează postările cu eticheta noaptea soarelui de lapte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta noaptea soarelui de lapte. Afișați toate postările

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Micul Cantemir la sfârșitul nopții soarelui de lapte

Şi o repede schimbare urmă.
Lumina în care lumea acestei nopţi de pomină se făcea că trăieşte începu să se tulbure. Micul Cantemir se simţi luat de somn, înfăşurat în pînze şi arome, purtat printre fluturi, berze şi păuni. Nu era altul decît Somnul-apelor, cel mai lacom somn, care trecînd pe aici — era tocmai timpul lui — vru să-l ia pe băiat cu el. Dar băiatul nu era dintre cei ce se lasă duşi cu una, cu două. Nu! Cu ultimele puteri, el se apucă strîns de o pană de porumbel ce plutea la voia întîmplării. Somnul-apelor încercă să-l smulgă. Nu reuşi, timp de stat nu avea, aşa că-l lăsă în plata domnului şi se duse; oarecum indispus, fireşte; i se întîmpla prima oară să nu poată lua ce pofteşte, fie om, piatră, floare, arbore sau jivină, pod de casă, televizor, cal de curse, orice i s-ar fi ivit în cale. Avea de ce să fie îngrijorat.



marți, 13 noiembrie 2012

Micul Cantemir la heleșteu

   Ce-ai de gînd să faci? întrebă micul Cantemir.
   Cîndva, spuse omul, am tras nişte necazuri, dar şi foloase de pe urma unei piei de juncă. Pielea ăstuia nu-i însă bună decît de dat la peşti. Să vezi!
Sfîrşindu-şi vorba, aruncă pielea în apă. Pe dată se repeziră asupra ei peştii, şi smulgeau de unde se nimerea. Bucăţi inegale se desprindeau fără greutate, dar cu un fel de părere de rău, cum aţi văzut destrămîndu-se mătasea veche, firele în rupere întîrziind peste măsură, nu rupîndu-se, ci subţiindu-se treptat pînă la atom.
  Să stăm jos, zise omul.


miercuri, 7 noiembrie 2012

Intâlnirea dintre micul Cantemir și Păcală


Un om de statură mijlocie venea fără grabă prin­tre Arborii vieţii — Thuia, călca legănat şi nu prea. Autorul îl cunoaşte, l-a mai văzut şi vă poate spune cîte ceva despre el. Avea ochi cînd albaştri, cînd verzi, şi adînci. Proştii, leneşii, înşelătorii, hoţii de suflete, de biciclete, de cai, de automobile, cei care măsluiesc dragostea şi cei ce îndoiesc vinul cu apă, cei slabi în virtuţi, cei lacomi, necumpătaţii, fricoşii, palavragiii, cei vicleni, pizmaşii, neguţătorii de vorbe, de taine şi toată tagma lor, cei care dau odată cu dreapta şi iau înzecit cu stînga, giuvaergiul care se minte pe sine şlefuind sticlă în loc de diamante, vînzătorii de orice fel de indulgenţe, calomniatorii şi cei care neavînd griji se îngraşă organizînd farse veci­nului, şirul acestora şi ceilalţi de felul lor se fereau de acest om, îl urau de moarte şi curgeau împotriva lui reclamaţiile potop: din hîrtia lor s-ar fi putut face un catralion de zmee.


vineri, 2 noiembrie 2012

Micul Cantemir și povestea celor doi neghiobi


Tăcerea tăcerilor cuprinse deodată lumea de jos, lumea de sus. Noaptea lăptuie şi argintoasă în lungi unde tremurătoare se împărţi. Nevăzuţi, faurilor argintari li se alăturară faurii aurari, iar pe marea liniştită a Norului Violet plutea un iceberg cît un cub de zahăr, şi acolo cine cînta şi se îndulcea? Chiar mica laponă cu bretonul ei pieptănat cu pieptene de safir şi lăcuit cu lac pentru bretoane, o, ce lac extras din solzi de peşte negru, tocmai, tocmai pe malul apei Ţziuiian, vai, ce departe, şi ce timp trecu de cînd pe liniştea acestei ape, în fumul colorat de asfinţit, culcată luneca pe umbra bărcii umbra poetului Van Vei! 
Cîte nu văzu micul Cantemir, acum, din mijlocul grădinii bunelor sale mătuşi!


luni, 29 octombrie 2012

Micul Cantemir și cartea care striga după ajutor


Trebuie să spunem că băiatul n-a apucat să asculte nici un sfert din această zicere veche, foarte veche, despre care nu se ştie dacă a vindecat vreodată durerile, bolile sau bubele, dar a înveselit multe perechi de urechi, de multe ori, precum a făcut şi azi cu ale noastre.
—  Ajutooor, au, auuu, mă doare, au-au-auuu...
Aceste strigăte înăbuşite veneau dinspre gardul grădinii, cel de la dreapta băiatului. Erau, aţi auzit, strigăte obişnuite. Cineva striga după ajutor. Dar felul în care se alcătuiau sunetele era cel puţin ne­obişnuit. Parcă ar fi fost făcute din hîrtie foarte uscată, din răsfoiala grăbită a unor cărţi vechi sau din rostogolirea literelor desprinse brusc de pe hîr­tie şi amestecate între ele ca păsatul răsturnat într-o farfurie întinsă. Şi dacă vă mai spun că erau strigătele unei cărţi, n-o să mă credeţi. Da, o carte striga după ajutor.


vineri, 19 octombrie 2012

Micul Cantemir și calul fermecat


Un fîlfiit de aripi. Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav. Calul se scutură cu putere, parcă invadat de milioane de muşte. Bubele nu căzură.
     Doctorul ştie ce spune, murmură el. N-au trecut nici trei săptămîni...
     Nu cumva, începu micul Cantemir, eşti chiar cel care...
     Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!



duminică, 14 octombrie 2012

Noi peripeții ale micului Cantemir

Micul Cantemir gîndea: „Dacă i-aş fi pus eu hrean în combustibil, îi încurcam precis socotelile. Îl ţineam aici, Zorilă n-avea ce face, încurcam toate chestiile astea, le opream un pic în loc. Puteau oare să-mi scadă nota la purtare? Puteau, sunt sigur! Şi chiar dacă n-ar fi putut, pentru aşa ceva tot mi-ar fi scă­zut-o. Dar merita să-ncerc". Gîndindu-se în felul acesta, mai mult la ce ar fi trebuit să facă în loc de la ce mai are de făcut, micul Cantemir pătrunse în gră­dină. Nu era o grădină prea mare, era însă bogată în arbori şi mult bogată în flori cu viaţa abia începută în pămîntul negru, şi era bogată în iarbă grasă, creş­teau şi buruieni de leac şi mătrăgună, iar pe o margine a ei se făcea un heleşteu rămas tocmai din mările vechi. „Cum nu se potrivesc cele citite cu cele văzute!” cugetă micul Cantemir, oprindu-se într-o mică alee cu buxus. Uite, cu totul altă părere îmi făcusem despre Miezilă citind, era altă chestie..." Vine un gînd, pleacă altul. Dar şirul lor se opri cînd, deodată, începu să plouă cu portocale şi stafide.



marți, 9 octombrie 2012

Micul Cantemir și Miezilă

     —    Să nu-l crezi, se cutremură de satisfacţie poarta grădinii. De fapt nu s-a spart nicio ţeavă. Minte. Chiar şi acum cînd nu-i mai foloseşte la nimic, minte. Dă-mi un pumn să-mi treacă sughiţul... Aşa... Nu vrei să intri?
       —     Numai dacă-mi răspunzi la o ghicitoare.
       —     Cu plăcere, spune!
       —     Ascultă:
Toţoi
Moţoi
Duce pe Ţoaţa
Moaţa;
Dar Ţoaţa
Moaţa
Nu duce pe Toţoi
Moţoi.


joi, 4 octombrie 2012

Micul Cantemir şi mincinosul cu mustaţă subţire

Discutînd ba una, ba alta cu stîlpul porţii Micul Cantemir nu reuşi nici de data aceasta să observe trecerea vremii. Pe adevăr vă spun, de cînd se ştie, băiatul voia s-o vadă, măcar în fugă, trecînd. De cîte ori nu pîndise el în felurite locuri trecerea vremii! O aşteptase cu sufletul la gură. Degeaba! Se găsea întotdeauna cineva care să anunţe chiar cînd credeai că trebuie să se întîmple: a trecut! Acela o văzuse oare? Oricum, micul Cantemir, fire răbdătoare şi perseverentă, n-avea de gînd să renunţe. Nu ştia nimeni, nu vorbise nimănui despre asta, nu era el omul care să se lase luat în răspăr. „Tăcerea e de aur“, spune ma'Magdalena către ma'Amalia. Şi mai spune: „Vorba lungă, sărăcia omului, şi cuvîntul e ca vîntul, nu se ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul; că de multe ori limba taie mai adînc decît sabia, adică: pune-ţi frîu la gură şi lacăt la inimă".


duminică, 23 septembrie 2012

Micul Cantemir și stâlpul porții

Micul Cantemir ţinea în mînă sticla cu lapte. Trebuia neapărat s-o ducă puiului de vulpe, deşi aceluia, tot aşteptînd, i-o fi trecut demult foamea.
Cele două bătrîne jucau domino, era ora lor de domino, nu le mai interesa nimic altceva. Atît după ora 9: domino. Albumul, mai tîrziu.
Micul Cantemir ajunse la uşă. Auzea sunetele seci ale pieselor de domino împrăştiate pe masă. Odată uşa închisă în urma lui, băiatul închise şi ochii. Gîndul la Frica-de-întuneric nu întîrzie să vină. Pesemne urîta îşi anunţa în felul acesta sosirea. Puterea ei de convingere! Uşurinţa cu care te făcea să zici ca ea, aerul ei cu totul dezinteresat! Fără să deschidă ochii, băiatul strigă (curajul trebuie chemat în gura mare, altfel nu vine):


joi, 13 septembrie 2012

Micul Cantemir la mare

Eu, cel care scriu aceste întîmplări, le cunosc demult pe cele două bătrîne, iar pe micul Cantemir de cînd abia ştia să numere pînă la şapte. Citeodată îl iau cu mine la vînătoare. Dar ghinionul, prefăcut într-un magnet afurisit de forma unei mici potcoave, stă mereu prins de ţevile puştii mele aşa că, bătînd amîndoi cîmpul şi pădurea, avem timp de vorbit. Acest băiat are o însuşire deosebită: nu pune niciodată întrebări de prisos. Un mare defect al lui de aici porneşte: cu toţi anii lui puţini, cere tuturor din jur să facă la fel. Ce îndrăzneală! Oamenii mari, cu mintea bine coaptă, auzindu-l, îl muştruluiesc pe loc: „Auzi, ce copil neascultător, ne învaţă el pe noi să nu-l întrebăm. Şi răspunde! Ar trebui să i se scadă nota la purtare, să se înveţe minte”.
Intîmplarea de mai jos mi-a povestit-o un tînăr care era instructor de pionieri într-o tabără la mare, unde micul Cantemir a fost vara trecută.


vineri, 31 august 2012

Micul Cantemir iese din încercuire

Ce linişte se făcu în jurul micului Cantemir! Pendula din odaia mătuşii Magdalena trimitea bătăi lungi şi scurte, printre ele, întrebări, o laponă cu breton lucios, sania din oase de morsă, renul. Hamuri din solzi de peşti-împăraţi, gînduri, gînduri, limba alămie a pendulei care nu ştie decît două vorbe: bun-rău, bun-rău, bun-rău...




marți, 21 august 2012

Micul Cantemir și matematica

Rămas singur, micul Cantemir dădu drumul unui căscat larg, adînc. Fălcile trosniră pe rînd. Nu se miră cîtuşi de puţin de întîlnirile bizare pe care le avusese într-un timp atît de scurt. De altfel, cunoştea o fetiţă care, de bunã seamă la tot ce i se întîmplase lui pînă acum ar fi rămas şi mai indiferentă. Şi, în treacăt fie spus, micul Cantemir nu obişnuia să se mire prea mult în niciun fel de împrejurări. In altă poveste despre el am să vă arăt eu de ce.


luni, 6 august 2012

Micul Cantemir și Umbra

În hol, lustra cu trei braţe lumina puternic. Era linişte. Umbra micului Cantemir se aşeză cuminte pe un perete. Din senin, băiatul se gîndi: „Ce-aş mai face din tine o cămilă cocoşată!”
- N-are să-ţi meargă, răspunse acestui gînd Umbra. Acum ştiu totul despre cămile. 
Părea nemîncată de multe zile. Fiind vorba despre umbra lui, băiatul se înduioşă şi era gata să-i aducă un pahar cu lapte şi un sandviş cu unt. 
- Nu-mi place laptele şi nici pîinea cu unt. Ştiu totul despre lapte şi pîine cu unt, spuse ea cu superioritate, dar băiatul ştia că cine rîde la urmă, rîde mai bine. Sau mai rău, îl dojeni Umbra. Sunt nenumărate feluri de rău. Eu le ştiu; de acum le ştiu.
- Observ, spuse micul Cantemir, că eşti mare ghicitoare. În toate cărţile pe care le-am citit n-am văzut ceva asemănător. Te felicit!


joi, 2 februarie 2012

Micul Cantemir și Frica-de-întuneric

Plecând de lângă cireş, micul Cantemir se pomeni în întuneric. Deodată, îşi aminti de Frica-de-întuneric, una din cele mai bune prietene ale lui. Această Frică era o doamnă neînchipuit de slabă, cu mustaţă rară şi mâini strîmbe, subţiri ca vrejul de dovleac. Ea avea păreri cât se poate de ciudate despre toate lucrurile din lumea asta.
O să vedeţi ce părere are scorpia despre, să zicem, butoiul cu apă de lângă cişmea.
Dar să ajungem la el.


luni, 2 ianuarie 2012

Micul Cantemir și cireșul

Puiul de vulpe pe care micul Cantemir îl primi în dar de la nevasta frumoasă a pădurarului nu ştia să vorbească. Era spre sfârşitul iernii. Nici până la mijlocul lui aprilie el nu reuşi să înveţe vreun cuvânt. Micul Cantemir îşi spuse, că, probabil, acesta este adevărul despre vulpi, deşi el nu văzuse vreo vulpe mută. E drept, băiatul nu văzuse până în această primăvară niciun fel de vulpe. Dar în cărţile pe care le citise, vulpile vorbeau româneşte şi erau atât de viclene, încât reuşeau să înşele cu uşurinţă corbi, urşi şi alte vietăţi, ba chiar şi oameni. Oamenii câştigau întotdeauna; cu toate acestea, vulpile continuau să-i înşele în alte poveşti. Iată un amănunt la care micul Cantemir nu se opri.


După mine!